Săraci, deși muncesc. „Într-o zi, am zis că-mi iau inima-n dinți, îmi iau copiii și plec”
Discutăm la emisiunea „Plan detaliu” despre sărăcie. Dar ne uităm la un alt fel de sărăcie, despre care nu vorbim prea des. Sărăcia în muncă. Se referă la acei oameni care, deşi lucrează, tot trăiesc de pe azi pe mâine. Unu din cinci români - care nu stă degeaba - abia reuşeşte să se descurce cu traiul zilnic. Este cea mai mare rată din Uniune, dublă faţă de media europeană. Cele mai afectate sunt bineînţeles persoanele care locuiesc la ţară, dar sărăcie este şi la oraş. Chiar şi în Bucureşti.
Salariaţi fără siguranţa zilei de mâine
Alina Pavel: „Păi povestea mea începe de la căsătorie...În anul 2007 m-am căsătorit. După un an a venit băiatul cel mare. După doi ani - trei ani a venit și cel de-al doilea copil. Tot băiat... Așa, și de acolo am mai stat... cel mult 7 ani am stat la soț. La casa lui, moștenire. De la bunic. De acolo au urmat certuri, bătăi. Bineînțeles că copilul, că era mai mare, vedea și plângea, că nu putea să facă nimic... Și atunci am spus că o să plec. El a crezut că nu plec. Că mă vedea în fiecare zi la el acasă. Și într-o zi am zis că îmi iau inima în dinți, îmi iau copiii și plec”. Așa își începe Alina povestea tristă.
Și tânăra continuă: „Între timp, el a fost nepăsător. A stat la el, acolo, în județul Galați. Acolo stă el. După o lună jumate a venit în București să își vadă copiii. Eu între timp am stat vreo săptămână la mama. Și după a trebuit să mă duc la Protecția Copilului. Să îmi las copii. Bineînțeles că îi vizitam. Nu aveam atunci nici loc de muncă, nici locuință. Și trebuia să îi las undeva unde să aibă căldură și mâncare caldă. Și să îi protejez în același timp și de tatăl lor”.
Între timp, Alina a reuşit să se angajeze. Şi-a găsit şi o locuinţă, unde stă cu chirie, dar nu caştigă suficient cât să-şi crească singură copiii. Aşa că băieţii au rămas în grija statului.
- Dar dorința ta cea mai mare care e? o întrebăm pe Alina.
- Să am copiii lângă mine, răspunde ea fără șovăire. Mi-e foarte greu, să știți, fără copii. Mai ales când îi vizitez și după aia plec, mărturisește ea. Deci....
- Ți se rupe inima.
- Da. Mai ales primul an. Eu plecam. Băiatul plângea. Nu puteam... Hai, zic, măcar în fața lui să nu plâng, povestește femeia.
Sărăcia este direct legată de abandonul şcolar. Alina nici nu ar putea să se angajeze pe un salariu mai mare. Pentru că nu are şcoală.
- Da, maică-mea m-a luat la vârsta de 11 ani. A zis că nu îmi trebuie școală.
- De nu te-a lăsat mama la școală?
- A zis că nu-i nevoie. Că eu sunt fată și că ce rost are să fac eu atâtea clase. În schimb, frații mei au făcut 10 clase și chiar și mai mult.
Anunțul vine apoi surprinzător, hotărât și cu o oarecare mândrie:
- Și eu am reluat (școala) de acum doi ani. Am reluat de la clasa a III-a. A III-a și a IV-a am făcut-o la „Ienăchiță Văcărescu”. Și acum sunt la 108. Am făcut a V-a și trec a VI-a. La frecvență redusă.
Tânăra este conștientă de neajunsul de nu a avea ceva mai multă carte, însă asta o ambiționează și mai mult:
„Pentru că puteam să fiu mai mare, mai în altă parte. Deci cum sunt eu acum, îngrijitor, puteam să fiu infirmieră sau asistentă. Dar o să termin măcar 10 clase și o să avansez”, spune, hotărâtă, Alina.
1,6 milioane de români care lucrează sunt sărăci.
