Informațiile băgate sub preș pentru care se redeschid dosarele Revoluției
„Am dispus din oficiu infirmarea Ordonanţei nr. 11/P/2014 din data de 14 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, şi redeschiderea urmăririi penale în cauză. Redeschidere ce urmează să fie supusă confirmării judecătorului de Cameră Preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", a anunţat Bogdan Licu.
„Am dispus această măsură întrucât am costatat că soluţia de clasare este netemeinică şi nelegală, fiind adoptată pe baza unor cercetări incomplete, cu ignorarea unor informaţii, date şi documente esenţiale referitoare la evenimentele din 1989, aspecte care au condus la stabilirea unei situaţii de fapt incompletă şi, sub unele aspecte, eronată, iar pe cale de consecinţă la o greşită încadrare juridică a faptelor. Toate acestea zădărnicind aflarea adevărului şi identificarea tuturor făptuitorilor, precum şi a făptuitorilor din spatele făptuitorilor. În modul de desfăşurare a anchetei, astfel cum se conturează din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că nu a existat o preocupare pentru stabilirea unor asptecte esenţiale referitoare la evenimentele din perioada 17 – 30 decembrie 1989.
Am constatat că procurorii, deşi au efectuat un număr mare de acte de urmărire penală, nu au valorificat importante informaţii şi nici informaţii furnizate de numeroasele lucrări cu referire la aceste evenimente. În multe din aceste cărţi, rapoarte, jurnale, monografii fiind prezentate documente şi mărturii extrem de importante în economia anchetei”, a spus procurorul general interimar.
Bogdan Licu a argumentat decizia redeschiderii dosarelor Revoluţiei spunând că a constatat că ancheta procurorilor militari care au dispus clasarea cauzei a fost, de multe ori, superficială.
„Procurorii nu au făcut niciun demers în vederea declasificării documentelor care au stat la baza elaborării raportului Comisiei senatoriale privind evenimentele din decembrie 1989, în condiţiile în care în această comisie s-au efectuat mii de audieri şi s-au solicitat şi obţinut documente care privesc aceste evenimente de la multe ministere şi instituţii.
Deşi Serviciul Român de Informaţii a întocmit un document amplu referitor la evenimentele din 1989, acesta nu se regăseşte în dosarul de urmărire penală şi nici nu rezultă că s-ar fi făcut vreun demers în vederea obţinerii acestuia.
Nu s-au efectuat activităţi absolut necesare stabilirii condiţiilor în care s-a deschis focul în fiecare caz în parte. În cele mai multe dintre cazurile în care este vorba despre decesul unor persoane nu au fost făcute autopsii, fără să existe vreo justificare pentru neefectuarea acestora.
Nu au fost identificate toate forţele militare sau civile participante la reprimarea manifestaţiilor. Cele mai multe dintre audierile persoanelor care ar fi putut furniza informaţii utile sunt sintetice şi unele de-a dreptul formale”.
În acelaşi timp, Bogdan Licu spune că ancheta nu poate fi închisă din motivul prescripţiei faptelor. Şi adaugă că există indicii pentru cercetări privind infracţiunea de genocid.
„Modul în care s-a desfăşurat ancheta nu corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte obligaţia statului de a efectua o anchetă obiectivă.
Am constat în această cauză, contrar afirmaţiei procurorilor militari, că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Urmează ca în cauză să se efectueze cercetări şi în ceea ce priveşte infracţiunea de genocid contra umanităţii şi de război întrucât din analiza probelor administrate în cauză, contrar opiniei procurorilor militari, rezultă indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni”, a precizat procurorul general interimar.
UPDATE. Expunerea prezentată pe situl Parchetului vorbește de dezinteresul foștilor procurilor de a stabili persoanele responsabile de dezinformare, de cele care au declanșat diversiunea electronică. de ignorarea concluziilor formulate de SRI, de încercări de inducere a unor idei false, menite să ducă la închiderea nachetelor. Prezentăm integral materialul realizat de Parchetul de pe Înalta Curte de Casație și Justiție. Menționăm că intertitlurile ne aparțin.
