Din|interior. Visul românesc trăit de bonele din Filipine
În timp ce milioane de români şi-au făcut un rost în afară, există persoane care ar da orice să ajungă să lucreze în România. Filipinezele sunt foarte cerute de familiile de români cu dare de mână, care le angajează ca bone sau menajere. Majoritatea au copii acasă, lăsaţi în grija rudelor şi nu au întotdeauna norocul de a da peste un angajator bun, care să nu le trateze ca pe nişte sclave. Sunt a treia populaţie ca număr, după chinezi şi turci, care lucrează cu forme legale în România. Au creat o comunitate care încearcă să-şi păstreze tradiţiile, chiar şi la 10.000 de kilometri distanţă de casă. Povestea lor, cu dor, lacrimi şi bucurii, poate fi şi a mamelor noastre care muncesc în Italia sau Spania. Un reportaj despre umanitate, fără graniţe, marca Din|interior.
Aida Caduan, bonă: Aveam nevoie de bani pentru fiica mea, de aceea m-am întors. Mă hotărâsem să nu mai revin, pentru că nu era suficient ce aveam înainte. Am încercat să aplic pentru slujbe în altă ţară, dar am primit un singur telefon, nicio altă ofertă decât cea de aici. Cred că am fost norocoasă, nu ştiu...
După 16 ore de zbor de la Manila la Bucureşti, Aida trebuie să se acomodeze şi cu gerul de februarie. Nici vremea, nici distanţa nu-i împiedică însă pe filipinezi să îşi ia bilet doar dus către România. Pentru sute dintre ei, România înseamnă o viaţă mai bună pentru familiile lor rămase acasă. Aşa cum româncele şi-au lăsat casele în urmă pentru Italia şi Spania, filipinezele vin de la aproape zece mii de kilometri distanţă la noi. O ţară care a dat greş de atâtea ori în a le asigura un trai decent propriilor cetăţeni. Dar pentru majoritatea filipinezilor, România înseamnă o şansă. Lucrează ca bone sau menajere în familiile cu dare de mână. Înainte de a merge în casa angajatorului român, ele stau o săptămână într-o locuinţă pusă la dispoziţie de agenţia de plasare a forţei de muncă. Până îşi fac toate analizele medicale. Aida va împărţi casa cu Sherlyn care este la prima venire în România. O experienţă care vine la pachet cu încă o premieră: Sherlyn a văzut la noi, pentru prima dată, zăpadă.
Sherlyn Moscoso, bonă: Erau 26 de grade acasă şi aici -5. Şi era zăpadă. Prima dată când vă zăpadă.
Sherlyn are experienţă în babysitting. A mai lucrat în Arabia Saudită şi Taiwan. S-a obişnuit cu viaţa nomadă. E bucuroasă că va lucra la o familie din Constanţa, la malul mării.
Sherlyn Moscoso: Când am lucrat în Arabia mă jucam mult cu copiii şi eu iubesc copiii. Dacă plec în altă ţară, atâta vreme cât slujba înseamnă să fiu bonă, nu stau pe gânduri. Ai avut experienţe bune în ţările unde ai lucrat? Au fost bune şi rele, dar te obişnuieşti. Ştim atunci când plecăm din Filipine că trebuie să fim puternice, când ai o problemă şi ştii că eşti singură, trebuie să fii puternică. Este un sfat bun pentru oricine, dar fiind femeie într-o altă ţară sigur e mai greu. Da, te sperie uneori să nu ştii cultura. În Arabia sunt musulmani şi nu ai voie să vorbeşti cu bărbaţii. Porţi haine lungi şi negre şi trebuie să fii atentă. În Taiwan eszr libertate, este Asia, la fel ca în Filipine. Cred că şi aici e la fel. Ce ştiai despre România înainte să vii? Am auzit de Transilvania, de Dracula. Ca toată lumea. Am fost uimită. Este adevărată povestea?
Asemenea Aidei şi lui Sherlyn, peste 10 milioane de filipinezi lucrează peste hotare. Adică mai bine de jumătate din populaţia României. Şi în timp ce româncele ajung îngrijitoare sau menajere în Italia şi Spania, în casele românilor bogaţi ajung filipinezele. După chinezi şi turci, sunt populaţia cea mai numeroasă de străini care lucrează în ţara noastră. În jur de 800, în rapoartele oficiale. Şi cererea este în creştere.
