Mari ERORI ale naţiunii. O discuţie cu prof. dr. Bogdan Murgescu
Înarmarea, pretext pentru corupţie
De la Cuza începând, cele mai mari scandaluri de corupție au fost legate sub o formă sau alta de securitatea României. Asta și pentru că Primul Război Mondial a creat o degringoladă nemaiîntâlnită în echilibrul militar european, pe de o parte, iar pe de altă parte, achizițiile de tehnică de luptă se dovediseră foarte depășite de avansul tehnologic în timpul războiului.
Așa că înarmarea României în perioada interbelică a fost o uriașă sursă a corupţie. Este adevărat și moralitatea îndoielnică a prințului, iar mai apoi regele Carol al II-lea a jucat de fiecare dată un rol important.
VIDEO Bogdan Murgescu, profesor doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii din Bucureşti
De exemplu, la plecarea sa din țară în 1925, moment în care și renunță unilateral la succesiunea la tron, Carol al II-lea a lăsat în urmă un monstruos scandal legat de achiziția de avioane de vânătoare. Prințul s-a amestecat abuziv și a impus achiziționarea unor avioane netestate, aflate în fază de proiect, pentru care România a plătit sume impresionante. Afacerea a picat după ce un avion pilotat de un ofițer român s-a rupt în aer, dar în Justiție nu au plătit decât ofițerii implicați.
Cinci ani mai târziu, în 1930, Carol al II-lea se întoarce în țară și devine rege pentru următorii zece ani. Dar această perioadă a fost marcată de alte scandaluri de corupție.
Guvernul Maniu, cel care l-a și adus pe tron pe Carol al II-lea a semnat un contract de aproape şapte miliarde de lei cu uzinele Skoda. De acești bani armata română ar fi trebuit să primească din Cehoslovacia puşti-mitralieră şi tancuri. Ancheta ulterioară a arătat că România a plătit 1,7 miliarde de lei în plus pentru respectiva comandă, iar în sediul Skoda din Bucureşti au fost găsite nu numai planurile strict secrete de apărare a României, dar și liste codificate despre care s-a suspectat că ar fi conținut comisioanele plătite de firma ceho-slovacă unor oficiali români.
Scandalul a degenerat într-un adevărat război între liderul țărănist Iuliu Maniu și apropiați ai regelui Carol al II-lea dar Justiția nu a găsit pe nimeni vinovat.
Contractele de achiziții militare din perioada interbelică au lăsat România nepregătită și așa a fost găsită de Al Doilea Război Mondial.
Cum am ratat startul interbelic
Foarte probabil, refrenul "Nu ne vindem țara", care se auzea la începutul anilor 90 are origini mult mai vechi. Imediat după Primul Război Mondial, conducătorii României foloseau expresia "Prin noi înșine" pentru a justifica piedicile puse companiilor străine care aveau investiții în România. Prin această măsură, România urma să își controleze mult mai bine resursele, însă în realitate, exploatarea lor nu se putea face fără banii pe care nu îi aveam la momentul respectiv. Așadar, doctrina economică "Prin noi înșine" a întărziat dezvoltarea cu României cu cel puțin un deceniu.
În timpul retragerii în Moldova din Primul Război Mondial, Armata Română a distrus în mod intenționat o mare parte din instalațiile petroliere din zona Ploieștiul. Aliații României se angajaseră să plătească despăgubiri, căci distrugerea zonei petrolifere a avut drept scop împiedicarea căderii acesteia în mâinile germanilor.
Valoarea compensațiilor a fost stabilită însă abia la patru ani după terminarea războiului și plata efectivă s-a făcut încă și mai târziu.
Prin urmare, în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, România, o țară cu importante rezerve de petrol, nu le-a putut exploata.
Înainte de Primul Război Mondial, țara noastră producea 3,4% din țițeiul mondial. După război cota scăzuse la doar 1% și a atins nivelul de dinainte de război abia în anii '30.
Lipsa finanțării a fost în anii '20 dublată și de o politică de respingere a capitalului străin. Principalii susținători ai acestei politici au fost membrii Partidului Național Liber, al căror slogan a fost "Prin noi înșine".
