De-a lungul istoriei, Palestina a fost cucerită în mod repetat de invadatori. Un loc râvnit sute de ani de faronii egipteni, hitiţi, evrei, asirieni, babilonieni, persani, macedonenii lui Alexandru cel Mare, romani, bizantini, califatele arabe, cruciaţi, sarazini, otomani sau colonialiştii europeni. Iar dorința de cucerire a Ierusalimul a făcut din Palestina locul cu cele mai multe războaie din istorie.
Theodor Herzl, un ziarist evreu care trăia în Austria sfârșitului de secol 19, a militat pentru re-înfiinţarea unui stat evreiesc în Palestina. Herzl credea că re-unificarea poporului evreu pe teritoriul Palestinian ar reuşi să unească, asa cum spunea chiar el, un „popor fără teritoriu cu un teritoriu fără popor”.
Dar Palestina era deja locuită de către arabi. Majoritatea musulmani, populaţia arabă trăia împreună cu evreii de mult stabiliţi pe acest teritoriu. Alţii erau pelerini religioşi veniţi din Europa care doreau să trăiască mai aproape de Ierusalimul Sfânt. Iar țara se afla sub Imperiul Otoman și care nu considera Palestina o zonă foarte bogată.
După deschiderea din 1869 a Canalului Suez în Egipt, care a unit Marea Mediterană şi Marea Roşie, zona şi-a sporit relevanţa de-a lungul timpului, devenind importantă din punct de vedere strategic. Iar Palestina devine o miză pentru englezi, care ocupa Egiptul în 1882 pentru colectarea bogăţiilor din Orientul Mijlociu cu ajutorul Canalului.
Dar după înfrângerea Imperiului Otoman în primul război modial, controlul asupra Palestinei s-a mutat la puterile Europei Occidentale. Si pentru ajutorul dat în timpul războiului, Anglia a promite autonomie atât sioniştilor cât şi arabilor.
Dar în 1917, promisiunea adresată evreilor a luat forma celebrei Declaraţii Balfour a Marii Britanii.
„Guvernul Maiestăţii Sale este în favoarea înfiinţării unui tărâm naţional pe teritoriul Palestinei pentru poporul evreu, şi îşi va angaja la nivel maxim eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, fiind de la sine înţeles că nu va fi întreprinsă nici o măsură care să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură populaţia evreiască în orice alt stat.”
Iar în 1922, Anglia a separat vechea Palestina în două teritorii: la est de răul Iordan - Emiratul Transiordaniei (în prezent statul Iordania), iar la vest de Iordan, de la Liban şi Siria în nord şi Egipt în sud - Palestina.
Pe acest teritoriu s-au confruntat sioniştii cu arabii palestinieni naţionalişti.
După cel de-al doilea război mondial, datorită Holocaustului comunitatea internaţională a devenit mult mai sensibilă la problema evreiască, şi pro-formarii unui stat independent al poporului evreu.
În 29 noiembrie 1947, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia nr.181, care stabilește împărţirea statului Palestinian în două părţi independente: un stat arab şi un stat evreiesc. Evreii au acceptat rezoluţia, dar arabii s-au opus.
La 14 mai 1948, mandatul britanic a luat sfârşit, iar la miezul nopţii a fost declarată independenţa statului evreiesc Israel.