Povestea celui mai important album din istoria muzicii rock: The Dark Side of The Moon. Lansat în urmă cu fix 50 de ani. 

În istoria sa de peste șapte decenii, rock-ul a devenit un fenomen muzical ce a produs o colecție atât de mare încât, astăzi, unui pasionat de muzică i-ar fi, practic, imposibil să o cuprindă pe toată. Arhiva Spotify sau Apple Music e de ordinul milioanelor de unități, cu mult mai multe decât ar avea la dispoziție un om pentru a se bucura de ea pe timpul vieții sale. Și totuși, istoria muzicii rock e punctată de apariția unor producții care se regăsesc în orice clasament, în orice top sau în orice recomandare. Nu-s foarte multe astfel de comete. Despre una dintre acestea, poate cea mai luminoasă, vom vorbi în cele ce urmează. 

Povestea începe undeva prin 1971, în jurul unei mese de bucătărie dintr-o casă deloc modestă a unei familii pe nume Mason, aflată pe strada St. Augustin din Camden, un cartier din nord-vestul Londrei. La masă, patru tineri: trei foști studenți la Cambridge, pe numele lor Nick Mason, David Gilmour și Roger Waters, respectiv un absolvent de Conservator, Rick Wright. Cei patru erau oarecum cunoscuți pe piața muzicală din Anglia din acea vreme, sub numele Pink Floyd. Lansaseră deja câteva albume, dar stilul lor muzical, un rock psihedelic dificil, avea să le aducă o faimă de mici proporții, respectiv un succes financiar mai degrabă minor, dacă nu chiar inexistent. 

Nick Mason, tobarul acestei trupe și cel în casa căruia se aflau la finele anului 1971, povestește în cartea sa de memorii că rostul întâlnirii din bucătărie avea legătură apariția unui nou album. Știau că trebuie să facă asta, Roger Waters dispunea deja câteva schițe de piese, dar n-aveau deloc habar că albumul va apărea abia un an și jumătate mai târziu, pe 1 martie 1973, și că el va deveni, în viziunea multor muzicieni, cel mai important album de muzică rock apărut vreodată. 

“Am întocmit o listă cu dificultățile și presiunile vieții moderne pe care le recunoșteam în mod deosebit. Termene, călătorii, teama de a zbura, tentația banilor, frica de moarte și problemele instabilității mentale care se transformă în nebunie… Înarmat cu asta, Roger s-a dus să continue să lucreze la versuri”, povestește Nick Mason în cartea sa. 

Trebuie spus aici că sarcina de a scrie versuri îi revenise lui Roger Waters după ce fostul lider al trupei, Syd Barett, tot mai distant ca urmare a unor probleme mentale combinate cu dependența de droguri, fusese dat afară și înlocuit cu David Gilmour. 

Acasă la Abbey Road

O primă versiune a Dark Side of The Moon, interpretabilă, avea să apară destul de repede, în doar câteva săptămâni. Dar cei patru nu s-au grăbit. Pe tot parcursul anului 1972, ei au încercat să ducă la maxim rafinament noul lor proiect muzical, exersând diversele forme ale pieselor de pe viitorul album în numeroase reprize de înregistrări în studio și, mai ales, în zeci de concerte pe parcursul întregului an. O bună parte dintre aceste concerte sunt disponibile de doi ani pe platformele de streaming în dreptul trupei Pink Floyd. 

Cei patru au lăsat adesea deoparte, la sertar, lucrul la Dark Side, ei fiind implicați în tot felul de alte proiecte muzicale pe parcursul anului 1972: o coloană sonoră pentru un film (Obscured by Clouds), lansarea propriului lor film (Live at Pompeii), o serie de concerte cu Ballet de Marseille, un turneu în Japonia, altul în SUA, etc. 

Relatează, din nou, Nick Mason, tobarul, singurul om care a rezistat în toate versiunile de componență ale trupei Pink Floyd: “După America și câteva concerte în Europa, am putut, în sfârșit, să începem munca serioasă de înregistrare a Dark Side - și am putut să petrecem la Abbey Road toată luna iunie. Ne-am apucat de treabă cu asiduitate, rezervând sesiuni de câte trei zile, uneori săptămâni întregi și ne-am prezentat toți la fiecare sesiune, toată lumea fiind nerăbdătoare să se implice în tot ceea ce se întâmpla. Era un aer de încredere în studio”.

Poate trebuie spus aici că Abbey Road este locul sau, mai bine spus, este Acel Loc unde s-au înregistrat cele mai multe capodopere din istoria muzicală a umanității. Vă recomand, în paranteză, un documentar excepțional ce poate fi găsit pe platforma de streaming Disney+. Se numește “Dacă pereții ar cânta”. 

