Israelul a invadat Libanul de șase ori în ultimii 50 de ani. Cronologia unui conflict aparent fără sfârșit

Israelul a lansat a șasea incursiune pe teritoriul libanez din 1978. Iată o cronologie a evoluției acestui conflict, așa cum este văzut de publicația The Conversation.

Anii 1970: Ocuparea de către OEP a sudului Libanului

Conflictul din sudul Libanului a început cu adevărat în 1978, dar semințele au fost semănate încă din 1970. În luna septembrie a acelui an, guvernul iordanian a expulzat Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) de pe teritoriul său, în ceea ce a fost cunoscut drept „septembrie negru”.

Ca răspuns, OEP și-a mutat baza în sudul Libanului, ceea ce i-a permis accesul logistic pentru a lansa atacuri cu rachete Katiușa asupra Israelului la granița sa de nord. La acea vreme, guvernul libanez de la Beirut nu era în măsură să își extindă autoritatea în sud și, după declanșarea războiului civil libanez în 1975, zona a rămas fără lege.

În acest mediu, OEP a prosperat, desfășurând atacuri din ce în ce mai intense asupra nordului Israelului, combinate cu incursiuni pe teritoriul israelian. La 14 martie 1978, Israelul a invadat Libanul ca parte a Operațiunii Litani.

Aceasta a fost o campanie militară parțial ca răspuns la ceea ce a devenit cunoscut drept masacrul de pe șoseaua de coastă, când agenți palestinieni au ucis 38 de persoane și au rănit alte 70 lângă Tel Aviv.

Operațiunea israeliană a fost concepută pentru a elimina militanții palestinieni din zonele situate la sud de râul Litani.

1978: Sosirea forțelor ONU și zona de securitate

Ca răspuns la deteriorarea situației de securitate din sudul Libanului, la 19 martie 1978, ONU a instituit o forță de menținere a păcii - Forța Interimară a Națiunilor Unite în Liban (UNIFIL) - în zona de la sud de râul Litani. UNIFIL a fost mandatată să confirme retragerea forțelor israeliene din Liban, să restabilească pacea și securitatea internațională și să sprijine guvernul libanez în stabilirea unei autorități efective în zonă.

Israelul a declarat o încetare a focului la 21 martie 1978, iar primele contingente UNIFIL au sosit în ziua următoare. Retragerea israeliană trebuia să ducă la predarea zonei către UNIFIL. Dar IDF (Armata israeliană) a renunțat la etapa finală a acordului, stabilind în schimb ceea ce a numit o „zonă de securitate” și acordând autoritatea asupra acesteia unei miliții locale - Armata Libanului de Sud - pe care a continuat să o sprijine. În acest mediu, nereglementat și populat cu multiple miliții sub-statale, a fost desfășurat UNIFIL.

1982: Israelul contraatacă

În iunie 1982, exasperat de eșecul UNIFIL de a elimina grupurile palestiniene și alte miliții din sud, Israelul a reinvadat Libanul în „Operațiunea Pace pentru Galileea”. De această dată, armata a mărșăluit până la Beirut și a rămas acolo până la 29 septembrie 1982, după retragerea oficială a OEP din Beirut (spre Tunisia).

Israelul a continuat să ocupe cea mai mare parte din sudul Libanului până la 3 septembrie 1983, când s-a retras la sud de râul Awali, în sudul Libanului, din cauza numărului tot mai mare de victime ale IDF în urma atacurilor de gherilă ale militanților. În 1985, Israelul a continuat să se retragă în etape, între februarie și aprilie, înapoi în zona de securitate, pe care a continuat să o mențină.

Vidul politic lăsat de OEP în sudul Libanului a fost rapid umplut de un nou conflict între două organizații concurente. În 1984, s-a format Hezbollah și, după ce a câștigat popularitate în Valea Beqaa, a început să se infiltreze în sud, concurând cu grupul rival Amal pentru sprijinul popular șiit.

Până în 1986, Amal și Hezbollah și-au purtat propriul război pentru controlul sudului, care s-a încheiat abia în 1989.

1990: Sfârșitul războiului civil

În 1990, Acordul de la Taif a pus capăt războiului civil libanez, care făcea ravagii din 1975. Acordul de împărțire a puterii a deschis calea pentru plecarea forțelor siriene și israeliene. Majoritatea milițiilor au fost desființate, iar Forțele Armate Libaneze (LAF) au început să fie reconstruite, după ce se dezintegraseră în timpul războiului civil din cauza tensiunilor sectare.

Cu toate acestea, guvernul de la Beirut a rămas în imposibilitatea de a-și exercita autoritatea în sud din cauza lipsei de resurse și de consens politic și a inexistenței unei autorități de stat funcționale în zonă.

Între 1990 și 2000, Israelul a lansat alte două operațiuni militare în sudul Libanului: Operațiunea Accountability în 1993 și Operațiunea Grapes of Wrath în 1996. IDF a ocupat în continuare zona de securitate din Liban și ambele operațiuni militare au fost lansate pentru a sprijini obiectivul mai larg al Israelului, acela de a elibera zona de la sud de râul Litani de Hezbollah.