”În cuprinsul ordonaţei procurorilor militari (ordonanța din 2014 prin care dosarele au fost închise – n.red.) sunt formulate o serie de judecăţi de valoare pe marginea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor în contextul cărora s‐au produs evenimentele din perioada 17 ‐30 decembrie 1989
Motivarea ordonanţei este extrem de succintă, formulată în termeni generali şi total neconvingătoare. În cuprinsul soluţiei nu este reconstituită decât parţial şi trunchiat desfăşurarea evenimentelor. Dacă pentru perioada 17‐22 decembrie 1989 succesiunea acestora este prezentată în general în mod coerent, pentru perioada de după 22 decembrie se apreciază doar că a fost caracterizată „prin vid de putere, stare de confuzie, panică şi haos”.
Faptul că motivarea nu conţine absolut nicio referire la probele administrate în cauză, pe baza cărora situaţia de fapt a fost stabilită, crează cititorului neavizat impresia că exprimă adevărul. Din modul de desfăşurare a anchetei, astfel cum acesta se conturează din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, însă, rezultă că nu a existat o preocupare pentru stabilirea aspectelor esenţiale referitoare la evenimentele din perioada 17‐30 decembrie 1989.
Or, stabilirea corectă a situaţiei de fapt în această cauză nu se poate face fără analizarea în detaliu a tuturor circumstanţelor anterioare, concomitente şi ulterioare evenimentelor şi fără luarea în considerare a factorilor externi care au contribuit la căderea guvernelor comuniste din Europa de Est.
Situaţia de fapt ce constituie obiectul prezentei cauze reprezintă în egală măsură un eveniment istoric, care a primit în cei 26 de ani de la momentul producerii sale interpretări diferite. Stabilirea adevărului judiciar nu se poate confunda cu stabilirea adevărului istoric, iar stabilirea adevărul istoric excedează cadrului anchetei, dar acest lucru nu‐i împiedica pe procurori să utilizeze informaţiile pe care le furnizează impresionanta bibliografie care are drept obiect analiza acestor evenimente, cel puţin ca punct de plecare pentru solicitarea numeroaselor documente oficiale citate în cuprinsul acesteia.
O idee indusă fals: Armata română, dezorganizată.
În cuprinsul ordonanţei se încearcă acreditarea ideii că în decembrie 1989 armata română era o armată dezorganizată, lipsită de profesionişti, care în caz de atac armat asupra teritoriului ţării ar fi fost depăşită din toate punctele de vedere, procurorii rezumându‐se la a afirma că după sinuciderea generalului Milea, „conducerea armatei a fost ezitantă, confuză, lipsită de eficienţă, ea nefiind concentrată în mâinile unei singure persoane, fiind disipată între generalii Guşă Ştefan, Victor Atanasie Stănculescu şi Nicolae Militaru”, fără ca aceste susţineri să aibă însă vreo susţinere în actele efectuate în cauză.
În opinia noastră, o interpretare corectă a materialului probator administrat în cauză poate conduce la cu totul altă concluzie, astfel cum vom arăta în cele ce urmează. Astfel, la data de 17 decembrie 1989, în jurul orei 19,00, la nivelul întregii ţări, în unităţile militare, s‐au pus în aplicare prevederile indicativului (…) – alarma de luptă parţială, adică armata trecea de la starea de pace la starea de război.
După cel de‐al doilea război mondial, în România, indicativul de alarmă de luptă parţială s‐a mai transmis numai la data de 23 august 1968, la două zile după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de Varşovia, mai puţin trupele române. Alarma de luptă parţială reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate de unităţi pentru aducerea la stadiul de pregătire, care să asigure trecerea lor în timp extrem de 2 scurt, la îndeplinirea unor misiuni de luptă cu toate efectivele asigurate la pace: trecerea în stare de pregătire pentru luptă nr.1 a tuturor forţelor şi mijloacelor; întărirea pazei cazărmilor, tehnicii de luptă, a obiectivelor militare şi punerea în aplicare a măsurilor de asigurare de luptă; pregătirea punctelor de comandă de rezervă fixe şi mobile de lucru; realizare dispozitivelor de luptă pentru apărarea obiectivelor, potrivit planurilor întocmite în timp de pace; schimbarea frecvenţelor de lucru radio şi radiolocaţie; pregătirea muniţiei de artilerie, mitraliere, rachete, etc.
