G. Liiceanu: Patriotismul adevărat presupune semnalarea lucrurilor care nu merg în țara ta
Gabriel Liiceanu a vorbit la emisiunea „În fața ta” despre legea defăimării, propunere făcută de Liviu Dragnea, președintele PSD. Filosoful a spus că subiectul defăimării este unul vechi și că „patriotismul adevărat presupune semnalarea lucrurilor care nu merg în țara ta și evident îi faci răspunzători pe cei care o aduc într-o situație în care îți e rușine de imaginea ei”.
Gabriel Liiceanu: „Am fost invitat la un moment dat la Bruxelles, de Monica Macovei, care făcuse o întâlnire cu europarlamentarii, și am fost invitat. Alături de mine stătea Tudorel Toader și trebuia să explicăm asaltul la legile justiției. Lucrurile pe care le-am spus acolo, scoaterea la lumină a grozăviilor din februarie 2017 și lunile care au urmat. Impactul acestor discursuri de acolo a fost foarte mare. Nu le-a venit să creadă. Cum adică? Aveți la Camera Deputaților un infractor? E posibil așa ceva? Și tot ei inițiază legile care îi scutesc de pedeapsă?
La întoarcere ni s-a spus că nu puțini oameni din jur au socotit că ce am făcut acolo a fost o defăimare a României. Lucrul ăsta e vechi. Înainte de 1989, în ultimii doi ani, au fost scrisori trimise la Europa Liberă. Doinea Cornea a fost prima care punea în discuție politica lui Ceaușescu. Apăruse o teamă în securitate că intelectualii au o supapă, că pot trimite nemulțumirile în afară, având ca platformă Europa Liberă. Drept care, am fost invitat de secretarul de partid pe Universitate. El răspundea de comportamentul celor din academic.
Discuția a fost exact așa: tovarășu', dacă aveți nemulțumiri, vă rugăm să veniți să ni le spuneți, nu ieșiți cu ele în afară, că defăimați țara. Povestea e veche, nu e o noutate. Nu știu exact când a apărut, probabil în comunism.
Însă felul de a spune ce crezi despre țară, despre ceea ce nu merge în ea și faptul de a-ți exprima o enormă suferință grefată pe iubirea de țară, pentru că atunci când iubești pe cineva, suferi pentru defectele lui...
Așadar, patriotismul adevărat presupune semnalarea lucrurilor care nu merg în țara ta și evident îi faci răspunzători pe cei care o aduc într-o situație în care îți e rușine de imaginea ei.
Era rușinos înainte de 1989 să treci granița, iar dacă reușeai, era rușinos să te întâlnești cu imaginea României legată de Ceaușescu. Era foarte greu să faci față. La fel, după 1990, era greu să faci față când ieșeai din România, în perioada mineriadei. Mi s-a întâmplat să ajung la Paris exact după 13-15 iunie 1990. Era teribil, pentru că această mizerie, această rușine, faptul că Iliescu pusese o parte a poporului român să o snopească pe cealaltă în bătaie era considerat o barbarie.
Țin minte că faceam o vizită la vârf, la Achette, una dintre cele mai mari edituri din Franța, și când am fost primit în birou mi s-a spus: «nu cred că mai avem ce discuta, veniți dintr-o țară de barbari». Deci despre asta e vorba.
Erai solidar cu imaginea lor despre România, erai băgat în imaginea aia. Toți cei care protestează împotriva acestor monstruozități care au loc în istoria unei țări și care sunt cauzate de clasa politică o fac din disperare și din iubire pentru țara lor, nu pentru că... Eu nu cred că există un român care să vorbească rău de România pentru că urăște România. Vorbește de rău clasa politică, aceea care a adus-o în situația asta.
- Ați văzut vreun popor care să vorbească atât de mult de rău propria țară?
Dumnezeule! Există o genealogie a textelor de indignare la adresa propriei țări scrise de marile nume ale culturii europene. Goethe, Nietzsche, îmi pare rău, n-am știut că discutăm despre asta, aduceam...
- Se zice că românii fac asta.
Vorbesc de rău nu țara, ci vorbesc de rău cei care fac rău țării. Cum să nu vorbești de rău pe autorii mineriadei, cum să nu vorbești de rău pe cei care vor să suprime sistemul de justiție, cum să nu vorbești de rău pe cei care îți elimină valorile tradiționale ale civilizației europene? Un popor are obligația, eu tot o țin cu reprezentanții și reprezentații. Cetățenii unei țări sunt reprezentați de o putere, ei se supun din clipa aia judecății publice a celor pe care-i slujesc. Nu poți, trebuie să își dea seama în fața lor. Deci ideea că îi defăimezi dacă vorbești de rău, dacă defăimezi țara, e un sofism ordinar.
Nu poți, trebuie să dea seamă în fața lor. Deci ideea că-i defăimezi dacă vorbești de rău, dacă defaimezi țara, e un sofism ordinar. Atrage atenția asupra felului mizerabil în care te slujesc, nu-ți defaimezi țara, ci le reproșezi lor că nu-și fac meseria de oameni aleși sa te slujească așa cum trebuie. Iar povestea asta cu legea defăimarii ar trebui să înceapă cu Eminescu.
În 1880, Eminescu își defăima țara, în conceptia lui Dragnea, așa cum n-a făcut-o niciunul dintre noi. În 12 noiembrie 1880, Eminescu scria: 'pretutindeni în administrație, în finanțe, universități, la academie... pe jeturile de miniștri nu întâlnim, în mare majoritate, decât iarăși și iarăși fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanti, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează cu o egală suficientă toate ramurile administrației publice. A perpetua rămânerea la putere a unei clase de paraziți sociali, a unor oameni fără știința de carte și fără caracter, slugi ai oricărui guvern și ai oricărui sistem, dar dușmani ai meritului și adevărului sub orice sistem și sub orice guvern, e de neauzit. Dar așa e.'
