Pastila de limbă | Cuvinte inventate și folosite după bunul plac
Românul nu s-a născut doar poet, cum credea Vasile Alecsandri. Competenţele filologice îl îndeamnă, mai cu seamă în ultima vreme, să inventeze cuvinte şi să le folosească după bunul plac. Scriitorul Radu Paraschivescu vorbește în această emisiune despre câteva dintre ele.
Radu Paraschivescu: „Primul e rezultatul amorului cu năbădăi dintre limba română şi limba engleză, conform unui tipar care a dat deja o droaie de copii mai mult sau mai puţin reuşiţi. Cuvântul în cauză este „donuterie” şi poate fi întâlnit pe străzile principale dintr-o serie de oraşe importante ale României. Ce este o donuterie? Simplu. O gogoşerie cu un aşa-zis frison cosmopolit. Dacă-i întrebi pe născocitorii acestui cuvânt, e posibil să-ţi spună că au vrut să deosebească între prăvăliile cu gogoşi tradiţionale, umplute sau nu, şi localurile unde se produc şi se vând gogoşi de forma unui inel mai mare. Altfel spus, să deosebească între gogoşile pline şi cele găurite. Se prea poate ca ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care a apărut năstruşnicul cuvânt „donuterie”.
La originea lui se găseşte substantivul englezesc „donut” (scris şi „doughnut”, cu „ugh” la mijloc), care înseamnă „gogoaşă”. Cum spuneam, în tranziţia noastră voioasă de nicăieri spre niciunde, „gogoşeria” va rămâne locul unde se vând gogoşile obişnuite (de tip „gogoaşa înfuriată”), pe când „donuteria” va fi spaţiul unde se vând şi se mănâncă gogoşi de tipul celor americăneşti, cu gaură la mijloc şi cu tot felul de glazuri: caramel, vanilie, ciocolată albă, ciocolată neagră, zmeură, cafea etc. Într-un fel, era de aşteptat să apară un asemenea cuvânt, câtă vreme clienţii acestui tip de local sunt în principal tineri deja fluenţi în romgleză. Pe de altă parte, îmi place să văd în „donuterie” şi o intenţie ironică a inventatorului, un răspuns la puzderia de mofturi şi preţiozităţi pe care le preluăm nefiltrat din alte limbi. Am totuşi o curiozitate: cât mai trebuie să aşteptăm până când magazinul de rochii va deveni „dressărie” (din englezescul „dress”, rochie), iar cel de fuste „skirtărie” (din englezescul „skirt”, fustă). Şi, desigur, s-ar cuveni ca în locul magazinului de cămăşi să apară o „shirtărie” (din englezescul „shirt”, cămaşă), ca să nu-i nedreptăţim pe bărbaţi.
Un alt termen pescuit din piscina culinară este cel de „cartofisserie”. (sau, citit a la francaise, „kartofisri”). Deocamdată el se găseşte într-un singur oraş, dar n-ar fi de mirare ca, urmând modelul donuteriei, să-l vedem apărând nu peste multă vreme şi în altele. „Cartofisseria” este un local de dimensiuni reduse unde se fac şi se vând cartofi prăjiţi. Dacă toată povestea este într-adevăr ridicată la rang de artă, aşa cum susţin cei care o promovează, n-au decât să aprecieze cei care trec pe acolo şi mănâncă. În ce mă priveşte, văd şi în acest cuvânt tot o joacă, la fel ca în cazul „donuteriei”. O formă de a fi dezgheţat şi şugubăţ într-o lume mai solemnă uneori decât e cazul. Cu toate acestea, nu-mi dau seama de ce e nevoie de două „s”-uri înăuntrul cuvântului „cartofisserie”. Ca să trimită la cuvântul francez „pâtisserie”? Nu văd legătura. Cred că un singur „s” ar fi fost suficient. Pe de altă parte, dacă persoana care a scornit denumirea ar fi vrut să sugereze sfârâitul cartofilor în baia de ulei, bănuiesc că ar fi trebuit să folosească trei, patru sau cinci „s”-uri, aidoma şarpelui Kaa din „Cartea junglei”.
Un cuvânt pe care l-am văzut pentru prima dată pe o firmă, pentru ca nu de mult să-l regăsesc într-un titlu de ziar, este „fitingăraie”. Şi aici se porneşte tot de la un substantiv din limba engleză: „fitting”, cu înţelesul de „instalaţie”. Acest cuvânt a dat în limba română cuvântul „fiting”, cu un singur „t”, care denumeşte o „piesă de legătură de formă tubulară folosită la îmbinarea ţevilor, a armăturilor etc.” Acestui substantiv i s-a adăugat o codiţă, „raie”, pentru transformarea lui într-un termen care, în ciuda aparentei forme de singular, exprimă de fapt un plural: totalitatea fitingurilor. Atâta doar că „fitingăraie” are o sonoritate de mahala, dată probabil şi de „a”-ul plasat acolo fără sens. „Fitingărie” n-ar fi fost nici el un cuvânt memorabil, dar măcar ar fi respectat schema de formare a unor substantive de tipul „ciupercărie”, „şerpărie” etc. „Fitingăraie”, în schimb, pare un cuvânt apărut de pe centura limbii române. Ceea ce n-a împiedicat un jurnalist să-şi intituleze cândva un articol de investigaţie „Hoţie de un miliard din fitingăraie.”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
