De ce modificările legii Romexpo slăbesc și mai mult controlul statului

Explicații oferite de Robert Ioniță, Director Juridic NEPI Rockcastle

În mod incredibil, amendamentele adoptate de Comisia Juridică slăbesc și mai mult controlul statului, diminuează garanțiile acestuia și chiar reduc interdicțiile menite să asigure protecția interesului public.

Drept urmare, în mod cert recomandările sau obiectivele menționate în cererea de reexaminare a proiectului de lege nu au fost atinse. Dimpotrivă, rezultatul amendamentelor este că CCIR are și mai multe drepturi și libertăți, iar statul mai puține garanții și mai puțin control.

Astfel, conform amendamentelor actuale:

• CCIR are la dispoziție 40 de ani să asigure atingerea obiectivului, timp în care nu pot fi deranjați cu întrebări referitoare la atingerea scopului. Nimeni nu îi poate întreba de ce nu au făcut nimic timp 10 ani sau dacă ce au făcut în primii 10 ani asigură atingerea scopului.

• Interdicțiile – aparent sunt mai largi, enumerarea este mai cuprinzătoare, însă la o citire atentă, ne dăm seama că interdicțiile sunt în realitate inexistente. Cheia este sintagma din alin. 5, art III: ,,Fără a aduce atingere posibilității de constituire și de exercitare a celorlalte drepturi […] necesare realizării scopului menționat la alin. (1)”. Practic, din cauza acestei calificări, toate interdicțiile enumerate în alin. 5 al art III (spre exemplu interdicția de ipotecare) nu se mai aplică atunci când aplicarea acestora ar împiedica realizarea ,,proiectului de dezvoltare urbana”. Astfel, dacă CCIR dorește să ipotecheze terenul sau o parte din el pentru a lua un credit pentru a putea construi ,,proiectul de dezvoltare urbană”, are acest drept, interdicția neaplicându-se. Drept urmare, interdicțiile sunt în realitate inexistente.

• De asemenea, interdicțiile nu includ în continuare un drept foarte important – și anume dreptul de uzufruct. Din punct de vedere practic, acesta este un veritabil drept de proprietate care poate fi acordat pe o durată de până la 30 ani. Foarte important de avut în vedere este faptul că se poate obține chiar și autorizație de construire în baza dreptului de uzufruct. Practic, CCIR poate transfera fără niciun fel de probleme către oricine își dorește, fără licitație, drepturile necesare pentru dezvoltarea unor proiecte imobiliare ,,de dezvoltare urbana” – adică, de fapt, orice. La fel și pentru dreptul de superficie, un alt drept real foarte important, care ar putea fi constitutit de CCIR fără nicio interdicție.

• Conform formei actuale, în amendamente nu se precizează nimic despre schimburi: astfel, terenul poate fi dat la schimb oricând pentru un alt teren mult mai ieftin, fără nicio interdicție. Aceasta nu este o practică străină, în ultimii ani existând mai multe cazuri investigate în care statul sau instituții publice au rămas fără active valoroase importante, fiind subevaluate și date la schimb pe terenuri cu valoare mult inferioară.

• Cu privire la destinația terenurilor, și anume ,,dezvoltare urbană durabilă menită să susțină mediul de afaceri”, aceasta este una extrem de largă, astfel că orice tip de dezvoltare imobiliară ar intra în acest scop atât de larg - de la proiecte de birouri, mall, construcția de apartamente. Astfel, CCIR (sau cei către care CCIR ar transfera terenul) poate construi orice își dorește pe acest teren.

• În continuare nu există nicio obligație de a organiza o licitație în cazul realizării unor proiecte pe acest teren primit gratuit de la stat.

• Nu în ultimul rând, sancțiunea nulității absolute a Hotărârii de Guvern privind transmiterea cu titlu gratuit a terenului pentru încălcărea interdicțiilor de către CCIR, criticată de Președinte, a fost înlocuită cu un alt termen discutabil, și anume „inexistența de drept”. Acest termen, „inexistența de drept” nu există ca mecanism juridic sancționatoriu pentru astfel de situații, făcând astfel imposibilă aplicarea sancțiunii și întoarcerea terenului în patrimoniul Statului. Sancțiunea revocării, sugerată de Președinte în cererea de reexaminare, nu a fost însușită în proiectul de lege nici de această dată. În plus, problema nu ar fi cu încălcări flagrante a interdicțiilor – ci cu unele unde, din cauza modificărilor introduse prin amendamente (excepția introdusă la alin. 5), acestea rămân fără substanță și discuția este mult mai complicată. De exemplu, o vânzare către un terț, în scopul ca acesta să construiască un mall. În acest caz, CCIR poate argumenta că înstrăinarea este necesară realizării scopului de ,,dezvoltare urbană durabilă menită să susțină mediul de afaceri” și deci interdicția oricum nu se aplică.

• Cât despre dimensiunea de ajutor de stat, în continuare nu s-a cerut un punct de vedere al Consiliului Concurenței. Astfel că, pe fond, nu s-a schimbat nimic, și se încalcă în continuare în mod flagrant normele naționale și europene în materie de ajutor de stat, pentru care România riscă sancțiuni.

• Foarte interesantă este și motivarea oferită în presă de autorii amendamentelor – una care nu are un fundament corect. Astfel, s-a argumentat că, întrucât acel teren a aparținut Romexpo înainte de 1989, Romexpo ar fi trebuit să primească acest teren de la stat așa cum s-a întâmplat în cazul a mii de întreprinderi cu capital de stat din România. Ceea ce se omite, în mod intenționat sau nu, este că în cazul tuturor acestor mii de întreprinderi foste cu capital de stat, în schimbul transferului terenurilor pe care aceste întreprinderi le aveau în folosință, statul a dobândit acțiuni la capitalul social al acestora, acțiuni având o valoare egală cu valoarea terenului transferat. Prin urmare, dacă terenul s-ar transfera către CCIR/Romexpo, statul român ar trebui să dobândească acțiuni la capitalul social al Romexpo, acțiuni având o valoare totală egală cu valoare terenului transferat. Dar în realitate, statul român nu va primi nimic.

• Merită amintit că CCIR nu a fost niciodată, inclusiv înainte de 1990, titular al dreptului de proprietate asupra terenului, având doar un drept de folosință sau administrare, acordat de către regimul comunist în perioada 1972-1973 (conform Deciziei 1146/1972 și Deciziei 152/1973 ale Consiliului Popular al Municipiului București). Prin urmare, pretinsele „drepturi istorice” invocate sunt o ofensă la adresa milioanelor de români ale căror drepturi de proprietate și proprietăți au fost confiscate abuziv de regimul comunist.