Donarea de organe în România. Pacient: I-au zis soției să se ducă acasă, că „ți-l aducem mort”
Transplantul în România este o aventură prin sistemul medical, care uneori duce la moarte. Donarea de organe este încă subiect tabu pentru mulţi, iar autorităţile nu fac destul ca să înlăture barierele. În consecinţă, peste cinci mii de oameni se întreabă dacă vor rezista până se găseşte o familie să le lungească viaţa chinuită de boală. Campania Digi24 Transplant, misiune posibilă vă prezintă ambele feţe ale deciziei de a fi de acord sau nu cu donarea.
„Eram atât de bolnav.... Eram un muribund pe picioare”, spune Ioan Badea.
Ion Badea avea 50 de ani când a aflat că are nevoie de un transplant de ficat, altfel avea zilele numărate. Medicii au descoperit că avea ciroză şi puţine şanse să învingă moartea.
„Soția ținea legătura cu un cineva si i-a zis „cucoana, du-te acasa că ți-l aducem mort”, mărturisește pacientul.
În anii 2.000, când bărbatul a fost pe marginea prăpastiei, transplantul era încă la început în țara nostră. Familia din Buzău nici nu știa că se poate face și în România. În același timp, în alt colț de țară, în județul Hunedoara, doi părinți simțeau că viața li se termină: băiatul lor de 16 ani se stingea după un accident stupid. Năuc de durere, tatăl și-a vegheat copilul ținut în viață doar de aparate. S-a gândit să îi doneze organele și s-a sfătuit...cu sufletul fiului său.
„L-am întrebat dacă e bine sau nu e bine, ce fac. L-am întrebat dacă el ar fi în situația mea, ar face același pas. Cum îl știam eu, că doar era copilul meu, sunt sigur că ar fi fost de acord”, spune Dumitru Daniliuc, donator.
Întrebarea venea după ce medicii îi spuseseră unui tată care şi-a pierdut copilul că amintirea băiatului ar dăinui și mai mult. Cinci vieţi puteau fi salvate prin donarea organelor.
„M-a sunat și se pare că a găsit un ficat. De dimineață, de la 8 să veniți încoace, pregătit. Eu aveam bocceluța făcută din totdeauna. M-am dus acolo, m-am internat. Eram înt-o stare de exuberanță, eram atât de vesel”, mărturisește Ion Badea, pacient transplantat.
Acela a fost momentul în care un bolnav de ciroză a scăpat de necazuri, iar tatăl rămas fără fiu a primit speranța că băiatul va trăi prin alții.
„Dacă nu făceam acest gest, eu cred că înneabuneam amândoi, și eu și soția”, spune Dumitru Daniliuc, donator.
Timp de 7 ani, însă, familia care a donat viață și cea care a primit au fost frământate de întrebări tulburătoare: pe cine am salvat și cine m-a salvat? În ciuda recomandării făcute de medici, care spun că răspunsurile ar trebui tăinuite, cele două părți s-au întâlnit. Așa au simțit ...și au simţit că exemplul lor îi va încuraja şi pe alţii să accepte donarea de organe.
„Nu știam dacă pot să fac treaba asta.. eram tare curios cum va fi acea întâlnire. Norocul meu era că el era mai tare. Ne-am întâlnit și el a venit spre mine, ne-am îmbrățișat, m-a întărit. Am plâns atunci. Eu aveam în fața mea pe cineva care purta ceva din copilul meu şi eu era acolo și simțeam că copilul meu nu e mort de tot”, spune tatăl donatorului.
Gestul suprem al lui Dumitru Daniliuc, tatăl care a donat organele fiului său de numai 16 ani, este repetat de puține familii care trec prin tragedii asemănătoare. În fiecare an, în România se fac câteva zeci de prelevări, dar pe lista de așteptare au emoții peste 5.000 de suferinzi. Unul este Ionuț Anghel. La 32 de ani, are nevoie de transplant ca de aer. Plămânii măcinaţi de boli îi dau numai un sfert din oxigenul necesar.
„Eu dacă îmi dau jos canula și opresc concentratorul e ca și cum m-ar strânge cineva de gât. Ies afară și simt că n-am aer. Si la serviciu mă duc cu un concentrator portabil și cu o butelie de oxigen”, spune Ionut Anghel, pacient.
Viaţa lui Ionuț i-a alternat mereu momentele de agonie şi extaz. A aflat că are nevoie de transplant de plămâni acum un an, când a venit pe lume ...fiul său. Cu care nu poate să împartă bucurii simple însă...
Ionuţ adoarme cu teamă şi se trezeşte cu speranţă. Fiecare noapte pe care o biruie îl face optimist, însă fiecare zi care trece fără să fie chemat la transplant îl face să se teamă că nu va rezista aşteptării lungi. Ştie că înaintea lui aproape 600 de bolnavi au fost şterşi de pe listă ...de moarte. Iar fiecare pas este un calvar...
„Ca să mă duc la toaleta era deja ca un maraton pentru mine. După șase minute, am început să rămân fără suflu și m-am oprit. Repet apoi experiența în aceleaşi condiţii pe care le are un bolnav de plămâni. Port o mască ce obturează respiraţia”, mărturisește Ionuț Anghel.
Un bolnav de plămâni respiră de trei ori mai greu și rezistă de tri ori mai puțin la efort. Chiar conectaţi la aparatul de oxigen, rămân treptat fără aer. Şi se sting. La noi în ţară, transplantul pulmonar se face la un singur spital din Bucureşti. Dacă apare un donator. Registrul Național de Transplant ar trebui să fie garanția că donarea și transplantul se fac corect, dar...
„Criteriile aceastea de transparenta, criteriile etice nu se regasesc în registru. ANT nu avea acces la modul în care sunt aleși acești pacienți. Fiecare centru de transplant cu șeful decidea care sunt receptorii cei mai compatibili pentru transplant. La nivel mondial, acest lucru se face printr-un algoritm computerizat. Nimeni nu-și arogă această putere”, spune Anca Baculea, fost director ANT.
Salvarea - adică donarea, vine greu din țară și deloc din străinătate. România nu este acceptată în organizația internațională Eurotransplant care coordonează astfel de operaţii salvatoare în şapte ţări de pe continent. Nu îndeplinim criteriile minime de organe colectate.
„În altă țară, nu ne primește nimeni. Suntem români. Așa mi s-a zis și în Austria. .. Și în Italia și în Spania. Suntem români și oricați bani din lume ai avea nu ești primit”, spune Ionuț Anghel.
Aşa că speranţa tot la noi este ...
„Noi dacă am fi educați încă din școală că putem salva viața cuiva donând organele... Eu sincer, dacă eram sănătos ma înscriam în acest registru al donatorilor. Pai n-are rost să le iau cu mine unde mă duc după ce voi muri. Dar, să sperăm că, într-un final, cultura noastră românească să îi spun astfel se va schimba și nu vom privi doar latura religioasă, ci latura omenească: donatul organelor înseamna viață”, mărturisește Ionuț Anghel, pacient.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