850 000 dintre ei sunt angajaţi cu acte în regulă.
750 000 nu au un contract de muncă.
Explicațiile specialiștilor
Ştefan Constantinescu, expert Reţeaua Naţională Antisărăcie - Includere Socială (RENASIS):
„Sunt două aspecte. În România una din cinci persoane lucrătoare este expusă riscului de sărăcie datorită structurii ocupaționale a României. În România există foarte multe persoane angajate pe cont propriu sau persoane lucrători în gospodăria proprie neremunerați. Care au venituri foarte mici sau venituri zero. De aceea indicatorul României este cel mai mare din Europa. Din cauza acestui grup social care nu realizează venituri care se văd în economia formală”.
Mihnea Preotesi, sociolog: „Al doilea motiv sunt veniturile relativ mici. Care continuă să fie mici față de veniturile europenilor. Chiar dacă salariul minim a crescut, avem o pondere foarte mare a celor care sunt plătiți cu salariul minim. A treia explicație. Care se leagă și de sărăcie și de sărăcie în muncă. ICCV-ul de foarte mulți ani atrage atenția că statul social nu este unul puternic. Avem cele mai mici cheltuieli publice sociale ca procent din PIB”.
Ștefan Constantinescu, expert RENASIS: „În ceea ce privește salariații, gradul de sărăcie în România, conform Eurostatului, este de aproximativ 15% față de o medie europeană de 10-11%. Deci suntem destul de apropiați. Cum se explică acest lucru? Se explică, din punctul nostru de vedere, că foarte multe persoane din totalul contractelor individuale de muncă sunt înregistrate pe salariul minim pe economie”.
34,5% dintre salariaţii cu normă întreagă câştigă salariul minim.
În 2011 doar 7,7% dintre anagajaţi erau plătiţi cu venitul minim.
De la 1 ianuarie 2018 salariul minim a crescut la 1.200 de lei.
Mihnea Preotesi, sociolog: „Al doilea aspect, că sărăcia se calculează în gospodărie. Pentru că poți să ai un venit mediu sau peste mediu și să fii sărac. Ai o familie care are o anumită structură. Ai mulți copii în România, ești sărac. Pentru că rata de sărăcie crește exponențial după al treilea copil. Deci poți să ai un venit mare, dar să trăiești în sărăcie”.
Cum ieşim din sărăcie prin muncă. Interviu cu expertul economic Ştefan Guga (Syndex):
Care este preţul corect al muncii?
„Iniţial am avut un pachet de telefonie fixă, care era minimal, acum, sigur, se pune problema unui pachet complet, care are cablu, are televiziune, are internet, are telefonie fixă, telefonie mobilă, adică... lucrurile s-au schimbat, clar”.
Pe Adina Mihăilescu am surprins-o în Comisia de muncă de la Camera Deputaţilor, explicând cum a calculat, în ultimii 18 ani, valoarea coşului minim de consum. Adică banii pe care orice român ar trebui să îi câştige pentru a avea un trai decent. Adina Mihăilescu lucreaza la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi din anul 2000 - pe vremea când se ţinea cont de acest coş de consum la calculul salariului minim pe economie - de atunci, asta face: se uită la preţuri şi pune pe hârtie toate cheltuielile lunare, de la mâncare, îmbrăcăminte, utilităţi şi chirie până la întreţinerea casei şi de ce nu? recreere şi chiar bani puşi deoparte.
Adina Mihăilescu, cercetător la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii: „Mai vreau să completez ceva. La acest coș am stabilit un 10% din valoarea totală a coșului ca fiind un fond de economii și siguranță. Pentru că iată, acesta este un aspect ignorat de populație. Nu prea există obișnuița de a economisi. Or, într-o situație de urgență, trebuie să ai un fond la care să apelezi”.
În 2004 Guvernul a renunţat să mai ia în calcul acest coş minim. Însă grupul de lucru din Parlament încearcă să-l reînvie, printr-un poriect de lege care ar trebui să intre în dezbatere în toamnă. Şi care îţi propune să stabilească un standard, de care să se ţină cont la calcularea salariului minim, a venitul minim garantat şi a politicilor sociale, în general. Experţii nu au cazut încă de acord, care sa fie valoarea coşului, dar putem lua ca exemplu calculul făcut de Intitutul pentru Calitatea Vieţii.