Ambele incursiuni au provocat daune semnificative infrastructurii și strămutări de civili. Cel mai grav incident a fost bombardarea în 1996 de către aviația israeliană a complexului ONU din Fiji de la Qana, la 12 mile nord de graniță, care a dus la moartea a 106 civili.

Aceste două operațiuni nu au reușit să elimine Hezbollah și, la sfârșitul anilor 1990, gruparea și-a intensificat atacurile împotriva IDF și a miliției pro-israeliene, Armata Sud-Libaneză. Folosind dispozitive explozive improvizate deghizate în pietre, precum și lunetiști și atacuri asupra complexelor militare, au erodat moralul IDF. Pierderile de vieți israeliene au făcut ca ocupația să devină extrem de nepopulară în Israel.

Protestele civililor libanezi locali împotriva ocupației, care a izolat zona de restul Libanului, au crescut de asemenea în amploare și frecvență.

2000-2006: Hezbollah domină sudul Libanului

La 25 mai 2000, IDF a efectuat o retragere precipitată, iar în iunie, Organizația Națiunilor Unite a stabilit „linia albastră”, o linie de demarcație care separă Libanul de Israel și Înălțimile Golan, cu unicul scop de a confirma retragerea FDI de pe teritoriul libanez. Dar vidul care a apărut după retragerea IDF a fost rapid umplut de Hezbollah .

Ulterior, o serie de factori au conspirat pentru a împiedica pacea. Cel mai frecvent invocat de Hezbollah a fost afirmația că Israelul nu a reușit să se retragă din mici părți ale teritoriului libanez recunoscut la nivel internațional. Susținerea lor a fost că Israelul, ca forță de ocupație, a rămas o țintă legitimă pentru atacuri.

După retragerea din 2000, Hezbollah a devenit autoritatea politică și militară de facto, în absența LAF care, deși se regrupase, suferea de o lipsă de finanțare și, prin urmare, nu putea să se desfășoare în sud. Sprijinul pentru desfășurarea Hezbollah a fost, de asemenea, susținut de Siria, care a dominat politica și securitatea în Liban și a păstrat aproximativ 15.000 de soldați în țară, până în 2005, când aceștia s-au retras în urma unor demonstrații publice masive declanșate de asasinarea prim-ministrului libanez Rafik Hariri.

Linia albastră a rămas contestată în anumite zone, ceea ce a condus la confruntări între Hezbollah și trupele israeliene, care s-au intensificat treptat și au atins punctul culminant în iulie 2006.

2006: Război între Hezbollah și Israel

La 12 iulie 2006, agenții Hezbollah au întins o ambuscadă unei patrule IDF la sud de linia albastră, ucigând trei soldați și răpind doi. După ce alți cinci soldați IDF au fost uciși în timpul unei încercări eșuate de salvare, Israelul a lansat o ripostă dură. Aceasta a inclus atacuri aeriene și tiruri de artilerie asupra infrastructurii civile libaneze și o blocadă aeriană și navală, urmate de o invazie terestră în sudul Libanului.

În replică, Hezbollah a lansat rachete în nordul Israelului și a angajat IDF într-un război de gherilă. Războiul a durat 33 de zile și s-a încheiat la 14 august prin punerea în aplicare a unui mandat ONU, pe care toate părțile au fost de acord să îl respecte.

Se estimează că au fost uciși până la 1.300 de libanezi și 61 de israelieni. Invazia a deteriorat grav infrastructura civilă libaneză și a strămutat aproximativ 1 milion de libanezi din sud și între 300.000 și 500.000 de israelieni din nordul Israelului.

Conflictul după 2006

Deoarece Libanul și Israelul nu au relații diplomatice, dialogul s-a purtat în mare parte între IDF și LAF, comunicând prin intermediul UNIFIL. Începând din 2006, UNIFIL a primit mandatul de a „asista LAF în luarea de măsuri în vederea stabilirii, între linia albastră și râul Litani, a unei zone libere de orice personal armat, bunuri și arme, altele decât cele ale guvernului libanez și ale UNIFIL desfășurate în această zonă”.

În prezent, zona de operațiuni a UNIFIL se întinde de la linia albastră la nord de râul Litani și la est de poalele înălțimilor Golan. În ciuda patrulelor regulate ale UNIFIL și LAF, se crede că Hezbollah a păstrat o prezență militară la sud de râul Litani.

Din 2006, LAF patrulează până la linia albastră, însă capacitatea sa de a apăra suveranitatea libaneză prin mijloace convenționale este discutabilă și nu beneficiază de încrederea comunităților locale. UNIFIL, care a pierdut peste 300 de soldați din forțele de menținere a păcii începând cu 1978, continuă să monitorizeze și să observe zona.

Conflictul din sudul Libanului este o poveste sumbră a expunerii civililor la conflicte politice care rareori îi implică direct. Populația locală a fost hărțuită, intimidată și oprimată de mai multe grupuri armate și armate diferite.

Pierderile de terenuri, proprietăți și vieți i-au marcat pe locuitorii din sud, care se întorc totuși în satele lor de fiecare dată când apare o pace fragilă, deoarece această parte a țării este caldă, fertilă și de o frumusețe uimitoare.

Cea mai recentă incursiune israeliană înseamnă că, din nou, costul uman va fi suportat în mod predominant de populația din sudul Libanului.

Editor : Sebastian Eduard