Măsuri de carantină se iau pe teritoriul României de mai bine de jumătate de secol. Bolnavii de lepră, o boală contagioasă care a făcut ravagii în Evul Mediu, se retrăgeau la o biserică din Sighișoara, cunoscută acum drept Biserica Leproşilor, unde rămâneau chiar şi până la sfârşitul vieţii, pentru a nu-i îmbolnăvi pe semenii lor sănătoşi.
Chiar și în carantină, se luau măsuri de distanțare socială. Bolnavii participau la slujbă, dar nu în interiorul bisericii, ci ieșea preotul și ținea predica afară, din amvonul exterior, care este montat pe latura de vest, lângă intrare. Accesul preotului se făcea din interior, iar acest amvon exterior a fost folosit până în anul 1884, când uşa acestuia a fost zidită şi a fost construit corul.
"În timpul duminicilor şi la sărbători, preotul intra şi ţinea slujba religioasă din acest amvon exterior pentru că bolnavii nu intrau în biserică. Preotul predica pentru toţi bolnavii, astfel încât aceştia să audă cuvântul Evangheliei. Se spune că exista şi o mică fereastră prin care oamenii erau spovediţi. Biserica are un rol foarte important deoarece aici mult timp s-a păstrat averea oraşului. Fiind o zonă cu leproşi nu intra nimeni în zona aceea, fiind o boală contagioasă. Mult timp banii au fost ţinuţi în acea biserică, într-o siguranţă deplină", a declarat directorul Muzeului de Istorie din Sighişoara, Nicolae Teșculă, citat de Agerpres.
Biserica Leproşilor este situată în zona Gării CFR din Sighişoara şi oficial poartă o denumire săsească, care în traducere înseamnă "Curtea Liniştii". Această curte a liniştii cuprindea, pe lângă biserica propriu-zisă, o şcoală, casa învăţătorului şi spitalul, denumit şi leprozerie.
„În Evul Mediu, Sighişoara a avut două instituţii spitaliceşti, una a fost atestată documentar în anul 1461, era în piaţa de jos a oraşului, lângă o biserică a spitalului, care a existat până în 1889, când a fost dărâmată. Se îngrijeau în special de copii, de bătrâni, de orfani şi de cei care aveau anumite boli. Însă, în 1507, este atestat un alt institut spitalicesc, un spital şi o biserică, care erau în afara oraşului, dincolo de râul Târnava Mare, dedicată unei boli care exista şi în antichitate, dar şi Evul Mediu, şi anume lepra. Biserica este una mică, în fostul cartier Siechhof, construită în stil gotic, dedicată Sfântului Duh şi care, spre deosebire de celelalte biserici din spaţiul românesc, are amvonul în exterior (...) Era o carantină permanentă, unde cei care se îmbolnăveau de lepră se retrăgeau. Dacă se vindecau, erau supuşi unui examen medical, şi plecau, dacă nu, mureau acolo. Până în secolul al XVIII-lea la Sighişoara a funcţionat leprozeria”, a mai spus Nicolae Teşculă.
Biserica Leproşilor este construită în stil gotic, are o singură navă de 10 X 6 metri, întărită cu contraforturi, iar corul cu absida pentagonală are 2,5 x 4 m. Geamurile dinspre nord şi cele ale corului au fost zidite, iar interiorul este luminat prin trei ferestre, aflate pe latura de sud, late de circa 40 de centimetri.
Biserica a avut şi o orgă, construită în 1865 de Samuel Friedrich Binder, care, din vara anului 2018, a fost mutată în sala de rugăciune a Bisericii Mănăstirii din Cetatea Medievală a Sighişoarei.
Clădirea spitalului a fost dărâmată în anul 1872, când a fost construită calea ferată Teiuş-Braşov, iar după plecarea masivă a saşilor, în anii '90, biserica a fost închiriată de Biserica Greco-Catolică, care ţine slujbe în ea.
Prezentă în antichitate pe continentul european, lepra a dispărut din această zonă la începutul Evului Mediu. A revenit în Europa odată cu cruciadele, iar în jurul anului 1.500 numărul leproşilor din Europa era foarte mare, fiind estimat la circa 19.000 numărul total al leprozeriilor din ţările europene în acea epocă. Leproşii care nu acceptau să se închidă în leprozeriile din Evul Mediu erau obligaţi să trăiască în afara satelor şi oraşelor, însă nu beneficiau de nicio ocrotire, fiind stigmatizaţi şi discriminaţi şi riscând mai tot timpul de a fi omorâţi cu pietre, teama faţă de ei fiind foarte mare în rândul comunităţilor. Numărul bolnavilor de lepră în Europa s-a redus foarte mult în secolele XVII-XVIII, odată cu progresele înregistrate în privinţa igienei personale.
Editor: Bogdan Păcurar
