DIGICULT | Pachetul de acasă, un mod de comunicare dincolo de tehnologie între copii și părinți
Răspunsuri simple pentru întrebări complicate. Cât de greu este să păstrezi obiceiurile străvechi, când, în jurul tău, cuvântul-cheie se vrea a fi "progres"? Evoluția și identitatea pot merge mână în mână? Deslușesc misterele antropologul Vintilă Mihăilescu și scriitorul și publicitarul Florin Dumitrescu.
Să fii părinte în România este un lucru complicat. De multe ori, de voie, de nevoie, copiii își fac un rost la sute sau chiar la mii de kilometri de casă. În aceste condiții, pachetul de la părinți rămâne sfânt și are rolul de a menține legătura cu familia, de a potoli dorul de casă.
O expoziție organizată la Muzeul Țăranului Român vorbește despre sentimentele, relațiile și identitatea care se păstreaza prin acest transfer, emoțional și alimentar, în egală măsură.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Pachetele despre care vorbim acum sunt un fenomen mai recent, nu sunt acele pachete utiliare, pragmatice: merge băiatul la armată și-i trimiți ceva, că, la armată știm, în afară de fasole, duminica, altceva nu e! Sau pleacă la internat, la liceu. Ce se întâmplă acum: la pachet se trimit sentimente, nu mâncare. Sigur că pretextul este mâncarea! Sigur că, material, e ceva de genul ăsta. Dar e mult mai mult: e o rețea întreagă, europeană, în care circulă specific național.
Început pe vremea diligențelor, obiceiul de a le trimite pachete copiilor își trăiește gloria și în vremea avioanelor supersonice. Astfel de mijloace de transport permit ca bucatele românești să colinde lumea. Mâncărurile din copilărie anihilează distanțele și ajung pe masa celor care trăiesc printre străini. Carnea la garniță trece peste graniță.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Dor de-acasă, identificări, emoții, grijă, îngrijorare: "Mamă, voi aveți acolo sarmale? Ăia ARE sarmale, n-are sarmale?" Sigur că nu mori de foame, nu despre asta este vorba, dar este o relație care se reface, se întreține, se "descântă" prin aceste alimente îngrijite. Nu sunt pur și simplu alimente, sunt alimente cu grija-n ele.”
La mii de kilometri depărtare de locurile în care au crescut, copiii primesc atât grija celor rămași acasă, cât și sentimentul că aparțin, încă, unei culturi.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Mai mult decât atât, în cazul pachetelor transnaționale, e un fel de reviriment al tradițiilor. Prin pachete se renasc produse locale, produse tradiționale. „Mamă, de asta avem și-aicea!” (În Belgia, Italia, Franța, Spania) „Trimite-mi de-aia! Ți-aduci aminte, când eram eu mic?” Și începe un fel de reanimare a unor tradiții pierdute sau, mă rog, împuținate de-a lungul timpului. Este o nevoie de reînrădăcinare - vorbim de migranți aici - migranții nu vor fi, niciodată, altceva decât stranieri. Oriunde. Or tot omul are această nevoie de ancorare într-un trecut. Produsele locale, „ca la mama”, sunt foarte utile și utilizate pentru a răspunde la aceste nevoi.
În ziua de astăzi, pachetele fac ceea ce mijloacele clasice de comunicare nu mai reușesc.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Refac, într-un fel, relațiile părinți-copii: pe de o parte, sigur că e vorba de distanță. Copiii pleacă, mai ales dintr-un sat, pleacă la oraș, la studii șamd. Dar trăim într-o lume de mobilitate, vin, pleacă, sunt azi în Italia, mâine la Universitate, poimâine mai au un proiect nu știu unde... Deci relațiile devin tot mai distante. Scrisori nu se mai practică, asta s-a terminat; de venit acasă nu mai au timp să vină, deci și asta s-a terminat, deci pachetele au devenit un fel de mesageri ai grijii părintești, ai iubirii...