Oana Peca, reprezentant firmă plasare: Cel mai mare avantaj este că bonele filipineze şi menajerele lucrează în regim intern şi oarecum sunt la dispoziţia angajatorului şi rămân acolo. Ca diferenţă dintre bonele românce şi bonele filipineze, pot spune că nu sunt foarte mari diferenţe, dar filipinezele sunt mult mai blânde, mai calme, cu siguranţă şi bonele românce sunt aşa, unele...
Oana Peca are o agenţie care intermediază astfel de angajări, în colaborare cu alte agenţii din Filipine. Acestea fac prima recrutare, apoi are loc un interviu online şi persoanele selectate încep să îşi pregătească actele. Toată procedura durează cam 3 luni.
Oana Peca: De fiecare dată sfătuiesc filipinezele să fie atente la cerinţele angajatorilor şi la felul în care fiecare angajator decide să îşi crească copilul pentru că fiecare dintre noi avem felul nostru de a ne educa copiii. Filipinezele nu vin cu propriile lor metode, adoptă în totalitate metodele angajatorului de a-şi educa şi creşte copilul. Alte sfaturi nu am, sunt nişte femei extraordinare, răbdătoare, se adaptează foarte uşor, chiar şi la mâncare, vreme, nu răcesc, nu am avut filipineze care să răcească pe perioada rece. (...) Unele vin la aeroport în balerini sau mi-au venit chiar şi în şlapi, dar se adaptează foarte uşor.
Monica Munteanu, specialist în comunicare: O avem pe Eden de un an şi şapte luni. Ştiu asta pentru că fiul meu împlineşte un an şi şapte luni şi ea a venit într-un sincron perfect, aproape odată cu venirea fiului meu pe lume. Eden a fost prima mea experienţă de genul acesta care vine odată cu necesitatea de a avea o bonă internă, în momentul când ai o carieră şi îţi doreşti să ai şi un copil. Am apelat la o agenţie care ne-a informat care este procedura, iar ea a venit prin această agenţie, dar cu o recomandare personală din partea cuiva care o avusese deja în România timp de cinci ani.
Monica Munteanu face parte şi din echipa de PR a Deliei Matache şi este un specialist în comunicare apreciat în showbiz-ul românesc. Aşa că viaţa de mamă casnică nu era deloc compatibilă cu cariera sa. De la început a ştiut că vrea o bonă asiatică pentru fiul ei. În momentul interviului, Monica aştepta pe lângă un nou membru al familiei şi o altă angajată din Filipine care să aibă grijă de bebeluş.
Monica Munteanu, specialist în comunicare: Este absolut superb, plus că educaţia lor este foarte frumoasă în sensul acesta. O bonă filipineză ştie exact când să dispară, cât să fie acolo, cât să vorbească, cum. E aşa, nu o simţi. Şi eu aveam nevoie fix de lucrul acesta, de o prezenţă discretă, dar foarte caldă. Eden îl iubeşte foarte mult pe fiul meu şi noi o iubim pe ea foarte mult, este ca un membru al familiei, şi cred că nu aş fi reuşit niciodată cu cineva crescut în cultura noastră.
Eden Brillantes, bonă: Când lucrez sunt fericită, îmi place ce fac. Mă trezesc zâmbind şi mă duc la culcare zâmbind. Pentru că iubesc copiii, de aceea. Îmi place cultura, mâncarea, nu am probleme cu mâncarea. Îmi place mămăliga, sarmalele, ştiu şi să gătesc fiindcă făceam şi asta la fostul angajator. Îmi place să gătesc. Mă simt aici ca acasă, când părinţii şefei mele vin sunt ca şi părinţii mei. Şefa mea îmi este ca o soră, este bună cu mine. Aşa că nu sunt tristă şi nu mi-e dor de casă fiindcă am şi aici o familie.
Dramele din spatele ușilor închise
VO Să-ţi tratezi angajatul ca pe un membru al familiei, mai ales că stă şi sub acelaşi acoperiş cu tine, nu este o atitudine îmbrăţişată de toţi românii. În spatele uşilor închise se petrec drame care nu ajung mai niciodată la autorităţi. Agresaţi, umiliţi şi la aproape 10 mii de kilometri distanţă de casă, fără bani de bilet de avion şi cu frica de a nu fi deportaţi, cei mai mulţi filipinezi tac. Nu depun reclamatii la poliţie sau la inspectoratele teritoriale de muncă. Prefera să profite de cele două luni pe care le au la dispoziţie după ce se încheie un contract să-şi găsească alt angajator. Altfel, trebuie să părăsească ţara. Pe Luisa am întâlnit-o în ziua în care trebuia să-şi ia bagajele de la fostul angajator. A ajuns în România în urmă cu şapte luni ca să fie menajeră. Primul loc de muncă din viaţa ei. O experienţă oribilă de care vrea să uite.
