Noua „ofensivă spațială” declanșată în ultimii ani pune problema proprietății asupra planetelor și asterozilor, dar și pe cea a exploatării zăcămintelor naturale din spațiu, în condițiile în care oamenii devin din ce în ce mai conștienți de pericolele supraexploatării resurselor Terrei.
Emiratele Arabe Unite au devenit prima țară arabă care a lansat, luna aceasta, o sondă spațială către Marte, al-Amal /Hope (Speranță - n.r.). Această misiune către Marte a fost urmată săptămâna aceasta de misiunea Tianwen-1 a chinezilor, iar Mars 2020, misiunea americanilor, este programată pentru 30 iulie. Trei lansări diferite în aceeași lună, toate țintind Marte. Peste vreo șapte luni, Planeta Roșie va avea oaspeți, nu glumă.
Statele Unite pregătesc totodată revenirea omului pe Lună, începând cu 2024, iar în cursa spațială au intrat între timp și actori privați, precum compania SpaceX a lui Elon Musk.
Perspectiva ca omenirea să exploateze resursele naturale ale corpurilor cerești pare o provocare. Dar programul american Artemis, care vrea să readucă omul pe Lună în jurul anului 2024 - ca un preambul pentru Marte - prevede că explorarea viabilă și durabilă a Lunii și a lui Marte se bazează pe utilizarea resurselor lor naturale.
Acest obiectiv ridică însă două întrebări: este posibilă exploatarea resurselor spațiale, din punct de vedere juridic, și cine are dreptul să decidă în acestă chestiune?
Un cadru juridic internațional ambiguu
Elaborat în paralel cu zborurile către Lună din anii '60-'70 ai secolului trecut, în cadrul unui comitet specializat al ONU consacrat folosirii pașnice a spațiului extra-atmosferic, dreptul internațional referitor la spațiu își găsește prima sa expresie în Tratatul din 1967, pe numele său complet „Tratatul asupra principiilor de reglementare a activității statelor în ceea ce privește explorarea și utilizarea spațiului extra-atmosferic, inclusiv a Lunii și celorlalte corpuri cerești”.
Acest tratat, ratificat de majoritatea statelor, inclusiv de principalele puteri - SUA, Rusia, China, Franța și Japonia - prevede ca prim principiu libertatea: libertatea de explorare și libertatea de folosire a spațiului sunt considerate „apanajul întregii umanități”.
Tratatul stabilește totuși limitele acestei libertăți, pentru a putea feri spațiul și corpurile cerești de catastrofe, războaie sau cuceriri teritoriale. Explorarea și utilizarea spațiului nu se vor putea face decât în scopuri pașnice - ceea ce, în interpretarea cvasi-generală a statelor, nu interzice trimiterea de sateliți destinați apărării naționale. Altfel, orice formă de însușire a corpurilor cerești este interzisă de tratat.
Cum exploatarea industrială și comercială a resurselor naturale ar trebui să se bazeze pe aproprierea acestor resurse, este oare posibil și licit să ne însușim aceste resurse ignorând principiul non-aproprierii corpurilor celeste pe care se află aceste resurse? se întreabă experții în drept.
Luna, patrimoniu comun al umanității?
Un alt tratat internațional a stabilit în 1979 două principii suplimentare.
Pe de o parte, Luna, celelalte corpuri cerești și resursele lor naturale constituie „patrimoniu comun al umanității” și aceste resurse nu pot deveni proprietatea unor state, a unor organizații internaționale, a unor organizații naționale sau a unor persoane fizice.
Pe de altă parte, statele se angajează să stabilească un regim internațional care să reglementeze exploatarea resurselor naturale ale Lunii și celorlalte corpuri atunci când această exploatare va deveni posibilă, pentru a permite „o repartizare echitabilă între toate statele membre a avantajelor care vor rezulta din aceste resurse, o atenție specială urmând să fie acordată intereselor și nevoilor țărilor în dezvoltare”.
Orientarea spre un cvasi-colectivism a acestui al doilea acord a compromis în mare parte acceptarea lui de către comunitatea internațională, începând cu Statele Unite: la ora actuală, numai 17 state sunt părți ale acordului din 1979 și niciunul dintre semnatari nu este o mare putere spațială.
Statele Unite fac un pas înainte
La începutul anilor 2010, perspectiva unei exploatări a resurselor spațiale începe să prindă contur în Statele Unite, odată cu crearea unor societăți private precum Planetary Resources și difuzarea unor rapoarte referitoare la proprietatea privată în spațiu.
În 2015 SUA adoptă Space Act, care îi autorizează pe cetățenii americani implicați în recuperarea resurselor spațiale să valorifice acele resurse, ceea ce include posesia, proprietatea, transportul, utilizarea și vânzarea lor. Statele Unite consideră că această activitate nu contrazice principiul non-aproprierii din Tratatul spațial, în măsura în care cetățenii americani nu-și însușesc înseși corpurile cerești, ci doar resursele lor, odată extrase.
