Acaparând constant atenţia şi interesul publicului, de trei ani Brexitul este principala temă de dezbatere publică în Regatul Unit. „O gaură neagră” a politicii, problema ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană a monopolizat discuţia publică, în timp ce alte teme de interes poate la fel de mare au fost împinse la margine dezbaterilor. „Taxa pe dormitor” este o astfel de problemă, o moştenire a guvernării Cameron, din perioada în care guvernul britanic lua măsuri de austeritate, se arată într-un editorial The Guardian.
Introdusă în 2013, „taxa pe dormitor” a fost una dintre cele mai controversate, la acea vreme, dintre măsurile de austeritate luate de David Cameron. Legea pedepsea şi pedepseşte pe unii dintre cei mai săraci cetăţeni, cei care locuiesc în locuinţe sociale, mulţi dintre ei persoane cu dizabilităţi. Locatarii care au o cameră în plus în apartamentele cu chirie la stat trebuie să plătească în plus, fie din salariu, fie din alte venituri pentru a putea rămâne în casele lor.
Pentru guvernul Cameron a fost doar un detaliu minor faptul că de foarte multe ori, acele camere erau mult prea mici pentru a putea fi folosite pentru locuit şi erau folosite ca spaţiu de depozitare pentru echipament medical sau medicamentele necesare celor cu afecţiuni sau probleme de sănătate majore.
O privire asupra titlurilor ştirilor de la acea vreme arată cât de scandalizată era presa şi opinia publică în legătură cu măsura luată de guvern - „Taxa pe dormitor este un coşmar mai mare decât Afganistan”, declara atunci un veteran de război care era obligat să trăiască cu 6 euro pe zi.
Şase ani mai târziu, măsura a intrat din nou în atenţia publică. De această dată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că unei supravieţuitoare a violenţei domestice i-au fost încălcate drepturile în momentul când a fost penalizată financiar prin „taxa pe dormitor”. Femeia, cunoscută sub numele de „A” pentru protecţia ei, locuieşte într-o casă cu trei camere, adaptată special de poliţie pentru a avea o „cameră de panică”. Aceasta îi protejează pe ea şi pe fiul ei de 11 ani de fostul partener, un bărbat deosebit de violent. Legislaţia spune, însă, că familia nu are nevoie de camera în plus şi a eliminat ajutorul social pe care îl primea.
Acest caz exemplifică cruzimea absurdă a măsurii – o supravieţuitoare a abuzului domestic trebuie să primească un străin în casă sau să o părăsească, lăsând în urmă toate beneficiile montate cu ajutorul poliţiei şi riscându-şi şi viaţa în acelaşi timp.
Laburiştii spun că guvernul britanic deja a cheltuit mai mulţi bani publici pentru a lupta în instanţă împotriva acestei femei decât ar fi pierdut prin eliminarea taxei în cazurile persoanelor afectate de violenţa domestică.
Din mai multe motive, acesta este rezultatul natural al unei ere politice în care schimbările economice şi sociale au fost imense. Situaţia este exacerbată de media care, cu puţine excepţii, se concentrează prea mult pe melodrama politicienilor la Westminster şi mult prea puţin pe consecinţele acţiunilor politicienilor menţionaţi. „Taxa pe dormitor” este departe de a fi singura măsură care primeşte acest tratament. Este o practică obişnuită ca o astfel de măsură controversată, cu rezultate catastrofale pentru multe persoane, să producă îngrijorare din partea comentatorilor şi publicului doar pentru a dispărea la fel de rapid, înlocuită fiind de o temă politică considerată mai importantă.
Editor: Adrian Dumitru