Toate aceste detalii, referitoare la activităţile Marilor Unităţi şi Unităţi şi formaţiunilor în aplicarea indicativului (…) regăsesc în jurnalele acţiunilor de luptă depuse la dosar. Alarma de luptă parţială presupune o serie de activităţi complexe care impun o conducere fermă, o organizare ireproşabilă, o pregătire şi disciplină desăvârşite. Prin însăşi natura acestei instituţii, conducerea armatei este unică şi se realizează prin intermediul ordinului (se dă ordinul, se transmite, se execută, se raportează executarea acestuia). Transmiterea ordinelor se face pe cale ierarhică, de la ministru până la unităţi şi subunităţi, aceasta fiind o obligaţie a comandamentelor şi şefilor militari.
Dezinteres față de stabilirea persoanelor care au preluat conducerea Armatei
Până la data de 22 decembrie 1989, ora 12,00 comanda armatei era asigurată, potrivit Legii 5/1969 de Consiliul Apărării Republicii Socialiste România, dar în mod nejustificat ancheta nu şi‐a propus şi pe cale de consecinţă nu a stabilit cine a preluat comanda armatei la data de 22 decembrie 1989.
Aşa cum rezultă din cronologia evenimentelor expusă anterior, la ora 10,00 generalul Victor Stanculescu fusese numit în fapt de Nicolae Ceauşescu în funcţia de ministru al Apărării Naţionale, numire care nu s‐a concretizat într‐un act oficial. Generalul Victor Stănculescu a exercitat însă comanda armatei, dovadă fiind ordinul de retragere a armatei în cazărmi (….).
Ancheta nu stabileşte şi nici nu şi‐a propus să stabilească cine anume trebuia să exercite comanda armatei şi cine a exercitat‐o efectiv, luând în considerare numirea generalului Victor Stanculescu în funcţia de ministru al Apărării Naţionale, revenirea generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei de la Timişoara în ziua de 22 decembrie, demisia guvernului Dăscălescu, difuzarea informaţiei potrivit căreia generalul Nicolae Militaru a preluat comanda armatei. 3 În ierarhia militară regula de bază la toate nivelele este aceea potrivit căreia atunci când comandantul este scos din luptă preia comanda primul‐locţiitor sau cel mai mare în grad.
Dacă până la demisia guvernului Dăscălescu am putea accepta faptul că generalul Victor Stănculescu a exercitat legal funcţia de ministru al Apărării Naţionale, după acest moment conducerea armatei trebuia preluată de prim‐adjunctul ministrului Apărării Naţionale şi şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă. De altfel acesta, împreună cu generalul Iulian Vlad, după instituirea Comandamentului militar unic, au încercat să asigure conducerea opraţiilor militare din sediul Comitetului Central. (…)
Ancheta nu stabileşte momentul în care generalul Nicolae Militaru preia în fapt conducerea armatei şi în ce temei. După cum am expus anterior, anunţul referitor la preluarea conducerii armatei de către acesta fusese făcut încă de la ora 14,45 la Televiziune (…)
Niciuna din persoanele din comanda armatei nu a fost audiată cu privire la aceste aspecte, iar la dosar nu există nici un document al Ministerului Apărării Naţionale, incluzând aici Marele Stat Major al Armatei care să confirme susţinerile procurorilor militari.
E adevărat că ordinele au fost transmise în cea mai mare parte telefonic, dar în cadrul fiecărei unităţi militare, inclusiv Ministerul Apărării Naţionale, era obligatorie întocmirea registrului notelor telefonice, registru în care se consemna atât conţinutul ordinului, cât şi numele şi funcţia celui care l‐a emis, numele şi funcţia celui care l‐a transmis.