VIDEO Bogdan Murgescu, profesor doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii din Bucureşti
Legea minelor și a petrolului din 1924 a fost inițial concepută astfel încât să restricționeze accesul capitalului german și austriac în aceste sectoare, Austria și Germania fiind puteri învinse în Primul Război Mondial.
S-a ajuns însă ca legea să se aplice în toată industria petrolieră.
Concret, acordarea concesiunilor de foraj era condiționată de trecerea majorității capitalului în proprietatea unor cetățeni români. În plus, consiliile de administrație trebuiau să fie ocupate în proporție de cel puțin 50% din cetățeni români.
Este drept că legislații similare au avut mai toate țările din centrul Europei după război, iar curentul naționalist din perioada respectivă este cel care a permis formarea României Mari.
Dar România chiar avea resurse și nevoia de finanțare era pe măsura acestora. Restricțiile au reușit să țină departe de țara noastră toate marile companii din domeniu, nu numai pe cele germane, iar România nu prea a avut ce țiței sau produse petroliere să exporte în perioada 1923 - 1926.
Au fost anii în care prețul țițeiului a urcat, iar companii ca Standard Oil sau Royal Dutch Shell nu numai că nu au mai pus piciorul în România, dar au și făcut tot posibilul să saboteze accesul României la credite și finanțare.
Paradoxal, legea minelor a fost schimbată de un partid, atunci de stânga - Partidul Național Țărănist. Erau deja anii 30, începuse Marea Depresie Economică iar schimbarea Legii Minelor a fost tardivă, căci scăderea industrială a limitat și nevoia de petrol.
La numai câțiva ani după Marea Criză a început un nou Război Mondial iar apoi potențialul economic datorat resurselor petroliere ale României a ajuns în bună măsură pe mâna rușilor.
Distrugerea proprietăţii private
Distrugerea proprietății private în România postbelică a fost un proces de durată, chiar dacă unele măsuri au fost luate literalmente peste noapte.
Naționalizarea a îmbrăcat mai multe forme și a început cu Stabilizarea Monetară din august 1947.
Sub pretextul inflației, care era într-adevăr mare, statul decide schimbarea banilor, la o paritate de 20.000 de lei vechi pentru un leu nou. Se impun însă limite de sume ce puteau fi schimbate, în funcție de categoria socială a deținătorului banilor. Astfel, un agricultor putea schimba maximum cinci milioane de lei, echivalentul a 30 de pâini, un muncitor sau un funcționar au dreptul să schimbe 3 milioane de lei, echivalentul a 18 pâini, iar o persoană fără serviciu poate schimba maximum 1,5 milioane de lei, deci echivalentul a nouă pâini.
Schimbul se face rapid, perioada limită de schimbare a banilor fiind de câteva zile. Cei care, de frica inflației, își mai păstrau averea în aur aveau să fie căutăți de Securitate iar aurul confiscat.
În două zile statul a confiscat astfel 94% din masa monetară aflată în circulație și scopul evident al Stabilizării Monetare fiind acela de a-i lăsa fără resursă financiară în primul rând pe patronii fabricilor și investitorii din agricultură.
Naționalizarea întreprinderilor a avut lor la mai puțin de un an de la Stabilizarea Monetară.
Pe 11 iunie 1948, toate cele 1.050 de întreprinderi industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi din România treceau prin lege în mâinile statului, ca bun de consum al poporului.
VIDEO Bogdan Murgescu, profesor doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii din Bucureşti
Și dacă naționalizarea întreprinderilor industriale s-a făcut rapid, de frica unor răscoale, comuniștii au fost mult mai precauți în privința proprietăților țărănești.
Reforma agrară începuse imediat după Război, în 1945, prin confiscarea marilor proprietăţi şi exploataţii agricole pentru ca mai apoi pământurile să fie împărţite ţăranilor. Din cauza haosului creat, o mare parte a pământurilor au rămas nelucrate, iar Marea Foamete din 1947 a venit în primul rând din această cauză.
