„Eram pregătit să mor, dar nu să mă predau”. Cum a scăpat ultimul apărător al Mariupolului din mâinile rușilor care au cucerit orașul

Povestea evadării lui Oleksandr Ivanțov din uzina Azovstal, complet distrusă în timpul asaltului rusesc asupra orașului Mariupol, este atât de greu de crezut încât până și serviciile de securitate din Ucraina l-au obligat pe soldatul ucrainean să facă un test cu aparatul poligraf pentru a demonstra că nu este un agent dublu, relatează The New York Times. După 80 de zile de rezistență eroică, ultimii apărători ai Mariupolului s-au predat, dar Ivanțov avea un alt plan.

După mai multe zile petrecute în tunelurile umede și întunecate de sub uzina Azovstal asediată de ruși, în timp ce întreg orașul Mariupol ardea în jurul lui, Oleksandr Ivanțov era pe cale să cedeze.

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski le-a ordonat soldaților să se predea după 80 de zile de rezistență. Dar soldatul Ivanțov avea un alt plan.

„Când m-am înscris în această misiune, am realizat că cel mai probabil voi muri”, își amintește el. „Eram pregătit să mor în luptă, dar din punct de vedere moral nu eram pregătit să mă predau.”

El știa că planul lui părea cam nebunesc, dar la acea vreme, era convins că avea șanse mai mari de supraviețuire dacă se ascundea decât dacă se preda rușilor; trupele ucrainene știau foarte bine ce atrocități a comis armata rusă împotriva prizonierilor de război.

Astfel că Ivanțov a făcut o gaură într-un zid ca să ajungă la un mic tunel, a luat cu el mai multe provizii și s-a pregătit să rămână ascuns timp de 10 zile. Ivanțov spera că până atunci rușii care au pus stăpânire asupra uzinei distruse nu vor mai fi atât de atenți și că va putea să se strecoare neobservat prin ruinele din Azovstal și să își croiască drum până în zona rezidențială a orașului în care locuise până nu demult.

Dar, după o săptămână, Ivanțov consumase deja cele șase conserve de tocană de pui și zece conserve de sardine și aproape toate cele opt sticle de un litru jumate de apă pe care le luase cu el.

„Mă simțeam foarte rău, eram deshidratat și gândurile îmi erau confuze”, povestește Ivanțov. „Am realizat că trebuia să plec pentru că nu mai puteam să trăiesc acolo încă trei zile.”

Povestea evadării lui Ivanțov din Azovstal a fost verificată de ofițerii superiori din armata ucraineană și este susținută de fotografiile și videoclipurile făcute de soldatul ucrainean și împărtășite cu jurnaliștii de la New York Times și de fișele medicale care atestă că acesta a fost tratat după ce a reușit să se întoarcă pe teritoriul ucrainean controlat de Kiev.

Ivanțov luptă în continuare pentru Ucraina, ajutând o unitate militară echipată cu drone în afara orașului Bahmut – un alt oraș pe care rușii l-au făcut unul cu pământul.

Ivanțov nu a putut oferi toate detaliile despre povestea evadării sale întrucât nu vrea să le pună în pericol viețile soldaților ucraineni de la Azovstal care rămân în continuare în captivitate și a civililor din teritoriile ocupate care l-au ajutat să scape.

Înainte de evadare, Ivanțov o pornit într-o misiune imposibilă

Înainte să se ofere voluntar pentru o misiune extrem de curajoasă, în timpul căreia Ivanțov a zburat pe deasupra liniilor inamice pentru a-i ajuta pe soldații care apărau încă Mariupolul, bărbatul de 28 de ani lucra ca agent de pază maritimă desemnat să apere navele care traversau Golful Aden în apropiere de Marea Roșie de pirații somalezi.

Ivanțov știa foarte bine că este o misiune din care s-ar putea să nu se mai întoarcă. Pe 25 martie 2022, elicopterul său Mi-8 a reușit să ocolească sistemele rusești de apărare antiaeriană și a aterizat în interiorul uzinei, aducând provizii vitale pentru miile de soldați ucraineni baricadați în rețeaua complexă de buncăre și tuneluri de sub Azovstal.

În total, șapte elicoptere au reușit să ajungă la ultimii apărători ucraineni din Mariupol. Dar nu a fost destul. Când Ivanțov a ajuns acolo, soldații nu mai aveau muniție pentru multe dintre armele lor de mare calibru și au epuizat aproape toate rezervele de mine antitanc și mortare. Civilii mai aveau foarte puțină hrană.