Luisa, menajeră: Munceam până la 12 noaptea. Şi începeam de la 9 dimineaţa. Nu puteam mânca micul dejun sau prânzul cum aveam în Filipine, trei mese pe zi. Aici îmi era mereu foame şi le-am spus colegilor asta. Mi-au zis să mănânc ceva repede, un biscuit.
Reporter: Nu-ţi dădeau voie să mănânci?
Luisa: Au zis că pot mânca la cină.
Reporter: Doar la cină?
Luisa: Da... Nu puteam mânca, îmi era foame mereu. Dacă uitam ceva, ţipau la mine. A fost mult stres şi n-am mai rezistat pentru că erau foarte stricţi.
Înfometată, fără zi liberă şi cu un program strict, Luisa a luat decizia să plece. A fost sprijinită de comunitatea filipineză pentru asta, fiindcă ei îi era prea frică. Oricum contractul pe care l-a semnat nu avea nicio legătură cu realitatea: în loc de un apartament, aşa cum scria, Luisa trebuia să facă menaj pentru o vilă pe trei etaje.
Luisa, menajeră: M-am simţit ca într-o închisoare. Nu aveam ce face pentru că aşa erau regulile. Şi am întrebat: cum rămâne cu ce scrie în contract? În contract scria salariul net, dar de fapt ăla era brutul. Scria că aveam o zi liberă pe săptămână, dar de fapt erau doar cinci ore. Doar cinci ore pe săptămână.
Reporter: Aveai paşaportul la tine?
Luisa: Nu, era la ei. Când am ajuns aici mi-au luat paşaportul şi celelalte acte.
Reporter: Ai fost la poliţie?
Luisa: Nu.
Reporter: De ce?
Luisa: Nu am timp şi am spus că este în regulă dacă îmi dau măcar paşaportul înapoi.
Luisa nu va face plângere. Cum va ajunge acasă va aplica pentru un alt job. Şi o va lua de la capăt. În România sau în altă ţară. Oricum, fără contractul de muncă, nu ar avea dovada că angajatorul ei a minţit-o şi exploatat-o. Cei de la inspecţia muncii nu pot intra pe proprietatea privată a cuiva decât dacă există suspiciuni clare că acolo au loc abuzuri şi doar dacă sunt însoţiţi de poliţie. Fac totuşi controale cei de la Imigrări.
Ermina Mihai, purtător de cuvânt la Inspectoratul General pentru Imigrări: Periodic, poliţiştii Inspectoratului General pentru Imigrări desfăşoară activităţi de inspecţie pentru combaterea muncii ilegale pe teritoriul României. În aceste situaţii, am identificat persoane care desfăşurau activităţi lucrative fără a respecta prevederile legale în materie. De asemenea, sancţiunile se aplică atât angajatului, cât şi angajatorului, în funcţie de situaţie. De exemplu, dacă la un angajator se identifică până la cinci persoane care desfăşoară activităţi lucrative, fără forme legale, sancţiunea este contravenţională şi amenda este între 10.000 - 20.000 pentru persoana angajată. În situaţia în care numărul cetăţenilor străini este mai mare de cinci, atunci aceasta intră în categoria infracţiunilor pe codul muncii.
Rouen Reyes, preşedintele Comunităţii filipineze din România: Sunt filipinezi care fug de la angajatori. Am mai spus, sunt angajatori care se poartă cumplit cu filipinezii, nu le dau liber, le ţin actele, paşaportul, cartea de identitate. Asta este situaţia. Sunt angajaţi ţinuţi ostatici sau sunt trataţi ca sclavii. Filipinezii sunt oameni sensibili. Uneori, când auzim o voce mai puternică ne gândim că poate şeful e supărat pe noi. Putem însă vorbi cu şefii noştri şi să ne spună ce am greşit, nu să ţipe la noi.