Grija părintească vine, adesea.... la pachet cu exagerările. Preparatele îndelung migălite ajung să-și exaspereze destinatarii.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Și ele, de cele mai multe ori, sunt inutile! Din partea copiilor - cam mai toți studenții pățesc chestia asta - efectiv, câteodată ajung să aibă șapte rafturi de zacuscă. „mamă, nu mai trimite, că n-am ce să fac cu ele!”
„Deci nu-i vorba de o nevoie materială, de umplut stomacul, ci de un schimb de emoții.”
„Asta se vede în momentul în care unii dintre ei chiar se enervează și spun „Gata!” Și-atunci e dramă în familie! E mai rău decât dacă ți-ai părăsi părinții, e mai rău ca un divorț! Și-atunci încep să înțeleagă: „Stai puțin, că săraca mama, ea nu vrea să-mi dea de mâncare că mor de foame, ci să-mi spună „Te iubesc, fetița mea!”
Pentru că dragostea părintească nu poate fi refuzată, de pe urma ei beneficiază chiar și... copiii altora.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Încep să mai dea la vecini, la prieteni. Și se lărgește sfera. De foarte multe ori - am intrat și eu în acest joc: „Dom profesor, am al 20-lea borcan de zacuscă, nu vreți un borcan? Că ălălalt mai are o slană, un picior de vițel...” Și-ncepe o circulație, care, sigur, se face tot în sociabilitate: adică nu dai, pur și simplu, ci "Hai la mine, să mâncăm zacuștile lu mama!”
Dar mamele nu dețin monopolul asupra sentimentelor transformate în de-ale gurii. Tații au rolul lor bine definit.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Pachetele au gen! Sunt pachete de gen feminin și pachete de gen masculin. Și „pacheț”". Și „pacheții" sunt cu fala tatălui: „Țuică ca mine, băiatul meu, nu face nimeni!” Țuica și slana sunt de la tata. Și sunt puse separat. Într- o chestie care ține de o anumită masculinitate. „N-o să-ți trimit eu sarmale, că asta e treaba femeilor!”
În România, copiii sunt sufocați, adesea, cu prea multă dragoste. Iar mâncarea este, de multe ori, expresia supremă a afecțiunii.
Vintilă Mihăilescu, antropolog: „Exact la vernisajul acestei expoziții, băiatul nostru cel mare, care este în Belgia, mi-a zis: „Vedeți? Voi nu mi-ați trimis niciodată pachete!” Nu vorbea foarte serios, dar a avut, brusc, o revelație: eu de ce n-am primit pachete? I-am spus: „De ce? Pentru că noi comunicăm bine dintotdeauna. Dacă nu ne-am mai înțelege, ți-am trimite pachete.”
Gusturile copilăriei nu se păstrează doar cu ajutorul familiei. În orice supermarket, de pe rafturi te ademenesc produse despre care ți se spune că sunt „ca odinioară”, „ca la mama acasă”, ca nicăieri altundeva. O mulțime de sticle, borcane, pungi și cutii, cu o mulțime de etichete colorate, încearcă să te convingă să le cumperi, printr-un mesaj simplu: așa vei regăsi senzațiile care-ți lipsesc.
Scriitorul și publicitarul Florin Dumitrescu a abordat, în volumul său „Tradiții la superofertă”, relația complicată dintre mărfuri și potențialii lor clienți.
Florin Dumitrescu, scriitor: „În primul rând, consumatorul e foarte distrat, foarte uituc și este prerogativa lui să nu țină minte toate chestiile alea. Și încurcă brandurile între ele și e foarte haios. Am vorbit cu fel de fel de oameni, încetul cu încetul, am ajuns la o concluzie, de așteptat pentru toată lumea: că există o categorie de doamne, de 35-40-45 de ani, care sunt cele mai pricepute în bucătărie (le-am zis "gospodinele"), cu ele am discutat cel mai bine. Ele erau cel mai atente, cel mai avizate, cel mai puse în temă, în domeniul alimentației și preparării și folosirii...