Pe data de 16 mai, când era clar că soldații ucraineni din Mariupol nu mai formau o forță de luptă eficientă, Zelenski le-a ordonat să se predea. Întreg procesul a durat patru zile, ceea ce i-a oferit lui Ivanțov destul timp să se răzgândească în privința planului său, dar totuși nu a făcut-o.

„Le-am spus tuturor care este decizia mea și, înainte să plece, am dat mâna cu fiecare dintre ei”, a spus Ivanțov despre compatrioții săi, dintre care 700 încă sunt prizonieri de război ai rușilor. „Cei care aveau bani mi i-au dat mie.”

În afara uzinei devastate, un oraș în ruine: cadavre și bucăți de carne peste tot

În ziua de 20 mai, ultimul soldat ucrainean s-a predat, iar Ivanțov s-a ascuns în tunel. În afară de mâncare și apă, el mai avea cafea, ceai și zahăr, precum și o saltea și un sac de dormit.

Pe măsură ce zilele treceau una câte una, tunetul neîncetat al bombelor lansate asupra Azovstalului a încetat și a fost înlocuit de o tăcere sinistră.

În a șaptea zi, Ivanțov s-a decis să plece. S-a schimbat în haine de civil, și-a lăsat armele și s-a aventurat în curtea uzinei. Era pentru prima oară când vedea cerul după mai multe zile.

Un alt lucru pe care l-a observat a fost faptul că soldații ruși din Azovstal nu încercau de niciun fel să își ascundă prezența. „Patrulele care înconjurau fabrica foloseau lanterne, vorbeau tare”, povestește Ivanțov.

A reușit să îi evite cu ușurință, ascunzându-se sub vagoanele de tren când unul dintre soldați se apropia prea mult. I-a luat șase ore să ajungă în oraș, chiar când soarele începea să răsară.

Lui Ivanțov îi este și acum greu să descrie ce a văzut. „Am văzut cadavre de animale, cadavre umane. Erau bucăți de cadavre. Un braț era întins undeva, un câine îl trăgea în altă parte.”

Planul inițial al lui Ivanțov presupunea ca acesta să se întoarcă în cartierul unde locuise înainte de război. „Mă gândeam că dacă văd figuri familiare, le voi cere ajutor: să mă spăl, să mănânc și așa mai departe.”

Dar nimic nu a mers conform planului. Orașul era complet devastat. Chiar și oamenii pe care îi cunoștea dinainte de război erau acum ca niște străini pentru el. Nu putea avea încredere în nimeni.

Singura lui cale de scăpare era să iasă din oraș și să se îndrepte spre teritoriile controlate de ucraineni mergând înspre vest.

200 de kilometri în 18 zile prin teritoriul inamic

Ivanțov recunoaște că nu ar fi putut supraviețui fără ajutorul persoanelor străine pe care le-a întâlnit pe drum. „Într-un sat, o femeie bătrână mi-a dat să beau apă din fântână.” Au fost și alții care l-au ajutat, dar despre care nu vrea să vorbească.

Ivanțov a fost prins o dată, înainte să reușească să iasă din oraș, dar acesta a refuzat să ofere mai multe detalii. I-a luat 18 zile ca să ajungă la linia frontului, timp în care a parcurs 200 de kilometri.

În acel moment, picioarele lui erau atât de însângerate și spatele și genunchii îl dureau atât de tare încât abia mai putea să meargă. Slăbise deja 11 kilograme. Ivanțov a zis că numai adrenalina l-a mai ajutat să continue până a ajuns pe teritoriul controlat de ucraineni.

Avea opțiunea să traverseze un râu care reprezenta bariera naturală dintre cele două armate, dar și-a dat seama că este prea periculos. A decis așadar să traverseze ultimii 20 de kilometri pe jos, printre câmpuri minate și bombe capcană.

„Am avut nervi de oțel, nicio emoție, niciun gând, doar intenție și calcul la rece. Așa m-am pregătit mintal. Eram deja împăcat cu ideea că voi muri”, povestește Ivanțov.

Totuși, a reușit să ajungă de partea cealaltă a frontului, unde a trebuit să îi convingă pe soldații ucraineni uluiți că povestea lui greu de crezut era adevărată.

Până la urmă, aceștia l-au crezut și l-au condus spre Kiev pentru a primi îngrijiri medicale și de reabilitare. Pe drum, Ivanțov s-a oprit la o benzinărie să își cumpere o cafea și un hot dog. Nu a mai gustat niciodată un hot dog și o ceașcă de cafea mai bune decât în acea zi.

Editor : Raul Nețoiu