George Friedman, despre "noua Chină": O imagine sumbră şi dictatură. Xi a recunoscut slăbiciunile monumentale

Viitorul Chinei nu este atât de luminos pe cât ar putea reieşi din discursul rostit de preşedintele Xi Jinping, la Congresul Partidului Comunist, consideră expertul în geopolitică, George Friedman. Într-o analiză, preluată şi de Agerpres, care nu scapă din vedere umbrele trecutului acestei uriaşe ţări, Friedman face câteva predicţii nu neapărat măgulitoare pentru Beijing. Şi, încă un lucru: "Ceea ce Xi nu a clarificat încă este dacă va numi un succesor să îi ia locul în cinci ani, sau dacă de acum încolo partidul și Xi trebuie catalogați drept termeni sinonimi".

"Președintele chinez Xi Jinping prezidează o întâlnire a Partidului Comunist Chinez, numită Congresul Național. Aceste întâlniri sunt ținute în China o dată la cinci ani, și ca majoritatea întâlnirilor politice din cele mai multe țări, înseamnă, în mod normal, nu mare lucru. Aceasta e diferită, deoarece este despre trasarea unei noi căi pentru China. Congresul a fost deschis de un discurs rostit de Xi ce a fost creat, ca toate discursurile politice, pentru a oferi oamenilor încredere într-un viitor luminos. Asta a reușit, iar acum congresul va continua pentru câteva zile, continuând energizarea țării. După aceea se va sfârși, realitatea va reveni și munca grea de împlinire va începe. Transformările politice și sociale nu se întâmplă fără înfrângerea provocărilor sociale și politice, iar asta nu este niciodată ușor", scrie expertul în geopolitică George Friedman, fondator al Stratfor şi Geopolitical Futures. 

Într-o analiză preluată de Agerpres, Friedman explică înainte de toate fazele comunismului chinez şi obiectivele asociate:

"Comunismul în China a trecut prin două faze. Prima a fost faza Maoistă, care avea trei țeluri.

Unul dintre ele a fost încetarea războiului intern ce a distrus China în epoca pre-comunistă. Al doilea a fost să înceteze constantele intruziuni străine pe teritoriul chinez. Al treilea a fost să creeze o societate total nouă și egalitară. Cel mai bun nume pentru perioadă a fost revoluția permanentă. A reușit în a atinge toate cele trei țeluri, dar prețul a fost mare. Conflictul regional a fost suprimat printr-o dictatură brutală. China în multe feluri s-a retras din interacțiunea cu mare parte a lumii, iar valurile constante de asalt asupra societății chineze au avut loc, de la Marele Salt Înainte la Marea Revoluție Culturală Proletară. Milioane au murit de foame și din cauza oprimării politice. Dar Mao a creat o țară ce nu mai existase. Noua Chină era liberă de lupte interne, altele decât cele aprobate de stat, și liberă de imperialism străin. Era, de asemenea, și amețitor de săracă și plină de suferință.

Când Mao a murit, în 1976, a urmat o luptă pentru putere. Facțiunea sa a fost înfrântă de către Deng Xiaoping, care a recunoscut că Mao a reușit în ceea ce își propusese, dar dusese țara pe marginea prăpastiei. Deng a înțeles că nu putea continua comunismul radical al lui Mao, și mânat de necesitate a construit un nou model pentru China", explică George Friedman.

Cum poate fi rezumat sloganul lui Deng? "Îmbogățiți-vă", punctează analistul american, care subliniază faptul că Deng Xiaoping "a înțeles că problema Chinei era sărăcia și numai producția putea rezolva asta. Dar China era prea săracă să consume ceea ce producea, așa că trebuia să își vândă produsele în alte țări — aceeași strategie folosită de Germania, Japonia și alții pentru a își reveni după războaiele lor. Avantajul Chinei era că avea o forță de muncă ce era capabilă și salarii mici, iar prin deschiderea granițelor pentru comerț, China a crescut rapid pentru mai mult de o generație. Această creștere nu a venit din vreo abilitate măreață; Mao sărăcise China atât de mult încât cea mai mică raționalizare a politicilor chineze ar fi rezultat în îmbunătățiri majore. Într-adevăr, mai rău nu se putea", conchide Friedman.

