Alegeri SUA 2020. Cum se desfășoară, ce este colegiul electoral și cum știm cine a câștigat între Trump și Biden

„Sezonul” prezidențial este aproape de a se încheia în Statele Unite ale Americii. Într-un an extrem de dificil pentru țară, în care peste 230.000 de oameni au murit după ce s-au îmbolnăvit de Covid-19, americanii vor ieși sau au ieșit deja la urne pentru a își alege președintele pentru următorii patru ani.

Alegerile generale americane, în care vor fi aleși toți cei 435 de membri ai Camerei Reprezentanților, o parte dintre senatori și președintele Statelor Unite, vor avea loc marți, 3 noiembrie.

La prezidențiale se vor confrunta președintele în exercițiu, republicanul Donald Trump, și fostul vicepreședinte al Statelor Unite, democratul Joe Biden.

Pe lângă cei doi candidați ai partidelor majore, vor mai candida Jo Jorgenson și Howie Hawkins, din partea libertarienilor și verzilor, celelalte două partide minore americane.

În continuare, despre cum se vor desfășura alegerile americane, cum funcționează sistemul electoral american și pe ce se bazează fiecare dintre cei doi candidați importanți în strategia lor electorală.

Alegerile prezidențiale americane reprezintă un test de anduranță pentru candidații partidelor majore care trec printr-o lungă etapă de nominalizare internă înainte de a începe campania efectivă pentru alegeri. Cele două partide organizează simultan competiții electorale interne pentru nominalizarea candidatului. La fel ca la alegerile prezidențiale, fiecare stat din federația americană organizează seturi de alegeri cunoscute drept „alegeri preliminare” în care, în funcție, de tipul de scrutin, votanții înregistrați în partidul respectiv își pot alege candidatul preferat. Astfel, campania internă începe cu mai mult de un an înainte de alegerile prezidențiale efective, unii dintre prezidențiabili anunțându-și candidatura chiar cu 2 sau trei ani înainte de data alegerilor.

Pentru alegerile de anul acesta, alegerile preliminare ale Partidului Democrat au fost printre cele mai competitive astfel de evenimente din istoria electorală a SUA. În total, 29 de candidați importanți au participat la competiția în care fostul vicepreședinte Joe Biden a fost nominalizat pentru alegerile prezidențiale. În cazul republicanilor, așa cum se întâmplă deobicei atunci când unul dintre partidele mari deține președinția, alegerile preliminare au fost puțin competitive, președintele în exercițiu dominând practic întreaga competiție.

Rareori se întâmplă ca un președinte în exercițiu să fie contestat în alegerile preliminare. Ultima oară când un președinte a fost contestat a fost în anul 1992, când președintele George H. W. Bush a avut un contestatar mai puternic în persoana lui Pat Buchanan. Bush a câștigat nominalizarea, însă a pierdut alegerile în fața democratului Bill Clinton. Similar, președinții contestați în preliminarele pentru un al doilea mandat au pierdut ulterior alegerile – Jimmy Carter sau Gerald Ford fiind astfel de exemple.

Cum se defășoară alegerile, ce este colegiul electoral și cum se stabilește învingătorul

Spre deosebire de alegerile prezidențiale din alte state, alegerile americane nu funcționează direct pe baza votului popular al cetățenilor. În fapt, în loc de un singur scrutin prezidențial, au loc 50 de seturi de alegeri diferite, organizate în fiecare stat în data de 3 noiembrie.

Fiecărui stat îi este alocat, în baza datelor sale demografice, un număr de voturi electorale, iar pentru aceste voturi electorale se concentrează întreaga bătălie dar și strategie a candidaților. Cu puține excepții, voturile electorale se câștigă pe baza unui sistem de tipul „câștigătorul ia totul” (n. red. - First-Past-the-Post). Practic, candidatul care obține o majoritate de voturi obține toate voturile electorale ale statului respectiv.