Pe de altă parte ancheta nu stabileşte în ce condiţii preluarea comenzii armatei a fost făcută de ofiţeri în rezervă, câţi ofiţeri în rezervă au fost numiţi la conducerea armatei, iar aceştia nu au fost identificaţi.
S-a dorit izolarea generalilor Gușă și Vlad
De asemenea, ancheta nu stabileşte dacă prin încercarea de izolare a generalilor Guşă şi Vlad la sediul Comitetului Central s‐a urmărit divizarea comenzii Ministerului Apărării Naţionale.
În ce priveşte susţinerea din cuprinsul ordonanţei cu privire la „insuficienţa şi precaritatea mijloacelor de comunicaţii, transmisiuni, necesare asigurării legăturii între 4 componenţii diferitelor dispozitive”, din actele efectuate în cauză rezultă tocmai contrariul. (….)
În egală măsură, ancheta nu şi‐a propus să stabilească şi nu a urmărit în ce măsură a existat o preocupare pentru asigurarea culegerii informaţiilor şi obţinerea unor date reale cu privire la situaţia din acele momente, în condiţiile în care Departamentul Securităţii Statului fusese destructurat, încetându‐şi activitatea, iar unităţile de contrainformaţii militare fuseseră trecute în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
Unele unităţi militare, precum şi Marile Unităţi ale armatei aveau în structura lor subunităţi sau grupe de cercetare în adâncime şi diversiune, care puteau să efectueze prin oameni special antrenaţi diverse acţiuni de informare, necesare pentru elaborarea planului de acţiune. (….) Deşi ordonanţa reţine existenţa războiului radio‐electronic, ea se rezumă la a menţiona faptul că acesta a „amplificat starea de psihoză şi incertitudine creată în rândul militarilor şi populaţiei civile”, dar nu răspunde unor întrebări fireşti privind scopul acestui război, necesitatea declanşării acestuia, scopul urmărit, şi nu au fost identificaţi cei care l‐au dispus şi pus în executare.
Diversiunea radio-electronică, declanșată la 22 decembrie
Astfel, în seara zilei de 22 decembrie, după anunţarea constituirii noii puteri politice (CFSN) a fost declanşată diversiunea radio‐electronică, simultan cu declanşarea acţiunii terorist diversioniste terestre. Aceste acţiuni s‐au desfăşurat simultan şi au avut intensitatea maximă până pe 25 decembrie 1989, data la care a fost executat Nicoae Ceauşescu. (….)
Având în vedere cele expuse anterior devine de necontestat faptul că începând cu data de 17 decembrie 1989 şi până la retragerea trupelor armatei în cazărmi, România s‐a aflat în fapt în stare de război, pentru toate instituţiile cu atribuţii în privinţa asigurării ordinii publice şi siguranţei naţionale existând reprezentarea că ne aflam în pragul unei iminente invazii cu trupe terestre şi desant aerian şi naval. (….)
Este de notorietate faptul că războiul psihologic este un însoţitor permanent al oricărui tip de război. Nu există un război psihologic în sine, el este o componentă a războiului în general, a confruntării, iar efectele lui vizează slăbirea capacităţii de acţiune şi de reacţie a inamicului, zdruncinarea moralului şi a convingerilor sale, creşterea vulnerabilităţii sale şi, pe această cale, facilitatea acţiunilor îndreptate împotriva lui. Războiul mediatic este în general principalul mijloc al războiului psihologic, în special televiziunea.
Mass-media, activă în diversiunea informațională
În cauză există indicii cu privire la faptul că acţiunile aeriene, navale şi terestre au fost precedate şi s‐au desfăşurat pe fondul unui intens război psihologic cu o persistentă diversiune informaţională în care mijloacele mass media, radio şi TV au avut un rol deosebit de activ. Or, ancheta nu stabileşte ‐ nici nu şi‐a propus acest lucru – dacă există o legătură între evenimentele care s‐au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, mai ales din rândurile trupelor de securitate şi mesajele care au fost difuzate la Televiziune şi Radio.