Adina Mihăilescu, cercetător la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii: „Pentru familia de doi salariați cu doi copii, pentru că am vrut să vedem cheltuielile pentru fiecare tip de persoană. Adică adultul activ bărbat, care se consideră capul gospodăriei. Adultul activ femeie, soția capului gospodăriei. Și doi copii, băiat, fată, de vârstă școlară. Valoarea a ajuns la 2500 de lei. În jur de 2500 de lei în mediul urban. Evident considerându-se că această familie dispune de propria gospodărie. În situația în care această familie are un credit sau își plătește o chirie, deci nu are un spațiu propriu de locuit, evident acest coș se duce spre valoarea de 3 700 -3 800 de lei lunar.
Un adult individual, scara de echivalență e de 3,1. Din 2500 am ajunge la aproape 800 de lei. Pentru o persoană, dacă are propria locuință. Și în jur de 1200, dacă trebuie să își plătească chiria.
Acest prag, care se asociază coșului minim decent, stabilește de fapt pragul sub care, dacă familia respectivă cade, înseamnă că se află în sărăcie.
Altfel spus, conform statisticilor, dacă un român câștigă salariul minim pe economie, care în prezent este aproape de valoarea estimata a coșului minim, deci mai puțin de 1200 de lei, ar trebui sa se descurce onorabil.
Andrei Caramitru, consultant şi investitor internaţional: „Acum ce trebuie făcut? Eu nu m-aș lega prea mult de niște cifre macro și așa mai departe, pentru că știți cum e. Între cineva care are două picioare și cineva căruia i-au fost tăiate amândouă picioarele, în medie fiecare are câte un picior. Deci nu ne putem uita la niște statistici de genul ăsta. Ci m-aș uita la niște cazuri specifice”.
Alina este un caz specific. De când lucrează şi în ture de noapte, a reuşit să îşi crească salariul de la 1300 de lei la 2000 de lei şi, în teorie, ar trebui să se descurce, chiar bine, de una singură. Doar că mai e şi mamă a trei copii şi nu a renunţat la drepturi tocmai pentru că speră să poată, la un moment dat, să-si crească singură baieţii. Deci dintr-odată, să te gândeşti cum să împarţi 2000 de lei la patru persoane devine dramatic.
Mihnea Preotesi, sociolog: „Ceea ce vă spuneam este legat de sărăcia în muncă. Pentru că cel care muncește și e sărac trăiește într-o gospodărie. Și atunci ar trebui să se compenseze venitul mic pe care îl are. Sau structura familiei care are mulți copii. Ar trebui să existe transferuri sociale la un nivel care să scoată acea familie din sărăcie. Or, acele transferuri sociale sunt la niveluri foarte mici. Pentru că alocația pentru copii este la un nivel foarte scăzut.
Dar pentru copii, politicile în general, politicile adresate copilului, sunt foarte ineficiente în România. Și nu mă refer doar la partea de beneficii bănești. E vorba despre creșe, grădinițe și așa mai departe. Pentru că toate lucrurile se leagă”.
Andrei Caramitru, consultant şi investitor internaţional: „Eu cred că aici sunt mai multe teme. Lucruri care se pot face gradual. Și unul este creșterea salariului minim. Însă aici aș fi foarte atent cum îl cresc. Nu l-aș crește peste tot la fel. Pentru că aș putea pune mulți oameni să fie dați afară din joburile precare în care sunt. Deci aș crește de exemplu salariul minim net în orașele mari. Le-aș diferenția. Ceea ce e și normal. Pentru că costul vieții este total diferit în București față de un sat altundeva.