Cât câștigă bonele
Filipinezii primesc în România în jur de 400 de dolari pe lună. Acasă la ei, salariul este şi de patru ori mai mic. Sărăcia îi face să nu calculeze riscurile atunci când pleacă în lume. Şi fără sprijin, ajung victime sigure ale sclaviei moderne.
Ioana Săndescu, activistă: Statisticile arată că avem mai mulţi oameni care trăiesc în sclavie decât în orice alt moment al istoriei. Şi din păcate preţul unui sclav a scăzut considerabil decât atunci când comerţul cu sclavi era legal peste Atlantic. Există problema aceasta peste tot în lume. (...) Este o formă de crimă organizată, a doua cea mai profitabilă din lume după traficul de droguri pentru că din păcate o persoană poţi să continui să o vinzi şi să o exploatezi. S-au făcut nişte studii şi s-a aproximat că valoarea de azi a unui sclav când comerţul era legal era undeva de la 2000 de dolari în sus. În momentul de faţă poţi să cumperi o persoană cu 90 de euro, conform datelor care sunt trimise de Naţiunile Unite.
Viaţa unui om costă cât un coş de cumpărături. O matematică nedreaptă care nu a ocolit România. Ronnie Harris a dezvoltat în SUA proiecte care să combată sclavia modernă şi a ajuns şi în tara noastra într-un schimb de experienţă.
Ronnie Harris, activist în combaterea sclaviei moderne: Sclavia modernă este un fenomen în creştere şi îl găsim mai ales în ţările cu o industrie în creştere. Este paradoxal că suntem oameni educaţi etc. etc. şi ar trebui să fim mai conştienţi de lucrurile astea. Cred însă că individualismul care vine la pachet cu ideea de industrializare, cu mândria şi aroganţa care se trag din acest statut de ţară în dezvoltare ne ţine în loc în a stopa fenomenul.
Ioana Săndescu, activistă: Servitutea domestică e într-adevăr o problemă aici în România, România fiind aici chiar ţară de destinaţie. Există o comunitate filipineză destul de mare la noi în ţară şi din păcate sunt din ce în ce mai multe probleme şi noi ca stat nu ştim cum să facem faţă acestor probleme, au fost chiar decese în cadrul comunităţii din cauza unor condiţii de muncă improprii.
Agresată sexual de angajator
Joy este o filipineză care a venit în România să muncească pentru a-şi întreţine familia şi a fost agresată sexual de angajator. Este rolul principal din piesa de teatru "Produse domestice". Un rol rupt din realitate, documentat de o echipă întreagă, şi pe care l-a jucat Ynia. Regizoarea Ioana Păun şi-a dorit să fie jucat de o filipineză. Ynia muncea atunci ilegal în România şi expunerea publică a atras atenţia autorităţilor.
A fost deportată şi nu mai are voie să revină la noi decât ca turistă. Şi-a găsit de lucru în Cehia ca bonă şi profesoară de engleză. Iar în timpul liber a dezvoltat un proiect prin care oferă consultanţă altor filipinezi ca să nu ajungă vreodată în situaţia ei.
Ynia Lovelina de Salit Vizcayno, bonă şi actriţă: Le-am spus experienţa mea când eram în România, când eram ilegală, cât de greu a fost şi să înveţe din experienţa mea şi să nu ajungă în situaţie compromiţătoare. Am ajuns în România în 2011 şi am lucrat în Focşani. N-am avut noroc acolo şi am venit în Bucureşti şi am lucrat la o familie şi tot la fel ce se întâmpla. Am făcut petiţie şi am devenit ilegală şi am început să mă ascund. Să te ascunzi. Să mă ascund, da, fiindcă nu ştiu ce erau drepturile de muncă.
Frica n-a împiedicat-o însă pe Ynia să dea proba pentru piesa de teatru "Produse domestice". A obţinut rolul principal şi a fost în turneu în toată ţara.
Ynia Lovelina de Salit Vizcayno, bonă şi actriţă: Am simţit că trebuie să fac ceva pentru filipinezii mei, pentru ca ei să înţeleagă ce se întâmplă şi pentru angajatori să înţeleagă ce se întâmplă cu noi, ce înseamnă să lucrezi ca internă, ca bonă sau menajeră.