Dar tot atunci, în 1947, are loc a doua fază a naţionalizării din agricultură - sunt confiscate proprietăţile ţărăneşti mai mari de 50 de hectare.
A treia fază a cooperativizării începe în 1949, după un plan ţinut secret până atunci şi constă în convingerea tuturor ţăranilor să îşi predea în CAP-uri proprietăţile, pentru o exploatare comună.
Rezistența țăranilor români la colectivizare a fost una puternică iar în 1953, după moartea lui Stalin, comuniștii români păreau să slăbească presiunea asupra țăranilor de a-și înscrie proprietățile la colectiv. Procesul a fost reluat totuși în 1956 și complet finalizat în 1962.
Spre deosebire de alte țări comuniste, colectivizarea făcută în România i-a sărăcit complet pe agricultori. Cei mai mulți au mai rămas doar cu găinile din bătătură. În alte țări comuniste fie țăranilor li s-a permis deținerea unor loturi individuale, fie, transformarea lor în angajați agricoli s-a făcut pentru salarii comparabile cu cele din industrie… Nu și în România!
Cum putea Ceauşescu să evite foametea?
Să ne întoarcem la mijlocul anilor 70, într-un moment în care Ceaușescu ajunsese în vârful de popularitate, iar nivelul de trai din România era probabil la cel mai înalt nivel din tot secolul XX.
1972 este anul în care România devine stat membru al Fondului monetar Internațional, organizație dominată și finanțată de Statele Unite, având ca scop declarat echilibrarea balanței de plăți a țărilor cu datorii.
Țara era în plin avânt industrial, cu ritmuri de creștere anuală a PIB-ului de peste zece procente. Un ritm prea rapid, considerau chiar unii dintre capii comuniști. Nu și Nicolae Ceaușescu.
Creșterea era susținută de investiții iar investițiile însemnau bani.
Din 1975 și până în 1982 România încheie trei acorduri de finanțare cu FMI, iar datoria externă a țării crește de peste 20 de ori, de la numai 0,5 miliarde de dolari la 10,4 miliarde de dolari.
Structura datoriei arată însă că doar 1,5 miliarde de dolari erau bani de la FMI, iar 5,5 miliarde duseseră împrumutate de la bănci comerciale occidentale, în baza acordului cu FMI.
Dar criza petrolului de la finalul anilor 70 produce o puternică devalorizare a dolarului și o creștere rapidă a dobânzilor. În fapt, o triplare a lor. Țară în curs de dezvoltare, România ajunge la începutul anilor 80 să plătească dobânzi de până la 20% la datoria sa valutară.
VIDEO Bogdan Murgescu, profesor doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii din Bucureşti
Cu un deficit comercial de 5 miliarde de dolari pe an și un serviciu al datoriei externe de 3 miliarde de dolari, România a intrat în incapacitate de plată în 1982.
Este momentul deciziei lui Nicolae Ceaușescu de a achita integral datoriile externe.
Pe 16 decembrie1982, Ceauşescu a anunţat că intenționează achitarea a jumătate din datorie în următorii trei ani, iar restul până la finalul anului 1988.
Planul a fost riguros exact, România achitându-și complet datoriile externe în martie 1989.
Prețul a fost însă unul cumplit.
Din 1982 autorităţile române aplică un program drastic de economii, constând în raţionalizarea produselor alimentare. În același an preţurile au crescut în medie cu 35%.
În acelaşi timp s-a decis majorarea exportului de energie, aducător de valută, dar asta prin limita utilizări curentului electric la consumatorii casnici. A fost redus până la limită iluminatul stradal, s-a raționalizat căldura dar și furnizarea curentului electric în orele de vârf de consum, seara. Gazul s-a scumpit cu 150%.
Aceste restricții s-au păstrat până în decembrie 1989. Deși terminase de achitat datoriile în primăvara acelui an, Ceaușescu a considerat că nu este momentul să slăbească cureaua și să aprovizioneze populația cu produse de bază, căci 1989 era încă un alt an de recesiune economică.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