Și aș diferenția între zonele de dezvoltare importante. Aș crește salariul minim mai repede și poate celălalt mai încet. Deci asta e un punct. Doi este fiscalitatea pe muncă. Care știu că multă lume se plânge de ea, că e 45%. 45% e cam în media europeană. Deci nu suntem foarte diferiți de media euroepană. Problema este că fiscalitatea pe salariile foarte mici este cred cea mai ridicată sau a doua cea mai ridicată din Europa.
Tu cu salariul minim plătești cele mai mari taxe procentual din Europa. Asta nu-i normal. De exemplu în Elveția dacă ai salariul minim, care e vreo 1000 de euro, 1500, dacă plătești 10%.
Soluții în mediul privat
Unele companii şi-au dat seama că nu e timp de aşteptat după politicile statului şi au căutat propriile soluţii pentru fidelizarea angajaţilor. Pachete salariale unde într-adevar lefurile sunt mai mari decât media pe ţară, dar la care au adăugat şi beneficii pentru care nu trebuie să plătească taxe atât de mari: asigurari medicale, prime de sărbători, prime de vacanţă, de performanţă, de recomandare, subvenţie pentru masa de prânz, transport asigurat sau acces gratuit la cărţi. Ascultaţi-l pe directorului unei astfel de companii, o fabrică de centuri de siguranţă, airbaguri şi alte sisteme de securitate pentru maşini. Cum vorbește despre angajaţii lui.
Ionel Fierbințeanu - country manager, Autoliv România: „În primul rând, Autoliv România - suntem în România în primul rând nu pentru a folosi nivelul scăzut al salariilor. Ci pentru a folosi competența și capabilitatea oamenilor din România. Suntem 11.000 de angajați. Planul inițial nu a fost să fim 11.000 Suntem 11.000 pentru că avem oameni foarte buni.
În al doilaa rând, suntem o firmă care jucăm pe piață cu un lucru care noi credem că e din suflet. Și anume, noi salvăm vieți. În jurul acestei filozofii a grupurlui Autoliv, salvăm vieți, am creat și acest parteneriat cu angajații.
Noi nu îi considerăm angajați-operatori. Ei sunt angajați Autoliv. Plecând de aici, an peste an am înțeles ceea ce au ei nevoie și am venit în întâmpinarea lor. La care noi nu considerăm ca un pachet doar salariul omului și tot felul de alte bonusuri. Noi punem foarte mult bază pe dezvoltarea lor personală. Și nu numai personală, ci și familială.
Asta o facem nu pentru a îi ademeni prin aceste lucruri, ci credem că este un respect față de ei de a se dezvolta cu noi. Nu puteam fără ei. Fără acești angajați care lucrează aici, în condiții zicem noi foarte bune. Am reușit împreună să creăm această relație. Avem angajați de 20 de ani. Avem familii care lucrează aici. Pe asta am construit noi această politică.
Autoliv este o firmă foarte mare, dar noi în România ne-am făcut politicile locale. În funcție de specificitatea locului. Nu am idee unde suntem față de alții. Totdeauna ne uităm la noi. Noi trebuie să fim mai buni. Credem că datoria noastră pe lângă a le asigura locuri de muncă foarte bune în condiții foarte bune e să fim convinși că ei au un trai din ce în ce mai bun. Dacă noi, la Autoliv, prosperăm, trebuie să prosperăm împreună. Ei trebuie să vadă în noi că ei își dedică mintea, mânuirea, inteligența într-un partener de încredere.
Oamenii noștri știu că an de an avem un program de productivitate. Și atunci ei știu asta pentru că ei știu din acesi program și ei beneficiază. Deci facem un sistem win-win. Ei produc mai bine, mai eficient și din această eficiență și ei câștigă. Și atunci îi facem parte din business.
Mihăiță Andrieș, tehnician mentenanță: Eu, drept să vă zic, de când lucrez în firma aceasta, de 20 de ani, am putut chiar și să economisesc. Am reușit să îmi cumpăr o mașină. Casă nu, că o aveam, dar o mașină am reușit să îmi cumpăr. Cu rate de la bancă. Și am reușit să îmi achit și ratele, și utilitățile. Am rămas și cu bani pentru celelalte necesități. În concediu am putut să mă duc la mare, la munte. Am avut suficienți bani ca să duc un trai normal, liniștit.