Cele patru realități

Potrivit acestuia, "reformele lui Deng, însă, și-au atins apogeul, iar China a intrat într-o nouă eră — încă fără un nume răsunător. Pentru scopul nostru, o voi numi cele patru realități".

Iată-le, mai jos, în enumerarea lui George Friedman şi cu explicitările de rigoare:

"Prima este că perioada de creștere economică incredibilă a Chinei s-a încheiat. Deng a creat o Chină ce a dat frâu liber expertizei comerciale din regiunile de coastă și le-a conectat cu clienți din Statele Unite și Europa, deschizând granițele menținând un partid comunist slăbit la locul său. Dar după ce China a strâns recoltele ușoare, a găsit că rata sa de creștere este nesustenabilă. Strategia lui Deng de exporturi agresive reușise să reintegreze China în economia mondială, dar îi și făcuse succesul puternic dependent de apetitul altor țări. Dacă încetau să cumpere — cum au făcut în 2008 — China primea o lovitură puternică.

În al doilea rând, reformele lui Deng au creat multă bogăție regională, dar mare parte din țară rămăsese în urmă. Asta a condus la o Chină bogată în zonele de coastă și o Chină săracă în interior, cu o clasă mijlocie insuficientă, incapabilă să consume ceea ce producea industria supralicitată a Chinei. În timpul creșterii rapide, corupția a intensificat inegalitatea.

În al treilea rând, China intrase în arena internațională doar ca o putere economică. Armata sa era dezvoltată, dar încă incapabilă să se afirme și să își apere interesele. Mare parte din puterea Chinei venea din iluziile pe care le crease, precum și din disponibilitatea Vestului, din varii motive, de a crede în ele.

În al patrulea rând, China nu putea adopta o democrație de stil vestic. Trebuia să mențină un sistem monopartidist, iar acel partid era Partidul Comunist. A confunda dezvoltarea economică cu occidentalizarea ar fi o greșeală — una ce ar putea distruge China. În fapt, modelul economic chinez de dezvoltare urma să devină o pârghie majoră pentru puterea globală chineză pe măsură ce țările sărace adoptau sistemul politic chinez pentru a combina economia dinamică cu sistemul monopartidist".

Promisiuni ale unui viitor luminos

Însă viitorul luminos are contact în principal cu promisiunile, mai crede analistul american, de care, însă, realitatea obiectivă rămâne foarte departe.

Iată ce spune, în continuare, George Friedman: "Cele patru realități creionează o imagine sumbră a unei Chine cu probleme economice adânci, ce o plasează în risc de tulburări sociale și lupte regionale. Creionează o imagine a unei Chine departe de a fi pregătită să își ia locul între puterile de top din lume, și a unei țări ce poate supraviețui numai prin acceptarea realității permanente a unei dictaturi, suprimarea dizidenței politice în schimbul creării unei platforme stabile pentru renaștere economică și stabilitate socială. În discursul său, Xi în mod evident a subliniat soluțiile. Dar făcând argumentul pentru o nouă eră cu soluții noi, el argumenta nu numai că epoca Deng era la fel de moartă ca Maoismul, ci și că în spatele fiecărei soluții strălucite se afla o problemă grozavă de rezolvat.

În discursul său, Xi a spus că strategia economică a Chinei acum va accentua calitatea în pofida cantității. El a subliniat importanța capacităților tehnologice ale Chinei — dezvoltarea lor este esențială. Mai important, a promis să scoată din sărăcie pe aceia ce fuseseră lăsați în urmă. Din moment ce asta include mare parte din China, misiunea este una enormă. Fără rate mari de creștere, singurul mod pentru a face asta este să transfere avuție din regiunile afluente. De aceea campania anti-corupție este atât de importantă. Este creată pentru a distruge puterea economică a oligarhilor chinezi și a le transfera avuția — sau parte a ei.