Excepțiile de la această regulă sunt două state - Nebraska și Maine. Cele două își împart voturile electorale în trei districte federale distincte, un candidat putând să câștige votul popular în stat în ansamblu, dar să piardă un district și voturile electorale asociate acestuia. În Nebraska există patru districte electorale - unul care acordâ câștigătorului 2 voturi electorale și alte trei care acordă câte unul. În Maine, primul district acordă 2 voturi, iar celelalte două câte unul. Toate celelalte state acordă toate voturile lor câștigătorului de la nivelul întregului stat. Spre exemplu, candidatul care câștigă statul New York va primi toate cele 29 de voturi electorale ale sale, indiferent de procentul pe care l-a obținut în votul popular de la nivelul statului. El poate câștiga acest stat la o diferență de un vot sau îl poate câștiga cu 99% dintre voturi, însă rezultatul va fi același - va primi toate cele 29 de voturi.

Pe de altă parte, voturile electorale nu funcționează ca un sistem efectiv de puncte. Ele aparțin, de fapt, electorilor, care în funcție de rezultatul alegerilor dintr-un anumit stat, sunt aleși dintre reprezentanții susținuți de partide. Astfel, într-un stat în care candidatul republican a câștigat alegerile, electorii stabiliți anterior de organizația Partidului Republican din statul respectiv vor lua parte la întrunirea colegiului electoral, întrunire care are loc, în decembrie.

Pentru a câștiga alegerile prezidențiale, nu este suficient ca un candidat să obțină o majoritate a voturilor la nivel național, deci, ci să câștige suficiente competiții electorale în statele individuale pentru a obține „punctajul” care să îi asigure majoritatea în colegiul electoral. În total sunt 538 de voturi electorale, iar pentru a deveni președintele ales al Statelor Unite, un candidat trebuie să obțină 270 dintre ele, adică jumătate +1.

Există însă și așa-zișii electori „necredincioși”. Cu excepția anumitor state, care impun prin lege electorilor să voteze așa cum dictează rezultatul alegerilor prezidențiale din statul respectiv, restul nu impun electorilor să voteze într-un anumit fel.

Prin urmare, electorii pot decide să nu voteze în concordanță cu rezultatul votului în statul lor. Acest lucru s-a întâmplat și în 2016 când 5 dintre electorii care ar fi trebuit să o voteze pe Hillary Clinton au ales candidați care nici măcar nu s-au aflat pe buletinele de vot. Alți doi electori, ambii din Texas și care ar fi trebuit îl aleagă pe Donald Trump au decis să aleagă și ei alte persoane. Electorii nici măcar nu sunt obligați să voteze cu vreunul dintre candidații care au participat la alegeri - ei pot alege orice cetățean al SUA eligibil să fie ales președinte. În 2016, au primit voturi în Colegiul Electoral, spre exemplu, John Kasich, Colin Powell sau Bernie Sanders. 

Până acum, însă, niciun scrutin prezidențial nu a fost afectat, în sensul schimbării rezultatelor, de votul electorilor „necredincioși”, votul de protest al acestora fiind doar marginal în matematica electorală a alegerilor.

Pentru că nu ține cont de votul popular național în niciun fel, sistemul electoral american poate duce la rezultate care nu sunt în acord cu voința populară generală. Cel mai recent, în 2016 și în 2000, alegerile prezidențiale americane au produs câștigători ai președinției care nu au reușit să obțină sprijinul unei majorități a americanilor care s-au prezentat la vot.

În 2000, probabil cel mai strâns scrutin prezidențial din istoria electorală a SUA, candidatul democrat, vicepreședintele în funcție Al Gore, a pierdut alegerile, deși a câștigat votul popular la o diferență de aproximativ 550.000 de voturi. Cel mai contestat stat a fost atunci Florida, care s-a adjudecat, împreună cu cele 25 de voturi electorale ale sale, în favoarea lui George W. Bush la o diferență de doar 537 de voturi. Cu un scor de 271 de electori la 266, Bush a devenit președinte. Florida a fost trecută în suita de state a lui Bush după o lungă bătălie în justiție în care a fost atrasă inclusiv Curtea Supremă a Statelor Unite. Instanța supremă a anulat atunci renumărarea voturilor în Florida, fapt ce l-a făcut pe Bush președintele ales al SUA.

