Ce împiedică statul să devină partener în exploatarea resurselor de la Marea Neagră?

„Veniturile (din exploatarea petrolului și gazelor – n.red.) aparțin întregului popor mai degrabă decât unui grup mic și select care să ajungă brusc bogat pe spatele unei comunități largi”. „Resursele de gaz și petrol aparțin poporului și trebuie să aducă folos societății”. „Când convertim resursele petroliere în active financiare, scopul trebuie să fie o societate cantitativ mai bună”.

Vă întrebați dacă afirmațiile de mai sus sunt scoase din contextul discuțiilor încinse purtate zilele trecute în Parlamentul Românei pe tema offshore? Sau dacă sunt extrase dintr-un manual de economie socialistă? Ei bine, nu. Afirmațiile aparțin „Directoratului Norvegian pentru Petrol”, instituție de stat activă într-o țară care după ce zeci de ani a exploatat zeci de câmpuri petrolifere în Marea Nordului, a creat un Fond național al țițeiului (Oil Fund, oficial numit Fondul de Pensii al Guvernului) cu o valoare de 1.000 de miliarde de dolari, adică de 4-5 ori PIB-ul României.

În Norvegia problema resurselor de țiței și gaze este văzută cu pragmatism. Norvegienii înțeleg că gazele și țițeiul nu vor dura veșnic. Mii de kilometri spre sud-est, la Marea Neagră, discuțiile se poartă de genul „firme care vor sta 45 de ani pe spatele românilor” sau cutare parlamentar face jocurile rușilor. Norvegienii au adoptat și perfecționat în ultimii zeci de ani un sistem foarte pragmatic care iese din axa abordării „au venit aici să ne fure, atunci să nu ne lăsăm furați și mai bine să îi furăm noi”. În Norvegia este vorba de parteneriat.

„Filozofia norvegiană este aceea că firmele internaționale susțin statul gazdă în valorificarea resurselor, dar, în final, țițeiul aparține țării”, spune Mariana Papatulică de la Institutul de Economie Mondială.

Dar cum funcționează sistemul norvegienilor? În primul rând el nu conține redevențe sau, mai bine zis, norvegienii au renunțat la redevențe din 1992. Cu titlul de interes trebuie spus că până atunci redevențele erau progresive, între 8 și 16%, și că s-a renunțat la acestea treptat.

Norvegienii consideră că redevența este o eroare. Este bună când e vorba de o marfă cu cerere fixă care poți spune cât va costa și peste 10 ani și cât se va extrage peste un deceniu. Sarea poate fi un exemplu. În cazul țițeiului sau gazelor cum poți pretinde unui investitor să îți plătească o sumă fixă, în condiții care variază de la an la an. Cine știe care vor fi cotațiile pe piața mondială peste 20 de ani și costurile de exploatare, mai ales că acestea variază mult în funcție de zăcământ?

Ca urmare, Norvegia a renunțat la redevențe și s-a focalizat pe două alte direcții: taxarea rezultatelor financiare și implicarea statului alături de privat în exploatări.

Taxarea resurselor este foarte ridicată, în sensul că ajunge la 78% din profiturile nete. Această taxare este compusă din impozitul pe profit de 24% și dintr-o taxă de închiriere a resurselor de 54%.

Pare mult, însă regimul deducerilor este avantajos. Costurile cu investițiile în offshore, cele care în România sunt subiect de dispută dacă să fie deduse doar 30% sau 100%, în Norvegia sunt deduse integral în șase ani. O deducere suplimentară de 21,6% din taxa de închiriere este posibilă în patru ani adică câte 5,4% pe an.

Nu în ultimul rând pierderile pot fi deduse pe termen nelimitat în condițiile în care legislația românească limitează perioada în care s-au înregistrat pierderi ce pot fi deduse. În Norvegia, taxarea se face la nivelul entității de afaceri, nu a activelor acesteia sau a licențelor, astfel încât businessul nu poate fi spart în bucăți pentru optimizarea fiscalizării. Recent, o importantă firmă din România și-a trecut licențele de exploatare pe o entitate înregistrată în Olanda.

Când activitatea de exploatare încetează, se acceptă deducerea tuturor taxelor și costurilor. Pierderile fiscale sunt returnate, în doar trei luni de la încheierea anului fiscal. Consutanții EY explică: „Exemplu: 100 de milioane de coroane cheltuite pe exploatare în 2018, este de așteptat să rezulte într-o rambursare de 78 milioane coroane nu mai târziu de trei săptămâni după 1 decembrie 2018. Indifierent dacă forajul a fost un succes sau nu”, explică EY.

Un concept important ce stă la baza regimului fiscal aplicat acestor exploatării este cel de neutralitate fiscală, bazat pe un alt concept, cel de simetrie. Adică nu poți jupoi pe cineva când înregistrează profit și când are pierdere să nu îi returnezi cheltuielile făcute tocmai pentru obținerea de profit.

”Taxa marginală pe venit trebuie să fie aceeași ca reducerea taxei marginale pe toate costurile. Aceasta conferă caracterul neutru al unui sistem de taxare, luat în calul de firme la evaluarea investițiilor”, spune un profesor de la Universitatea din Oslo.

”Redevențele reduc veniturile după taxe ale barilului sau altui produs, dar nu costul acestuia, ceea ce înseamnă că unele cantități nu pot fi profitabil extrase. Tratamentul asimetric al profiturilor și costurilor au aceeași consecință. Scara progresivă a redevențelor va reduce motivarea investitorilor să facă investiții și explorări”, spune el.

Și, în fine, ultimul aspect demn de menționat este participarea statului norvegian în proiecte. Statul nu se rezumă la a sta pe margine şi a taxa doar investitorii, ci este un actor egal cu ei, fiind coacționar în afacere. Practic este încă un element care asigură neutralitatea și simetria în afacere. În urmă cu decenii, Norvegia a decis spargerea gigantului Statoil, operațiune în urma căreia a apărut în 1985 fondul SDFI (Interesul Financiar Direct al Statului). Sub acest aranjament statul participă ca investitor direct în exploatările de pe mare, astfel încât primește venituri, dar are și cheltuieli aferente calității sale de acționar.

SDFI este condus de o altă entitate de stat, managerul de fond Petoro, ce are interese în licențiere, câmpuri petrolifere, rețele, facilități pe țărm. În 2017 Petoro a adus Norvegiei 87 miliarde de coroane, adică 8,7 miliarde euro. Însă participațiile statului în exploatare nu sunt fixe. Cota de participație a statului în asocierea cu privattul este stabilită la momentul atribuirii contractului, în funcție de natura zăcământului.

„Norvegia nu trebuie copiată necondiționat. Principiul neutralității este însă un instrument util. Țările trebuie să analizeze atent ce se câștigă și ce se pierde în urma abaterii de la acest principiu”, spune profesorul Diderik Lund de la Universitatea din Oslo. Discursul din România trebuie să migreze de la abordări precum hoți, profitori, interese regionale adverse României, către concepte precum reciprocitate, parteneriat, avantaje naționale pe termen lung, fiscalitate judicioasă, implicare a statului în exploatații.