Spre exemplu, în noaptea de 22/23 decembrie, pe postul naţional de televiziune s‐a transmis în mod repetat că o coloană de camioane cu terorişti se întreaptă spre Aeroportul Otopeni, urmarea fiind aceea că cele două camioane în care se aflau subunităţi de securitate de la Câmpina au fost întâmpinate cu foc de dispozitivul de apărare al aeroportului, 50 de militari fiind ucişi, 13 răniţi. Un alt exemplu priveşte anunţurile făcute de persoane neidentificate, care dublau anunţurile lui Teodor Brateş, legate de generalii Constantin Nuţă şi Mihalea Velicu, precum şi de trupele USLA. În ambele situaţii numele persoanelor/Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă sunt rostite de personaje care nu apar pe ecran, dar întăresc cele spuse de crainic. În seara zilei următoare, elicopterul în care se afla generalul Constantin Nuţă se prăbuşeşte în mod misterios în apropiere de Alba Iulia, iar trupele USLA devin ţinţele unor atacuri sălbatice. Una din regulile de bază în caz de conflict armat este aceea a introducerii cenzurii în ceea ce priveşte informaţiile difuzate pe canalele media. (….)
Ancheta nu a reuşit şi nici nu şi‐a propus să identifice persoanele din cadrul comandamentului militar, nu a stabilit ce atribuţii aveau acestea, dacă printre aceste atribuţii se regăseau şi cele legate de instituirea cenzurii; nu s‐a stabilit identitatea persoanei/persoanelor care au decis înfiinţarea acestui comandament; nu s‐a stabilit cine erau cei care furnizau informaţiile celor care ulterior le transmiteau pe post; cum se primeau aceste informaţii, dacă erau verificate/cine le verifica şi cum, în cazul în care nu erau verificate, de ce, în condiţiile în care liniile telefonice şi comunicaţiile în general funcţionau perfect (…)Incidentele care au început în jurul orei 18,00 în ziua de 22 decembrie şi care s‐au desfăşurat cu intensitate maximă în nopţile de 22/23 şi 23/24 decembrie, s‐au concentrat atât în Bucureşti cât şi în alte localităţi în jurul unor obiective de importanţă deosebită. În cele mai multe cazuri, incidentele au fost precedate de anunţuri făcute la Televiziune sau Radio referitoare la atacuri „teroriste”. (…)
Persoane neidentificate au încercat dezorganizarea conducerii militare
Din cele expuse anterior rezultă indicii în sensul unei versiuni de anchetă pe care în mod nejustificat procurorii militari nu au avut‐o în vedere şi anume aceea potrivit căreia în mod deliberat, persoane rămase neindentificate, au încercat astfel dezorganizarea conducerii militare la toate nivelurile prin intermediul unor ordine, rapoarte şi informaţii false, prin răspândirea unor zvonuri privind interpretarea mişcării unor forţe ca fiind teroriste, care să ducă la conflicte reciproce urmând să aibă ca rezultat foarte multe victime, morţi şi răniţi (M.Ap.N.‐ USLA, Aeroportul Otopeni, Sibiu etc.), precum şi răspândirea unor zvonuri care să creeze confuzie şi panică în rândurile populaţiei.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă indicii în sensul că s‐a încercat crearea aparenţei unui război civil, în condiţiile în care mijloacele mass‐media vehiculau, la acea dată numărul de 60.000 morţi (…) Dacă perioada 17 – 22 decembrie, ora 12,00 nu pune probleme referitoare la exercitarea puterii de stat în România, pentru perioada de după 22 decembrie ancheta nu stabileşte şi nici nu şi‐a propus să stabilească dacă a existat o astfel de structură, deşi potrivit art.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului avea o astfel de obligaţie.
CEDO obligă la anchete efective, independente privind decesul persoanelor
Astfel jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prevede că statul este obligat să dispună o anchetă efectivă şi independentă cu privire la împrejurările în care s‐a produs decesul unei persoane, nu numai atunci când acesta s‐a produs ca urmare a utilizării forţei letale de către agenţi ai statului, ci şi atunci când agenţi ai statului doar poartă răspunderea pentru producerea decesului (Cauza Erikson contra Italiei).