Nici în 2016 votul popular nu a fost reflectat în votul din colegiul electoral, de această dată la o diferență mult mai semnificativă decât în 2000. Hillary Clinton a câștigat atunci decisiv votul popular, obținând cu peste 3 milioane de voturi mai mult decât contracandidatul său care a câștigat alegerile, actualul președinte Donald Trump. Pe de altă parte, spre deosebire de 2000, câștigătorul alegerilor a avut un avantaj insurmontabil în colegiul electoral, Trump obținând 306 de electori, iar Clinton doar 232.

Partide „terțiare” și voturi-în-scris

Sistemul electoral american, deși favorizează puternic sistemul bipartid, aproape chiar un duopol al celor două partide, nu exclude formal candidaturi independente sau ale altor partide. Pe lângă candidații celor două partide majore, republican și democrat, la fiecare scrutin prezidențial participă candidații a mai multor partide denumite „terțiare”, partide cu potențial de a acționa ca al treilea partid din sistem. Cele mai de succes astfel de partide sunt Partidul Libertarian și Partidul Verde, deși mai există și alte partide care au succes mai degrabă la nivel local. Partidele „terțiare” au rareori succes în alegeri, fie ele prezidențiale sau de alt tip, reușind să obțină cel mult victorii pe plan local. 

Cele mai de succes candidaturi din partea unui astfel de partid, în perioada recentă, au fost cele ale lui Ross Perot, în 1992 și 1996. În 1992, Perot, candidând din partea Partidului Reformei, a obținut aproape 20 de milioane de voturi, deși nu a câștigat niciun stat. La acea vreme, candidatura lui Perot a funcționat ca un fel de spoiler, „deturnând” voturi de la președintele în exercițiu, George H. W. Bush, fapt ce i-a asigurat victoria lui Bill Clinton. În 1996, Perot a reușit să obțină doar puțin peste 8 milioane de voturi, însă cele două reușite incredibile pentru un candidat „terțiar” au făcut ca partidul său să obțină până în 2000 fonduri din partea statului american. Partidul Reformei nu a reușit, însă, să spargă duopolul republican-democrat, iar după 2000 a căzut din nou în obscuritate. Donald Trump, actualul președinte american, a avut o tentativă de a candida din partea acestui partid în anul 2000, însă a renunțat înainte de începutul alegerilor. 

Pe lângă posibile candidaturi independente sau candidaturi din partea partidelor „terțiare”, votanții americani au opțiunea de a scrie numele unui candidat anume pe buetinul de vot. Acest vot-în-scris este complet valid, iar dacă un candidat întrunește, improbabil, suficiente astfel de opțiuni poate fi declarat câștigător al alegerilor din statul respectiv. De-a lungul timpului, unele persoane cu ambiții prezidențiale care nu au reușit să obțină sprijinul unui partid au făcut apel la astfel de campanii de vot-în-scris, îndemnând pe susținătorii lor să îi aleagă în acest fel.

State roșii, state albastre și state competitive

Un climat politic extrem de polarizat și de partizan, dar și efectele sistemului electoral de tip First-past-the-post (câștigătorul ia totul) menționat anterior fac ca statele americane, la nivel prezidențial și nu numai, să fie divizate pe criterii de ideologii politice și susținerea pentru unul dintre cele două partide.

Astfel, conservatorii, majoritatea parte a Partidului Republican, cu o minoritate restrânsă și în Partidul Democrat (așa-zișii Blue Dogs) sunt mai puternici în Sudul american, în inima țării și în general în zonele rurale și slab populate. Progresiștii și centriștii, majoritatea parte a Partidului Democrat, se bucură de susținere mai largă în statele de pe coaste, în centrele universitare și în orașele medii și mari sau în marile aglomerări urbane ale statelor. 

Conceptul de state albastre și state roșii se referă la cât de des au votat statele respective candidatul democrat sau candidatul republican în ultimele cicluri electorale, dar și ce orientare politică are majoritatea populației votante în acel stat.

Pe de altă parte, statele albastre sau roșii nu sunt în mod obligatoriu monolitic votante ale unui anumit partid, deși există și state care votează în proporții de peste 70-80% cu republicani sau cu democrați. În fapt, peisajul electoral american arată un accentuat clivaj rural-urban și o separație teritorială evidentă între zonele roșii și cele albastre, circumscripțiile competitive fiind, de cele mai multe ori rare în interiorul statelor roșii sau albastre.