Pe post de sunetist-șef la Abbey Road pentru noul album Pink Floyd a fost desemnat Alan Parsons, un muzician care avea să cunoască celebritatea mai târziu cu al său The Alan Parsons Project, dar care, pe atunci, se ocupa ca inginer de sunet pentru nume precum The Beatles, Pink Floyd, Paul McCartney, George Harrison. Alan Parsons avea să fie nominalizat de 14 ori la premiile Grammy, iar prima sa nominalizare a fost pentru înregistrările de la Dark Side of The Moon. 

Tăieturi cu foarfeca și cu rigla

Încercați să vă închipuiți: suntem în 1972, iar calculatoarele, așa cum le știm astăzi, nu se inventaseră. Încă se lucra analogic, cu aparate pe lămpi și tranzistori, iar primele circuite integrate abia își făceau apariția. Nici nu poate fi vorba despre softurile de editare care azi permit oricui să tragă un album, cu orice fel de sunet, în dormitorul său de acasă. Pe atunci, înregistrările se făceau în studio, pe bandă magnetică, iar pentru tăieturi se folosea adesea foarfeca și rigla. 

Nick Mason povestește cum au fost înregistrate primele sunete din prima piesă de pe album, Speak to Me: “Inițial am încercat să creăm bătăile de inimă care deschid piesa bazându-ne pe înregistrări din spital ale unor pulsații reale, dar toate sunau mult prea stresant. Ne-am întors la posibilitățile instrumentelor muzicale și am folosit un băț foarte moale pe o tobă bass capitonată care, ciudat, suna mult mai real, deși ritmul cardiac mediu de 72 de bătăi pe minut era prea rapid și l-am redus până la un nivel care l-ar fi făcut pe un cardiolog să se îngrijoreze”.

Tot ceea ce - în materie de echipamente electronice - au putut ei folosi pentru The Dark Side of The Moon a fost un sintetizator, pe nume EMS SynthiA, o invenție de dată recentă în acea vreme. Sintetizatorul este un instrument muzical electronic care poate produce o varietate de sunete (de fapt, semnale electrice și nu sunete acustice) prin generarea și combinarea semnalelor de diferite frecvențe. Deși sintetizatoarele erau folosite încă din 1968, The Dark Side of The Moon este prima dovadă clară a măiestriei în materie de sunete produse cu ajutorul acestor instrumente muzicale noi. 

În multe săptămâni petrecute la studioul Abbey Road, cei patru Pink Floyd și colaboratorii săi au încercat tot felul de experimente. Spre exemplu, sunetistul Alan Parsons a mers la un ceasornicar și a înregistrat sunetele unor ceasuri de epocă, iar sunetele le puteți auzi în deschiderea piesei Time. Pentru piesa The Great Gig In The Sky, acolo unde era nevoie de serviciile unei mezzosoprane pentru o secțiune vocală care trebuia să urce foarte sus, a fost aleasă o artistă necunoscută pe nume Clare Torry. Ei s-a dat să asculte piesa și a fost rugată să improvizeze cu vocea, fără cuvinte, acea secțiune. Clăparul Richard Wright își amintește că trupa a îndrumat-o să „se gândească la moarte, gândește-te la groază, orice ar fi”, iar Nick Mason descrie în cartea sa că Torry “era rușinată că se lăsase dusă de muzică atât de departe în timpul uneia dintre înregistrări și a venit în cabina de control să-și ceară scuze, dar a descoperit că toată lumea era încântată”. Clare Torry a primit pentru acea interpretare incredibila sumă de 30 de lire (echivalentul a 400 de lire astăzi), dar vocea ei bântuitoare este, pentru mulți, punctul culminant emoțional al albumului. 

Album introdus în Registrul Național de Înregistrări al Congresului SUA

Dintre toate lucrurile care, în ultimii 50 de ani, s-au spus și s-au scris despre The Dark Side of The Moon, un singur lucru rămâne fără nici o urmă de îndoială: avem de-a face cu o capodoperă. Congresul Statelor Unite ale Americii a luat recent decizia de a include acest album în patrimioniul Librăriei Congresului, ca parte a Registrului său Național de Înregistrări. În ultimii 50 de ani s-au vândut peste 45 de milioane de copii ale albumului, fiind în Top 3 al celor mai bine vândute albume din istoria muzicii. The Dark Side of The Moon deține și va deține încă multă vreme de acum încolo recordul celei mai lungi prezențe în clasamentul Billboard 200. Peste 937 de săptămâni, adică aproape 18 ani, a stat acest album în clasamentul celor mai bine vândute albume. Asta înseamnă că, financiar, cei patru membri ai trupei Pink Floyd sunt nu bogați, ci extraordinar de bogați, doar ca urmare a acestui vânzărilor acestui album și a difuzării pieselor pe radiouri. Ulterior apariției lui, ei au mai scos The Wall, Animals și Wish You Were Here, alte capodepere ale muzicii universale. Cu vânzări, de asemenea, uriașe. 

