Costul mediu cu forţa de muncă în Uniunea Europeană, adică salariul plus contribuţiile, se ridică la aproape 25 de euro pe oră. România este însă mult sub acest nivel.
Un patron a plătit anul trecut doar 4,6 euro pentru fiecare oră muncită de angajatul său. Doar în Bulgaria costul cu forţa de muncă a fost mai mic, doar 3,8 euro pe oră, în vreme ce costuri puţin mai mari decât în România sunt în Lituania, 6,5 euro pe oră, Letonia - 6,6 euro pe lună şi Ungaria - 7,3 euro pe oră.
Pentru angajaţii români, costurile reduse cu forţa de muncă înseamnă salarii mici şi un nivel scăzut de trai. Dar, în ansamblu, pentru România, salariile mici reprezintă un avantaj competitiv.
Investitorii străini ştiu că în ţara noastră pot lucra mult mai ieftin decât în Occident. Însă acest avantaj nu este exploatat la maximum.
Investiţiile străine în România sunt în continuare mult sub nivelul de dinainte de criză, când ajunseseră la aproape 10 miliarde de euro pe an. Deşi costurile cu forţa de muncă sunt foarte mici, iar taxele şi impozitele au început să scadă, birocraţia rămâne una ridicată, iar investitorii continuă să vadă mediul de afaceri din România ca fiind unul imprevizibil.
Aşa se face că, la o populaţie activă de aproape 9,5 milioane de oameni, România are doar 6 milioane de salariaţi, număr în care sunt incluşi şi angajaţii la negru pentru care costurile patronilor sunt şi mai mici deoarece nu achită contribuţiile sociale.
Şi mai sunt şi situaţii în care investitorii străini vin în România, dar nu găsesc salariaţi. Unii şomeri fie nu sunt dispuşi să se mute dintr-un oraş în altul pentru ocuparea unui loc de muncă, fie nu vor să lucreze pe salariul minim pe economie.