Pe lângă statele în care există un oarecare consens partizan favorabil fie republicanilor, fie democraților, mai sunt și statele competitive, în care alegerile se joacă la un număr mic de voturi, al celor indeciși sau independenților. Ele sunt principalul premiu pe care fiecare dintre cei doi candidați speră să le câștige și în multe dintre cazuri, mai ales în cel al alegerilor strânse, ele sunt cruciale pentru a obține victoria.

Statele competitive se mai schimbă în funcție de ciclul electoral sau în funcție de evoluțiile demografice. State partizane pot ajunge să devină state competitive și vice-versa.

În 2020, statele competitive sunt: Arizona, Florida, Michigan, Wisconsin, Pennsylvania, Georgia, Carolina de Nord, Ohio, New Hampshire, Iowa și districtele electorale II din Nebraska și Maine. În total, aceste state însumează 147 dintre cei 538 de electori și mai mult de jumătate dintre cei 270 necesari pentru a câștia alegerile.

Dintre acestea, cele trei care i-au asigurat victoria lui Trump în 2016, Wisconsin, Pennsylvania și Wisconsin au fost considerate abia începând de la acel scrutin ca fiind state competitive, fiind considerate pentru o lungă perioadă de timp ca state albastre - ultima oară când candidatul republican a câștigat statul Wisconsin a fost în 1984 (Ronald Reagan), în timp ce Michigan și Pennsylvania au optat ultima oară pentru un republican în 1988 (George H. W. Bush). Arizona este, de asemenea, un alt astfel de exemplu. Până în 2020 un stat roșu, Arizona devine, în acest ciclu electoral, un stat competitiv, Biden având chiar un avans consistent în fața lui Trump în sondaje.

În sensul invers, state precum Virginia, Nevada, Colorado sau New Mexico au devenit treptat state albastre, deși până mai acum câteva cicluri electorale era state competitive. Virginia este cel mai nou stat competitiv care este acum considerat de politologi și statisticieni electorali ca fiind un stat albastru, cel puțin la nivelul alegerilor prezidențiale.

Distribuția statelor competitive și care ar putea fi strategiile celor doi candidați

Fără a lua în calcul statele competitive și asumând că toate statele considerate roșii sau albastre vor vota întocmai cu proiecțiile, Biden și Trump s-ar afla la un scor de 228-163, avantajul fiind al candidatului democrat.

Astfel, fostul vicepreședinte american se bucură de mult mai multe posibilități de câștig pe harta electorală, ținta de 270 putând fi atinsă cu ușurință doar recâștigând cele trei state ale așa-zisului „Rust Belt” (puternic industrializate în trecut, dar care s-au confruntat în ultimii 25 de ani cu pierderea locurilor de muncă, dezindustrializare și mutarea producției în țări cu forță de muncă mai ieftină) - Wisconsin, Pennsylvania și Michigan, state pe care Hillary Clinton le-a pierdut în 2016, dar care până atunci fuseseră considerate state albastre. Candidata democrată a pierdut atunci aceste state la diferențe extrem de mici de voturi, de ordinul miilor sau zecilor de mii. O altă strategie viabilă pentru Biden, dar mult mai dificilă, este câștigarea Floridei, Arizonei și New Hampshire, care l-ar trece pragul de 270, fără să mai aibă nevoie de vreun alt stat sau district. 

Pentru Trump, însă, lucrurile sunt mai complicate în ce privește strategia electorală. Președintele trebuie să câștige în mod obligatoriu majoritatea statelor competitive pe care le-a câștigat în 2016 și apoi cel puțin unul dintre cele trei - Wisconsin, Pennsylvania, Michigan. Cu o astfel de combinație, Trump ar putea să treacă de 270 și să își asigure al doilea mandat la Casa Albă. Unul dintre statele esențiale pentru Trump, și pentru candidații republicani în general, însă, este Florida. Președintele american își poate permite cu greu pierderea acestui stat, el fiind nevoit să își acopere deficitul electoral prin câștigarea Arizonei, un fost stat roșu, sau prin recâștigarea tuturor celor trei state din „Rust Belt”.