Divorțul

Din păcate, cei patru n-au mai lucrat împreună începând cu anul 1985, starea de încordare din interiorul trupei, mai ales între Roger Waters și David Gilmour, simțindu-se încă din 1979, odată cu apariția ultimului lor mare album, The Wall, care, culmea, se bucura și se bucură încă de un succes de proporții astronomice. Roger Waters, ca principal autor al pieselor Pink Floyd, a urmat o carieră solo, care continuă până astăzi. Chiar în aceste zile, Roger Waters anunță că terminat de reînregistrat albumul The Dark Side of The Moon. Albumul nu apăruse la ora la care noi scriam acest text, dar nu este exclus ca înregistrarea să apară în perioada imediat următoare. David Gilmour și Nick Mason, ce dețin, în continuare, drepturile de folosire ale brandului Pink Floyd au anunțat și ei, recent, că vor relansa albumul The Dark Side of The Moon, într-o ediție aniversară. 

Sunt ca două săbii într-o teacă - a încercat cineva să explice de ce Roger Waters și David Gilmour își dispută încă soarta unei trupe care a schimbat, la propriu, lumea. Și totuși, mergeți la piesa a doua de pe album, Breathe, acolo unde săbiile par să încapă minunat în aceeași teacă : versurile sunt ale lui Roger Waters, vocea e a lui David Gilmour, iar pentru compoziția muzicală sunt creditați amândoi. 

Breathe, breathe in the air.

Don't be afraid to care.

Leave but don't leave me.

Look around and choose your own ground.

Long you live and high you fly

And smiles you'll give and tears you'll cry

And all you touch and all you see

Is all your life will ever be.

În adaptarea poetului Paul Abucean, versurile de mai sus sună cam așa în limba română:

Inspiră, expiră, respiră

Să simţi, că şi alţii simţiră

Să pleci, dar să stai lângă mine

Alege-ţi un loc, cată bine

Înalt ţi-o fi zborul şi lung ţi-o fi traiul

Şi-n ochi o să-ţi curgă şi iadul şi raiul

Şi tot ce-o să vezi şi tot ce-o s-atingi

Atât ţi-o rămâne când cazi şi te stingi

Victor Panfilov, producător muzical: “Acestui album îi datorez meseria mea actuală”

Nimeni nu poate nega influența uriașă pe care Pink Floyd și primul său mare album lansat în urmă cu fix 50 de ani le-au avut pentru generațiile următoare. În opinia artistului român Dan Byron, liderul trupei Byron, albumul a schimbat cursul istoriei muzicii, nume mari din muzica ultimilor 50 de ani găsind inspirație în felul de a se exprima al celor de la Pink Floyd. “Cred că Pink Floyd a influențat tot ce a venit după, se înțelege că și pe mine. The Dark Side of The Moon a fascinat și încă fascinează pentru că a reușit să pună laolaltă trăirile unei generații cu tehnologiile (pe atunci) de ultimă oră. Îmi aduc aminte că prima dată când l-am ascultat am fost vrăjit mai degrabă de sound design, de explorarea stereofoniei, de sunetele pașilor care traversau camera dintr-o parte în cealalată și abia apoi de îmbinarea acestora cu muzica. Era mai mult decât o simplă audiție, era ca un experiment la care mă trezisem părtaș”, spune Dan Byron pentru Digi24. 

Am vorbit și cu unul dintre cei mai influenți sunetiști și producători muzicali din România, Victor Panfilov, pe care l-am întrebat de ce The Dark Side of The Moon este cel mai important moment din istoria muzicii rock. “Acestui album îi datorez meseria mea actuală”, recunoaște Panfilov. “Utilizarea efectelor, suprapuneri de voci și instrumente, crearea spațiilor sonore - totul pentru a amplifica ideile muzicale inovatoare - toate acestea mi-au trezit pasiunea pentru sunet și muzică! Acest album e o dezvoltare, un salt în producția muzicală, generată de alți britanici, tot la Abbey Road - Beatles cu George Martin și Sgt Pepper’s. A marcat importanța producătorului de înregistrări (recording producer) în realizarea unei opere muzicale. În acest caz, a lui Alan Parson. Beneficiind de mixerul EMI si recorder pe 16 trackuri, proaspăt instalate la studiou, Roger Waters, David Gilmour, Roger Wright, Nick Mason si Alan Parson au scris o poveste, pe care o asculți pe nerăsuflate. Si cel mai important, toate sonoritățile, synth-urile, efectele, ciudățeniile tehnice folosite au fost pentru a susține ideea muzicală. Revoluționarea tehnicilor de înregistrare, double tracking a vocii principale cu armonizări, looping, quadrophenia, spațializarea - au devenit biblia inginerilor si producătorilor de sunet, punct de pornire pentru toți si toate. A fost produsul care, probabil, a rupt toate barierele la ce se poate si ce nu în studioul de înregistrare, produs care a creat sinergia dintre muzică și tehnologie. Acele inovații servesc si acum în toate genurile muzicale moderne. Asta-i, după mine, importanța majoră a acestui album magnific”, spune Victor Panfilov. 

Dacă n-ați făcut-o până acum, puteți asculta albumul The Dark Side of The Moon cu un click aici. Audiție plăcută!