Ioana Păun, regizor: Noi am căutat să vorbim cu mai multe femei filipineze despre propria experienţă. Nu totul este o încărcătură dramatică, au şi momente extraordinar de fericite, sunt o comunitate unită, ele între ele sunt ca un fel de perne, se alină, discută, nu au altă susţinere din afară, nici măcar nu au ambasadă, nu au psihologi, nu au atât de mulţi prieteni români. Am aflat poveşti groteşti, am aflat poveşti extrem de umilitoare, în care demnitatea lor este nici măcar încălcată, este efectiv strivită. Erau filipineze care ajungeau să urineze pentru că efectiv nu mai puteau să facă faţă unui şef care le punea să spele cu periuţa de dinţi spaţiile dintre gresii, să-i lege şireturile şi să-i dezlege şireturile de la pantofi de fiecare dată când ieşeau din casă. Aveau contracte în care scria că n-au voie să aibă o oră liberă şi că sunt la dispoziţia patronului 24 de ore pe zi. Şi semnaseră aceste contracte care sunt evident ilegale. Noi am luptat să găsim o filipineză care să aibă curajul să dea în judecată un angajator. Nu am găsit.
Rolul lui Joy este jucat acum de actriţa Ioana Flora. Piesa urmează să fie jucată anul acesta la Istanbul şi la New York, după ce a fost în turneu în toată ţara.
Ioana Flora, actriţă: Ynia avea în mod natural ceva, avea o atitudine naturală de underdog, adică de personaj şi persoană care e cumva pusă în situaţia asta de a fi şi umilită prin situaţia prin care trecea şi de a fi inferioară, iar Ynia cumva o livra foarte natural, atitudinea asta şi comportamentul pe care îl avea pe scenă. Situaţia a făcut-o să fie altfel, dar se poate întâmpla şi cu o româncă care a plecat în Italia şi a ajuns să fie umilită de oamenii aceia, adică atitudinea asta de topdog şi underdog ţine de oameni.
Ioana Păun, regizor: Noi, majoritatea românilor, avem o persoană din familie care e plecată la muncă în străinătate. Dacă nu e o mamă sau o bunică, e cineva din bloc sau cineva dintre vecini. n familia mea au fost mai multe femei care au avut destinul acesta, mătuşa mea a plecat în Italia în anii 90 şi a muncit la negru foarte mult timp până să reuşească să-şi creeze o situaţie stabilă. Neli cumva a reprezentat pentru mine şi un fel de model şi atunci am încercat să fac dreptate poveştilor de injustiţie şi chiar suferinţă ale femeilor românce care mergeau în străinătate, povestind nu povestea lor, pentru că erau departe de România, ci povestea celor care vin aici şi îşi găsesc aici o sursă mai mare de venit. Cred că nu există o barieră sau o graniţă între o femeie româncă şi o femeie filipineză, cred că nu ar trebui să facem nicio diferenţă între ele şi din cauza asta am dorit să le arăt românilor că şi noi suntem abuzatori, că şi noi suntem exploatatori.
Comunitatea este condusă de familia Reyes. Rouen şi Rose îi ajută pe filipinezii care au probleme în România. Şi tot ei îi adună pe toţi laolaltă la petreceri. De trei ori pe an.
Rose Reyes, menajeră şi bucătăreasă: Filipinezii ştiu doar să lucreze, să lucreze şi să lucreze şi de asta avem nevoie uneori să ne deconectăm, să fim veseli. De asta organizăm evenimente de acest gen. Celebrăm Crăciunul, facem o întâlnire şi vara - Summer hot waves, de Valentines Day şi de Halloween. În felul ăsta ne putem întâlni pentru că filipinezilor le e dor de familiile lor şi de asta încercăm să ne distrăm, să iubim, să dansăm. Filipinezii sunt oameni veseli. Îmi place aici şi îmi plac oamenii. Românii sunt ca filipinezii, avem cultura similară.
Filipinezii plecaţi în toate zările trimit acasă anual aproape 30 de miliarde de dolari, 10% din PIB. Şi câteva milioane de dolari sunt din România. Mulţi dintre ei s-au căsătorit aici, alţii au reuşit să-şi aducă familiile şi să-şi construiască o nouă viaţă. Rămân mereu cu gândul acasă. Filipine, un paradis tropical, atât de iubit de turiştii de pe tot Globul, rămâne, peste toate, o ţară care nu poate să-i hrănească pe toţi cei o sută de milioane de oameni pe care îi are.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