Asta ridică două probleme. Prima — regiunea de coastă, ce va simți durerea unei astfel de generozități sociale, sigur se va opune. A doua — mutarea capitalului către consum ridică întrebarea a cum să se subscrie dezvoltările masive în tehnologie. Xi a promis că va scoate pe toată lumea din sărăcie până în 2020. Asta înseamnă transfer de capital, ceea ce înseamnă subminarea formării de capital. Simpla redefinire a nivelului de sărăcie în așa fel încât toată lumea este numită ne-săracă nu va fi destul: Masele sărace trebuie să vadă constant progres. Toate aceste țeluri sunt herculeane de sine stătătoare. Luate împreună, o întrebare legitimă poate fi pusă dacă succesul este măcar posibil. Xi a promis că va construi o armată de talie mondială până în 2050. Astfel el a recunoscut că în acest moment China nu are o armată de talie mondială și nu va avea una pentru cel puțin încă o generație. Crearea unei armate de talie mondială va necesita investiții imense, iar angajarea unor astfel de investiții în timp ce transferul de avuție e în curs și în timp ce se încearcă construirea unei economii vaste bazate pe tehnologie este posibilă — există sinergii până la urmă—, dar și plină de pericol.

În final, Xi a clarificat că dictatura monopartidistă trebuie menținută, și cel mai probabil trebuie întărită. Făcând din asta un punct esențial, Xi a subliniat că celelalte trei inițiative pot eșua, și dacă va fi să fie, partidul va fi plasa politică de siguranță ce va preveni China să regreseze până la haosul erei pre-comuniste. Dacă vor reuși, partidul va fi instrumentul critic ce va duce țara către noi bogății. Desigur, ceea ce Xi nu a clarificat încă este dacă va numi un succesor să îi ia locul în cinci ani, sau dacă de acum încolo partidul și Xi trebuie catalogați drept termeni sinonimi. Acesta este un lucru de urmărit pe parcursul Congresului Național".

În fața realității

Tabloul zugrăvit de expertul american nu se mărgineşte la cele de mai sus. Concluziile sale curg în direcţia unei Chine care "se confruntă cu probleme profunde", care va fi şi pe mai departe "ghidată de o dictatură". Cât despre discursul preşedintelui Xi Jinping, George Friedman consideră că nu a fost doar despre soluţii, ci, foarte important, "despre problemele și slăbiciunile monumentale ale Chinei". A fost, da, despre soluţii, dar, după cum adaugă Friedman, în măsura în care "a recunoscut că nu există garanții că noua cale va funcționa".

Iată, mai jos, raţionamentul analistului:

"China care a fost nu mai este, și a durat mult pentru ca Occidentul să înfrunte asta. China de astăzi se confruntă cu probleme profunde. Va fi ghidată de o dictatură ce știe că trebuie să fie parte a economiei globale, dar care știe și că trebuie să treacă peste provocări demografice și geografice formidabile pentru a face asta.

Partea interesantă a discursului lui Xi este că prin prezentarea soluțiilor, a recunoscut problemele și slăbiciunile monumentale ale Chinei și a recunoscut că nu există garanții că noua cale va funcționa. O viziune a Chinei ce se va ridica la proeminență a dominat generația anterioară. Xi a distrus marea iluzie, dar într-un mod ce face să pară, ingenios, că succesul în viitor este asigurat. Cei mai mulți observatori vor extrage din discurs faptul că este un punct de cotitură pentru China. Eu extrag că există probleme severe pentru China, care a epuizat strategia lui Deng, iar că soluțiile urmărite de guvernul Xi vor fi dificil de executat — ca să aleg o exprimare blândă.

Toate țările au avut probleme. Ce este unic cu privire la situația Chinei este că Xi tocmai a promis succese ce mulți credeau că au fost deja împlinite sau erau în curs de împlinire. În mod special, promisiunea de a construi o armată de talie mondială în 35 de ani ar trebui să îi șocheze pe cei care credeau China deja în acel punct. Realitatea Chinei este substanțială, dar nu atât de substanțială pe cât credeau entuziaștii din SUA sau Europa. Xi a recunoscut problemele Chinei și a articulat soluțiile pe care le-a creat într-o manieră retorică superbă. Acum întrebarea este cât își va reține entuziasmul poporul chinez. L-au reținut timp de 68 de ani trecând prin dificultăți și succese incredibile, dar răbdarea lor nu este nelimitată".