Vă dați seama ce actualitate are textul asta?! Propoziția ultimă parcă ne descrie. Suntem pe mâna unor impostori care nu știu nimic. Cei doi șefi ai camerelor sunt repetenți. Și Dragnea, și Tăriceanu au în CV-urile lor note de 4 și 5 și repetențe. Nu știu sa facă nimic, nu au nicio competență.
Eu nu pot să cred că la gradul de reactivitate pe care l-a atins societatea română, din 2017, nu cred că se poate face pas înapoi. Ar însemna să ne reatomizam; este cel mai mare pericol. Adică fiecare sa gândească doar pe cont propriu, adică doar pentru el și familia lui, nepăsându-i de cei din jur, de ce legi se dau, de cât de mult se bruschează libertățile individuale, spunând că eu intru în bula mea, pentru că îmi dau amendă.
- În Ungaria iar au fost proteste.
Cred că în momentul de față sunt oameni atât de radicalizați în aerul libertății. În 1948, ca să induci frica în ultimele celule ale unui individ, a fost de ajuns un an, dar se făcea cu armata sovietică înăuntru și cu metode brutale, extreme. Împușcare, închisoare, ridicarea noaptea din casă. Teroarea cea mai pură. Se pune problema dacă fără armata sovietică în țară și fiind tot în UE și în contextul actual dacă se poate repeta o istorie care avea la bază terorismul de tip Stalin. Dacă istoria se răsucește nu știu câți ani, ar trebui ca oamenii să se poată reînspăimânta, ca să nu mai existe decât doar ca celule ale societății.
- Naționalismul va fi un punct central în campania electorală?
Sigur că da. Lucrurile sunt foarte bine legate, între această poveste cu legea defăimării și naționalism. Sofismul ascuns în treaba asta e simplu. O colegă, Raluca Ion, a publicat un text care dezvăluie sofismul. „Șeful PSD ar trebui să se indrepte urgent, dacă are probleme cu defăimarea, asupra celui mai feroce agent de defăimare a României, anume statistica”.
Nu oamenii care spun că acum această clasă politică a dus România la coada clasamentului, nu, parametrii, sărăcia, analfabetismul funcțional, mortalitatea infantilă, mame adolescente, morții de pe sosele, kilometrii de pe autostradă, infectii nozocomiale. ANAF fără bani, exodul românilor. Astea sunt fapte, nu defăimari.
În clipa în care lui Dragnea sau altora li se reproșează ceva, nu li se reproșează ca persoana, ci sub forma unei fapte pe care a făcut-o. Când se spune „Camera Deputaților” e condusă de un infractor, ăsta e un fapt, nu o defaimare, e enunțarea unui banal adevăr. Care ține de CV-ul și de parcursul în viață al acelei persoane.
- Naționalismul e un pericol pe termen lung?
În anii '30, la sfârșitul anilor '20, un mare scriitor, Stefan Zweig, a scris o carte: „Lumea de ieri”, și în care descria splendoarea Europei în perioada Belle Epoque, în anii 1910, când Europa trăia o euforie. Se plimbau între Londra, Paris, Berlin, Madrid cu o bucurie. Era o Europă unită și fericită și apoi a venit vântul nebuniei, a venit 1914, nimeni nu știe sa spună exact cum, dintr-o stare paradisiacă s-a căzut în infernul Primului Război Mondial, a început un măcel cumplit și care avea la baza atatarea tribală.
De unde țările astea se bucurau unele de civilizația altora și trăiau într-o Antanta splendidă a unor civilizații superioare, au început să stârnească, cum se stârnesc azi galeriile de fotbal, unele împotriva altora. Au apărut poeti înflăcărați care spuneau cât de mizerabili, nemți fiind, erau englezii sau francezii. Invers, englezii aveau poeții lor specializați în stârnirea naționalismului.
Lucrul acesta bate din nou în lume și bate sub doua forme: naționalismul comunist, de pildă, pe care îl practica Ceaușescu. Acoperea un eșec. E cea mai buna metodă ca atunci când un popor e înfometat, în mizerie și celelalte, să gâdili, să apeși pe coarda naționalistă. Noi suntem aici, în mijlocul blocului comunist, singurii care ne opunem sovieticilor. Vai, ce mândri erau românii ca erau morți de foame și se opuneau sovieticilor.
- La noi e vorba de redobândirea suveranității. Se vorbește insistent de asta, intrarea în UE.
Chiar credeți că e vorba de suveranitate și de pierderea suveranității?! Primirea în UE nu a însemnat nicio secundă că renunți la suveranitate. Legile interne ale statului cu pricina, hotărârile se iau, e vorba de a marșa la regulile clubului în care ai intrat. Ele nu anulează sub niciun chip suveranitatea.
După câte știu, cei care fac scandal că pierd suveranitatea, polonezii de pildă, au beneficiat de cei mai mulți bani din fonduri europene, zeci de miliarde de euro. Dacă suveranitatea pe care o pierdem este ca ni se dau bani să facem sosele și noi ii furam, asta e altceva.
- Există un antidot împotriva naționalismului gol de conținut?
Nu există decât alfabetizarea, deci anularea capacității de manipulare a unui popor. Noi nu putem fi manipulați cu arma ieftină a naționalismului, noi ne iubim țara în felul în care am explicat, dar un om care n-are cultură politică suficientă va cădea pradă acestei demagogii ordinare, care îi închide privirea către problemele reale ale vieții și-l face să se hranească doar cu himere.”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