Şi acum imaginaţi-vă cum ar arăta România dacă ceea ce spune acest director nu e doar un exercitiu de imagine - şi din spusele oamenilor pare că nu e doar atât - şi că toţi managerii din România ar gândi la fel!
Andrei Caramitru, consultant şi investitor internaţional: „Unde sunt angajați mulți? În retail, în restaurante, în construcții, în horeca. Hai să luăm câteva exemple. De exemplu un hotel din București. Primele 50. Prețul pe cameră e la fel ca în Berlin. Vorbim de 70-100 euro pe noapte. Gradul de ocupare e la fel ca în Berlin. Taxele sunt mai mici decât în Berlin. Salariul tuturor celor care lucrează acolo e de 5 ori mai mic decât al celor care lucrează în Berlin. Într-o economie în care PIB-ul per capita în București e mai mare decât în Berlin. Deci marja pe care o face acel hotel e disproporționat mai mare.
Multinaționalele ar putea lejer dubla salariile actualmente în România. Din păcate nu o fac și e normal să nu o facă pentru că nu e o presiune atât de mare deocamdată și nu sunt operă de caritate. Aici cred că se pot face presiuni, alinieri, planuri pentru a duce către o creștere mai accelerată a salarizării. Ei ar putea, de exemplu, acoperi creșterea asta de salarii, să își mențină profiturile în România, crescând un piculeț prețurile.
Deci dacă ar fi o politică în care prețurile ar crește un pic, în timp, Și am avea o inflație un pic mai mare. Cum e acum, de exemplu. Dar salariile ar crește la dublul ratei inflației, atunci per total companiile ar câștiga toate mai mulți bani. Pentru că ar avea mai mulți clienți locali. Iar piața de consum ar crește mult mai rapid. Dar sigur că nimeni nu începe singur așa ceva și trebuie niște politici aliniate între guvern, firme, sindicate”.
Mihnea Preotesi, sociolog: „Dacă noi tot cârăim același sistem și îl cârăim în funcție de interesele electorale... Pentru că așa se întâmplă. E mai rentabil să crești pensia cu 10%, să crești pensiile mari foarte tare, pensiile mici foarte puțin. Oamenii ăia rămân tot în sărăcie. Și pe ceilalți îi duci undeva, nu se știe până unde. Deci ... Că acolo e o risipă de resurse. Ne costă vreo 2 mld de euro pensiile speciale. Ar trebui totuși la un moment dat să punem punct și să putem face ceva. Pentru că nu suntem chiar prizonierii unora care trebuie să ia fără limită bani și alții să moară de foame. Nu se poate gândi așa politica unui stat.
Următoarea întrebare e de unde bani pentru asta. Trebuie o redistribuire după părerea mea. Și nu ai de unde să iei decât de la ăia care au mult. Nu există altfel de redistribuire. În momentul ăsta redistribuirea se face un pic invers. De la unii care au puțin dai la alții care au și mai puțin și la alții care au mult mai mult. Așa se face redistribuirea. Pentru că sunt salariați cu 1500 de lei net care plătesc pensii de 20.000 de lei”.
Andrei Caramitru, consultant şi investitor internaţional: „În primul rând nivelul de salarizare. Dacă ne uităm agregat e prea mic. Dacă ne uităm la niște statistici, Eurostat, procentele din PIB care merg în salarii sunt undeva de 30%. În Europa de Vest se apropie de 60%. Pe aceeași activitate merge mai mult către muncă și mai puțin proabil către profit sau investiții. Deci gradual vor trebui să crească salariile mai accelerat decât economia. Pentru că altfel e foarte simplu. Sau oamenii vor pleca, își vor găsi alte oportunități, sau vor pleca în Europa de Vest”.
În prezent ponderea salariilor din Produsul Intern în România este de 30 %. În vest este de 60%. Deci loc de majorări ar mai fi. Totul e să existe şi voinţă.
(Urmăriți emisiunea „Plan detaliu” în fiecare duminică, de la 20:30, la Digi24.)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