De-a lungul anilor, „prăpastia” partizană s-a adâncit din ce în ce mai mult în Statele Unite. Ideea de state albastre și state roșii a devenit pregnantă mai ales în ultimii ani, ajungându-se în situația în care este foarte ușor de prezis rezultatul în state precum California și New York sau Oklahoma și Utah. Anterior, mai ales înainte de 1992, aproape toate statele erau „în joc”. Partizanatul puternic este, însă, o caracteristică recurentă a sistemului electoral american, mai ales în ce privește rezultate care sunt observabile în vechi diviziuni precum cea nord-sud. 

„Strategia sudică” a republicanilor începând cu sfârșitul anilor '60 a dizlocat un segment electoral, sudiștii, dinspre democrați, care începuseră să adopte poziții mai degrabă progresiste, de emancipare a persoanelor de culoare și de adoptarea drepturilor civile, spre republicani, care au început să adopte poziții din ce în ce mai conservatoare, de exemplu, acesta fiind un exemplu anterior de astfel de partizanat, mai degrabă ideologic.

Statul care „prezice” rezultatul alegerilor prezidențiale la nivel național din 1964

Deși rezultatul în multe dintre scrutinele electorale prezidențiale americane precedent a fost rareori ușor de prezis, unul dintre statele considerate competitive, urmărește îndeaproape rezultatul alegerilor prezidențiale la nivel național. De la alegerile prezidențiale din 1964, disputate între președintele democrat în funcție Lyndon B. Johnson și republicanul Barry Goldwater, statul Ohio a votat de fiecare dată cu câștigătorul din colegiul electoral al alegerilor. În ultimii ani, însă, Ohio a început să devină din ce în ce mai partizan, predicțiile fiind că acest stat va deveni, începând cu 2020 un stat roșu. 

Ce se întâmplă dacă votul pe state produce o egalitate sau un rezultat inconcludent în Colegiul Electoral

Numărul total de electori este de 538, iar aritmetica electorală a statelor poate produce o egalitate perfectă de electori 269-269. În același timp, se poate întâmpla și ca niciunul dintre candidați să nu ajungă la 270 de voturi în Colegiul Electoral, ceea ce poate produce, un impas de același tip. Constituția americană pune decizia, în aceste cazuri specifice, în mâna Congresului Statelor Unite. Astfel, dacă nici funcția de președinte dar nici cea de vicepreședinte nu a fost ocupată după votul din Colegiu, atunci delegațiile statelor din Camera Reprezentanților vor decide cine este viitorul președinte, iar senatorii vor decide vicepreședintele. Aceste voturi au și ele loc o singură dată, iar în situația improbabilă în care nici acestea nu produc un rezultat, atunci liderul Camerei Reprezentanților (dacă funcția de vicepreședinte este și ea vacantă) devine președinte interimar al Statelor Unite, până se ține un vot care produce un rezultat. Într-o astfel de situație improbabilă, Donald Trump ar urma să fie ales, în contextul în care în Camera Reprezentanților, republicanii controlează mai multe delegații ale statelor. 

Păstrând aceleași proporții, dacă votul din Camera Reprezentanților nu produce un rezultat, dar senatorii reușesc să aleagă un vicepreședinte, atunci prin amendamentul 25 la Constituția SUA, acesta devine automat președinte, urmând ca Senatul să țină un al doilea vot pentru a stabili cine va deveni noul vicepreședinte. Aceste voturi, spre deosebire de cele din Colegiul Electoral, sunt dependente de candidații care au primit voturi electorale - Camera și Senatul nu pot alege decât dintre cei trei candidați care au obținut cel mai mare număr de voturi în Colegiul Electoral pentru una dintre funcțiile pentru care se ține votul. 

Astfel de situații sunt extrem de improbabile, însă, având în vedere felul în care arată sondajele de opinie și distribuția statelor competitive. Doar în contextul unui scrutin foarte strâns și unei situații în care electorii „necredincioși” aleg să trimită decizia în Congres se poate ajunge la un astfel de scenariu.