Mulți experți juridici consideră însă că prinicipiul non-aproprierii corpurilor spațiale nu ar permite însușirea resurselor lor.
Pare dificil de a tranșa ferm această dezbatere juridică. Problema exploatării resurselor naturale din spațiu nu se punea în epoca elaborării Tratatului spațiului cosmic, iar prevederile sale lapidare în materie de non-apropriere nu permit reglarea cu precizie a chestiunilor juridice actuale.
ONU, neputincioasă
În 2017, Luxemburgul calcă pe urmele Statelor Unite și adoptă o lege care statuează explicit că „resursele spațiului pot fi însușite”.
În februarie 2020, Emiratele Arabe Unite, actorul în ascensiune al domeniului spațial, adoptă o legislație similară.
ONU s-a sesizat în 2016 în legătură cu această chestiune, dar activitățile sale se limitează deocamdată la un schimb de vederi între state. Comitetul său nu dispune de niciun mandat pentru a-i permite să înceapă activități cu caracter normativ. Iar punctele de vedere ale statelor sunt uneori diametral opuse. Rusia, de exemplu, se opune ferm inițiativelor naționale care încearcă să reglementeze unilateral această activitate.
Alte state, de exemplu Franța, consideră că respectivul comitet ONU constituie o instanță competentă și ar trebui să desfășoare activități aprofundate în ceea ce privește încadrarea juridică a exploatării resurselor spațiale. O propunere făcută de mai multe state europene de a constitui un grup de lucru ad-hoc nu s-a concretizat până acum, în lipsa unui consens.
Această „paralizie” și incapacitate de a întreprinde o inițiativă multilaterală de normare, care, de-a lungul anilor, s-a putut constata din păcate în toate chestiunile nou apărute în dreptul activităților spațiale, lasă teren liber inițiativelor naționale și unei anumite forme de unilateralism.
SUA fac pasul următor: Acordurile Artemis
În aceste condiții, Statele Unite au mai făcut recent un pas înainte: un decret prezidențial din 6 aprilie 2020 consfințește poziția juridică exprimată prin Space Act în 2015 și reafirmă dreptul cetățenilor americani de a recupera, poseda și utiliza resursele spațiale. Textul arăta însă că SUA doresc să găsească poziții comune în privința exploatării resurselor spațiale și să încheie acorduri în acest sens cu alte țări, ceea ce s-a concretizat, câteva săptămâni mai târziu, prin anunțarea Acordurilor Artemis.
Acordurile Artemis vor fi acorduri bilaterale între SUA și partenerii lor având ca obiectiv stabilirea principiilor comune care reglementează activitățile civile de explorare și folosire a Lunii, iar în final a planetei Marte. Semnarea acestor acorduri va fi un preambul în implicarea acestor state în programul american de explorare. Iar exploatarea resurselor spațiale figurează, desigur, printre chestiunile care vor fi reglementate de aceste acorduri, la fel ca și spinoasa problemă a unor „safety zones” (zone de siguranță) pe care NASA le-ar considera necesare unei activități.
Rusia, în fierbere
NASA a menționat de mai multe ori că reglementarea activităților în privința corpurilor spațiale va trebui să fie în deplină conformitate cu dreptul internațional existent, în special cu Tratatul spațiului cosmic din 1967. Într-o epocă în care SUA au denunțat mai multe acorduri intenaționale și au pus la îndoială legitimitatea unor organizații și entități internaționale, cum ar fi OMS sau Curtea Penală Internațională, această poziție din partea NASA vine să dea un sentiment de încredere că nu intenționează să încalce reglementările care au permis până acum o folosire pașnică a spațiului extra-atmosferic de către state și de către operatorii spațiali.
Însă oficializarea unor principii comune în jurul acestui centru de gravitație în care s-au transformat SUA înseamnă totodată punerea la îndoială a cadrului ONU. Până acum, Comitetul ONU pentru spațiu era singura instanță de elaborare a unor norme internaționale aplicabile activităților spațiale. Mai mult, capacitatea de negociere a viitoarelor state partenere ale SUA va fi în mod cert redusă. Acordurile Artemis vor fi în cele din urmă o formă de contract de adeziune la viziunea americană în privința reglementării activităților umane în spațiu.
Primele reacții la nivel internațional la această inițiativă americană au fost destul de vehemente, în special cea a directorului general al agenției spațiale ruse, Roscosmos, care a comparat-o cu invadarea Irakului sau Afganistanului. Fără îndoială, între puterile spațiale vor exista schimburi dure de replici și la ONU. (sursa: The Conversation)
Citiți și: Manevre suspecte în spațiu. SUA și Marea Britanie acuză Rusia că a testat o armă anti-satelit
Redactor: Luana Păvălucă
