CCR: Niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru adoptarea unui act normativ

În motivarea deciziei prin care a constatat că ancheta DNA privind modul în care a fost adoptată OUG 13 a creat un conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Ministerul Public, magistrații susţin că: „Doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului”. Judecătorii CCR au mers și mai departe, analizând sesizările din dosarul deschis de DNA. Concluzia absolut surprinzătoare a CCR? „Toate elementele prezentate drept elemente materiale constitutive ale infracțiunilor imputate nu constituie altceva decât aprecieri personale sau critici ale autorilor denunțului”. Singura opinie separată a fost a judecătoarei Livia Stanciu. Aceasta susține că autoritatea judecătorească are un rol în cazul în care există temeiuri de natură penală.

„Niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acțiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu regim de lege”, susțin judecătorii CCR. Cu alte cuvinte, membrii Guvernului nu pot răspunde penal dacă adoptă acte cu încălcarea legii.

„Doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competența materială în acest domeniu”, se arată în motivarea deciziei din 27 februarie 2017.

Judecătorii constituționali argumentează că cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului „vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală”.

Iar în cazul în care se constată lipsa de conformitate cu legea superioară, „Constituția, lipsește de efecte juridice actul normativ, sancțiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului, fără a constitui premisa unei răspunderi juridice a persoanelor implicate în procedura de legiferare sau în actul decizional”.

În continuare, magistrații CCR fac o paralelă cu imunitatea parlamentară, arătând că „această imunitate care vizează actul decizional de legiferare este aplicabilă mutatis mutandis și membrilor Guvernului, în activitatea lor de legiuitor delegat”. Cu alte cuvinte, odată ce a primit delegare legislativă de la Parlament, Executivul primește și imunitate, ca o garanție prevăzută de Constituție pentru că-și va exercita această prerogativă „în deplină libertate”.

Curtea Constituțională mai arată în motivarea deciziei prin care a constatat că ancheta DNA privind modul în care a fost adoptată OUG 14 a creat un conflict între Guvern și Ministerul Public că, dacă un ministru ar fi tras la răspundere, ar însemna că se lasă „indirect, posibilitatea intruziunii în procesul legislativ a unei alte puteri, cu consecința directă a încălcării separației puterilor în stat”.

„Exonerarea de răspundere pentru activitatea de legiferare este o garanție a exercitării mandatului față de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcția de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor ce îi revin potrivit Constituției și legilor”, se mai arată în motivarea deciziei din 27 februarie.

Mai departe, magistrații CCR subliniază că „sancțiunea aplicată pentru nerespectarea dispozițiilor legale sau constituționale este una de drept constituțional, extrapenal”.

Oportunitatea, exclusiv la latitudinea legiuitorului

Referitor la aspectul oportunității adoptării unor acte normative primare (legi, ordonanțe simple sau de urgență), Curtea Constituțională arată că „actul (...), ca act juridic de putere, este expresia exclusivă a voinței legiuitorului”.

Magistrații constituționali acceptă, totuși, invocând o decizie a CCR din 2005, că elementul de oportunitate „nu are, în mod necesar și univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie și unor factori subiectivi”.

„Decizia legiferării aparține în exclusivitate legiuitorului delegat”, subliniază CCR. Adică, în cazul OUG 13, Guvernului Grindeanu.

„Așadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere”, concluzionează magistrații Curții.

„Curtea reține că, într-un stat de drept, guvernat de principiul separației puterilor, miniștrii sunt trași la răspundere pentru deciziile lor politice prin mijloace politice, iar nu prin mijloace de drept penale”, se mai arată în motivarea deciziei din 27 februarie.

Analiză și pe dosarul DNA

Pentru a decide dacă ancheta DNA a creat sau nu un conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Ministerul Public, magistrații au analizate și... actele de sesizare din Dosarul nr. 46/P/2017 deschis de procurorii anticorupție, precum și actele procesuale emise de procurorul de caz. Concluzia? „Curtea apreciază că toate elementele prezentate drept elemente materiale constitutive ale infracțiunilor imputate nu constituie altceva decât aprecieri personale sau critici ale autorilor denunțului cu privire la legalitatea și oportunitatea actului adoptat de Guvern”.

Cu alte cuvinte, magistrați Curții Constituționale au simțit nevoia să se pronunțe și cu privire la faptele sesizate, ajungând la concluzia că sesizările către DNA ar fi neîntemeiate.

CCR s-a oprit și asupra „suspiciunii” potrivit căreia de prevederile OUG 13 ar fi beneficiat și președintele PSD, Liviu Dragnea. Iar concluzia magistraților este, și de această dată surprinzătoare: „Suspiciunea în sensul că o anumită persoană beneficiază în mod direct de noua reglementare, ceea ce ar conferi ordonanței de urgență un caracter intuitu personae, apare, de asemenea, ca fiind lipsită de fundament juridic”.

Infracțiunea de favorizare a făptuitorului „nu poate fi comisă prin adoptarea unui act normativ”, se precizează în motivarea Curții.

Judecătorii CCR concluzionează și ce ar fi trebuit să facă DNA, în loc să dispună începerea urmăririi penale in rem: „soluția de clasare”. „Toate faptele reclamate priveau în realitate aspecte legate de procedura de adoptare a unui act normativ, respectiv aspecte de oportunitate și legalitate care nu cad sub incidența controlului organelor de cercetare penală, indiferent de încadrarea juridică stabilită de către procuror”, argumentează CCR.

Mai departe, ajungând la momentul în care DNA a decis, pe 24 februarie, disjungerea și declinarea cauzei, concomitent cu extinderea urmăririi penale pentru alte trei infracțiuni (sustragere sau distrugere de înscrisuri, sustragere sau distrugere de probe, fals intelectual), magistrații trag și de această dată o concluzie: „Curtea constată că nici una dintre infracțiunile pentru care s-a dispus extinderea nu intră în sfera de competență a DNA. Or, extinderea urmăririi penale cu privire la aceste fapte (...) nu este în logica firească a cursului cauzei”.

În final, CCR arată: „În condițiile în care începerea urmării penale presupune activități de cercetare și anchetă penală cu privire la modul în care Guvernul și-a îndeplinit atribuțiile de legiuitor delegat, acțiunea Ministerului Public încetează să mai fie una legitimă, devenind abuzivă (...). Mai mult, acțiunea Ministerului Public creează o presiune asupra membrilor Guvernului, care afectează buna funcționare a acestei autorități sub aspectul actului legiferării”.