De la ele am vrut să aflu cum de se lasă vrăjite, cum de se lasă păcălite și înghit această gălușcă a publicității, care zice „E de la țară” (dar, de fapt, e din fabrică), „E de la bunica” (dar, de fapt, e dintr-un combinat industrial, de pe bandă, de pe instalație) și răspunsul este: de fapt, ele nu sunt deloc păcălite, ele se joacă. O joacă foarte serioasă, pentru că știu să tragă și avantaje din această negociere.
În anii 90, românii nu mai voiau să audă de produse fabricate în țară si erau dispuși să consume orice venea din import. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical.
Florin Dumitrescu, scriitor: „Există și tot felul de spaime, care au apărut cu timpul: criza vacii nebune, tot felul de pățanii din Occident. „Nu mai mâncați carne de import”, pasărea a fost cu gripa aviară. O grămadă de crize din acestea alimentare, care l-au făcut pe român să zică „Stop! Am văzut ce e cu lumea largă, cu Occidentul, tot porcul nostru, tot loboda noastră e mai bună”. În jurul anului 2000 a fost această retragere către sine. Dar există bănuiala că, de fapt, chiar și în anii 90, un mare public tradiționalist a rămas atașat de brânza lui burduf, de jumările și ciolanul afumat.
Cât de complicat este să promovezi anumite produse, atunci când joci cartea tradiționalului?
Florin Dumitrescu, scriitor: „Trendul ăsta tradiționalist, această cumplită lipsă de originalitate, această mereu bătătorită cale: tot cu unchieșul, tot cu bunica, tot cu proverbele alea, asta îi exasperează pe ei. Publicitarul român are sentimentul ăsta al eșecului, al deznădejdii: s-a ajuns într-un punct „Băi, nu se mai face reclamă ca-n anii 90, făceam atunci chestii de festival! Acum, nu, trebuie să fac numai cu mamaia, numai cu soacra, numai cu... tătăiță... De ce?”
Senzațiile din copilărie, pe care încerci să le regăsești, peste ani, sunt motorul care te determină să alegi un anumit produs. Celebra „Madlenă”, descrisă de scriitorul Marcel Proust în capodopera „În căutarea timpului pierdut”, este un fenomen universal.
Florin Dumitrescu, scriitor: „Deci este acest mecanism, de la un gust remanent, de la un gust pe care l-ai simțit odată, în copilărie, reconstitui o întreagă lume. Proust a făcut asta pentru că a mâncat un fursec cu ceai și a scris, dintr-odată, 20 de volume... Așa și consumatorul obișnuit, gustă puțin parizer sau brânză de burduf și, dintr-odată, se transpune într-o lume minunată, lumea copilăriei. Mulți dintre ei sunt de la țară sau au, încă, rude la țară. Sau, dacă nu mai au legături cu zona rurală, tot se duc la pensiuni agroturistice, tot simt chemarea către producătorul mic, sincer și care muncește mult. Omul de la țară, ăla care nu stă cu cafele.
Florin Dumitrescu are, el însuși, o preferință culinară care vine de demult.
Florin Dumitrescu, scriitor: „O ciudățenie: pe vremuri, mâncam hai să-i zicem pui, dar hai să-i zic găină, că era mai ațos. Și nu-mi plăcea! Și-acum îmi lipsește senzația aia, că mă luptam puțin cu fibrele. Acum, puiul e foarte fraged, e foarte moale, e ca o pastă, e ca un piure. Din când în când, mai am ocazia să mai dau de carne de-aia de găină „ca pe vremea mea”.
Preparate care-ți dau senzația că sunt meșterite într-o bucătărie de la țară. Asta încearcă să vândă producătorii. Succesul ține nu doar de priceperea celui care gătește, ci și a celui care „povestește” o marfă: mesajul este la fel de important ca rețeta. Clienții vor să primească și o porție de... autenticitate.
Florin Dumitrescu, scriitor: „Apare foarte mult în discuția cu gospodinele mele, cu consumatorii, în general, „adevăr”. „Această smântână? Mm, se apropie... de adevăr”. Sau „Chestia aia pe care am luat-o, aia era adevărată!”
Până la urmă, sentimentele și legăturile noastre afective au și trebuie să aibă gust. Un gust pe care-l căutăm de câte ori avem nevoie de familie și de dragoste.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
