Monica Iacob-Ridzi: Nu i-am crezut pe cei care mi-au spus că un om care nu are copii nu înţelege drama din sufletul unei mame

„Copiii se bucură de cadourile primite şi împărtăşesc bucuria lor cu părinţii. Nu toţi, din păcate.

Copiii mei sunt trişti. Cum sunt, de altfel, de 10 luni de când nu mai sunt lângă ei. Sunt prea mici să înţeleagă de ce mama lor nu mai vine acasă, iar această situaţie îi afectează profund.

Fetiţa de abia a împlinit 2 ani iar băieţelul are 5 ani. De când a început să vorbească fetiţa îmi spune mereu: “Mami, te rog, vino acasă, vino la mine! De ce nu vii?”, iar băieţelul, care ştie că sunt la spital, deşi nu înţelege de ce sunt poliţişti care mă păzesc, mă întreabă săptămânal, când vine în vizită la mine, dacă mă fac bine până la Crăciun…Ochii mi se umezesc de fiecare dată şi „un nod în gât“ mă împiedică uneori să îi răspund. Întotdeauna am fost acasă de Crăciun…I-am spus odată că depinde de domnul doctor, dacă mă vindec mai repede sau nu şi Andrei mi-a răspuns, cu naivitate, că vrea să îl roage şi el pe domnul doctor să facă ceva, să mă fac bine mai repede ca să pot merge acasă la ei…Ce este în sufletul meu numai Dumnezeu ştie…

Am trăit în ultimele luni cu speranţa că în România mai există o urmă de omenie. Orice urma de speranţă a murit în urmă cu 2 zile când am aflat, de la televizor, de cererea de graţiere pe care am făcut-o în urmă cu 7 luni, respinsă de către Preşedintele României. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Am fost din nou naivă să cred că mai exista omenie, că singurul „doctor” care mă putea „trata” pentru a putea ajunge mai repede lângă îngeraşii mei, va renunţa la haina de gheaţă.

Am fost naivă să cred că un om care nu are copii, nu are o piatră în loc de inimă.

Nu i-am crezut pe cei care mi-au spus că un om care nu are copii nu înţelege drama din sufletul unei mame, din sufletul unor părinţi disperaţi, drama din sufletul unor copii foarte mici şi nevinovaţi.

Am fost naivă să cred că graţierea va fi analizată cu atenţie şi aspectele umanitare vor conta în luarea unei decizii favorabile.

Deşi am ataşat şi câteva documente din care reiese nevinovăţia mea pentru faptele pentru care am fost condamnată la o pedeapsă de 5 ani (stabilită luând în considerare pedepsele prevăzute de vechiul cod penal, ca să fie pedeapsa mai mare, deşi noul cod penal ce prevede pedepse mai mici era mai favorabil, dar nu a fost aplicat), nu am invocat aceste aspecte ca motiv al solicitării de graţiere, ci le-am ataşat pentru că aşa prevede legea, iar graţierea mea individuală nu ar fi însemnat că domnul

Preşedinte mă considera nevinovată ci că doar ar fi dat dovadă de omenie, de înţelegere faţă de situaţia dramatică în care mă aflu şi eu şi copiii mei, ar fi dat dovadă că nu este indiferent la nevoile şi suferinţele oamenilor care strigă disperaţi după ajutor, ştiind că Preşedintele este singurul om care îi mai poate salva.

Constat că, indiferenţa este, de fapt, esenţa lipsei de umanitate.
O graţiere individuală nu ar fi însemnat nici ştergerea cazierului, nici a pedepselor complementare, nici a prejudiciului (acoperit de altfel prin sechestrul asigurator pus pe bunurile pe care le deţin împreună cu familia).

Nu am contestat prejudiciul, deşi este cel stabilit de procuror, în totală contradicţie cu expertiza contabilă dispusă de către instanţă, din care a reieşit că nu există prejudiciu în cauză.

Graţierea mea individuală nu ar fi însemnat nicio abatere de la declaraţia din timpul campaniei electorale, când domnul

Preşedinte a afirmat că nu va graţia politicieni acuzaţi de fapte de corupţie, pentru că eu nu am fost niciodată acuzată şi nici condamnată pentru fapte de corupţie. Infracţiunea de abuz în serviciu ce a fost reţinută în cazul meu este o infracţiune de serviciu, nu de corupţie.

Graţierea mea individuală ar fi însemnat DOAR iertarea de executarea restului de pedeapsă în regim de detenţie. Aş fi rămas cu toate celelalte pedepse complementare şi obligaţii (mi-au fost stabilite interdicţii pentru o perioadă de 8 ani!).

Este limpede pentru mine că nici Preşedintele, nici consilierii lui nu cunosc situaţia din penitenciarele din România. Dacă ar vedea în ce condiţii sunt „reeducaţi” deţinuţii, chinul, umilinţa, bolile, durerea, suferinţa, mizeria…, poate s-ar gândi de 2 ori atunci când iau decizii care afectează viaţa unor oameni şi viaţa copiilor lor.

O graţiere ar fi însemnat un gest de omenie, un gest de supremă conştiinţă al Preşedintelui României, un gest în care, în naivitatea mea, am crezut. Un gest care l-ar fi făcut mai uman pe domnul Preşedinte, mai înţelegător cu suferinţa copiilor, în primul rând om”.