Economia şi învăţământul, într-un dialog al surzilor
Ţara are de-a face cu o adevărată criză a elitelor - raportat la populaţie, ponderea celor cu facultate e cea mai mică din Europa. Nici 14%. Asta a justificat nevoia politică de a creşte numărul absolvenţilor. Dar tot asta a născut şcoala românească făcută la normă şi fără rost, fără a crea competenţe.
Din 2002 până în 2012 facultăţile româneşti au livrat mai bine de jumătate de milion de economişti. Sunt atât de mulţi încât ar acoperi populaţia Buzăului, Piteştiului, Sucevei, Slatinei şi Vasluiului … şi tot ar mai rămâne câteva zeci de mii de economişti care să populeze comunele din împrejurimi. Oraşele de economişti s-ar putea învecina cu oraşele de experţi în studii juridice - într-un deceniu au apărut aproape 200.000 de jurişti. Numai în anul 2012, printre cei mai slabi la producţia de absolvenţi, România a livrat aproape 13 mii de licenţiaţi în tainele dreptului.
Pe lângă ei, recolta totuşi încă slăbită de anii crizei, a mai inclus 3.500 de IT-işti, circa 5.000 de specialişti în studii politice şi aproape 7.000 de filologi şi jurnalişti. Dându-i la o parte pe IT-işti, ceilalţi, când au diplomă în mâna, află în sfârşit că firmele nu au nevoie de majoritatea dintre ei. Dar e prea târziu.
Din puşculiţa publică statul finanţează anual circa 62.000 de locuri la buget numai în primul an de facultate, plus alte 35.000 la masterat.
Ignorarea nevoilor pieţei e atât de mare încât aruncă învăţământul pe teritoriul absurdului. Majoritatea locurilor subvenţionate sunt tocmai la ştiinţe economice, juridice, studii europene şi jurnalism.
Cuplate cu admiterea pe bază de dosar şi nu cu examene de care trec doar cei pregătiţi, sistemul a făcut ca mai bine de jumătate din înscrişii la facultate să studieze ştiinţe sociale, drept şi economie, arată datele consiliului naţional pentru finanţarea învăţământului superior. Toată lumea intră, toată lumea termină, dar nu toată lumea obţine şi loc de muncă.
8 din 10 absolvenţi ajung să activeze în cu totul alt domeniu decât cel studiat.
Astăzi, piaţa muncii poartă cicatricile adunate în 20 de ani de haos în învăţământ. În anii 90 se livrau zeci de mii de absolvenţi de metalurgie şi construcţii de maşini, valul doi au fost economiştii - numărul lor a crescut de peste 40 de ori între anii 90 şi 2007. Dezvoltarea economiei şi a sistemului bancar a fost imboldul, dar s-au pierdut proporţiile. Sute de mii de tineri s-au pregătit pentru domenii unde nu există sute de mii de joburi iar rezolvarea putea fi chiar în şcoală.
Aşa se face că facultăţile au livrat cantităţi uriaşe de specialişti pregătiţi în ce era la modă, nu în ce era necesar. Rezultatul e că deşi numărul absolvenţilor era în punctul maxim în 2007, de 9 ori mai mare decât în 90, totuşi aportul lor în economie e foarte mic, aproape marginal.
Licenţiaţii sunt o şeptime din populaţia activă, dar ei produc mai puţin de a 12-a parte din valoarea adăugată din economie. Mulţi aterizează în slujbe unde facultatea nu e necesară, sunt licenţiaţii în finanţe bănci care vând în magazine de haine sau lucrează în call centre. Alţii nu se pot specializa în procese cu valoare adăugată înaltă fiindcă nu au competenţele necesare, în ciuda calificării obţinute pe hârtie.
Din Uniunea Europeană, românii resimt cea mai mare diferenţă dintre ce au fost pregătiţi să facă la şcoală şi ce li se cere la locul de muncă. În ţările cu adevărat productive, studenţii învaţă muncind.
Însă învăţământul românesc nu poate livra viitori angajaţi, ci doar absolvenţi.
Tehnic, în România nici nu se poate, pentru că sistemul e rigid, legea e făcută strâmb. Pentru a coopta printre profesori oameni care vin dintr-o fabrică sau dintr-o bancă sau pentru a preda un curs foarte practic trebuie trecute o mulţime de bariere birocratice. După 25 de democraţie, învăţământul e încă puternic centralizat. Statul decide ce şi cum se învaţă, iar decizia îi priveşte pe toţi studenţii.
Sistemul rigid, sufocat de reguli şi proceduri face că învăţământul să fie incapabil să anticipeze mişcările din piaţă muncii. E centrat pe acumularea de cunoştinţe teoretice în detrimentul aptitudinilor practice. Inevitabil apar lacunele iar problema pică în spatele angajatorului.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