De asemenea CEDO a statuat faptul că statele nu trebuie doar să se abţină de la a cauza în mod ilegal moartea unei persoane, dar trebuie şi să ia măsurile necesare în vederea salvgardării vieţii celor aflaţi în jurisdicţia sa. Eşecul în a salvgarda viaţa persoanei atrage obligaţia statului de a desfăşura o anchetă efectivă cu privire la împrejurările care au condus la deces (Cauza McCann şi alţii împotriva Regatului Unit şi Cauza Powell împotriva Regatului Unit). În acest context, stabilirea existenţei sau inexistenţei unei structuri/unui organism care a exercitat puterea de stat, fie numai şi prin exercitarea unui control efectiv al agenţilor statului implicaţi în moartea manifestaţilor în această perioadă este necesară pentru a se putea identifica persoanele responsabile pentru atingerea adusă valorilor protejate de legea penală.
Procurorii militari afirmă cu valoare de adevăr faptul că în perioada 22‐27 decembrie nu a existat un organism/o structură care să exercite puterea de stat întrucât numai în ziua de 27 decembrie a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decretul‐lege nr.2 al CFSN privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale. După cum rezultă din scurta cronologie a evenimentelor pe care amprezentat‐o, în ziua de 22 decembrie 1989, undeva în jurul orei 17,00, s‐a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care a preluat puterea de stat începând chiar din acel moment, sub protecţia armatei şi a exercitat‐o continuu, în toată perioada până la constituirea formală a acestui organism, în data de 27 decembrie şi după aceea, până la organizarea alegerilor din mai 1990, alegeri pe care această formaţiune politică le‐a şi câştigat.
Cele de mai sus rezultă din următoarele: a) Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din seara zilei de 22 decembrie, în care se precizează clar că din acel moment se dizolvă toate structurile de putere ale regimului Ceauşescu, guvernul este demis (deşi Guvernul Dăscălescu demisionase deja, prin declaraţia făcută de Constantin Dăscălescu în balconul clădirii Comitetului Central) şi întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Acest comunicat a fost publicat chiar în ziua de 22 decembrie 1989 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1. 8 În cuprinsul său se precizează expres faptul că „acest comunicat este o primă formă de platformă‐program a noului organism al puterii de stat din România.” b) Numirea, de către preşedintele CFSN, Ion Iliescu, la data de 23 decembrie, în calitate de ministru al Apărării Naţionale a generalului colonel Nicolae Militaru şi înlocuirea, la data de 24 decembrie, a generalului maior Ştefan Guşă de la comanda Marelui Stat Major al Armatei, cu generalul Vasile Ionel. Numirea generalului Militaru la conducerea Ministerului Apărării Naţionale a fost comunicată Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale URSS şi comandantului Forţelor Armate Unite al Tratatului de la Varşovia, de unde rezultă că această structură de putere fusese recunoscută oficial ca noua putere din România cel puţin în ţările membre ale Tratatului de Varşovia (….)
CFSN a preluat puterea chiar din 22 decembrie
Trebuie remarcat faptul că în perioada 22‐27 decembrie în Monitorul Oficial al României, Partea I, au fost publicate comunicate ale noii structuri de putere din România. Partea I a Monitorului Oficial este consacrată actelor emise de puterea de stat sau de organele abilitate de puterea de stat să asigure executarea unor legi. În aceste condiţii apreciez că, deşi formal, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a exercitat puterea începând cu data de 27 decembrie, în fapt, această structură, al cărei lider a fost recunoscut ca fiind Ion Iliescu încă din primele momente ale evenimentelor din ziua de 22 decembrie 1989, a exercitat puterea de stat în România din chiar momentul constituirii sale, în ziua de 22 decembrie 1989.
Există în dosarul de urmărire penală mărturii, cât şi rapoarte ale cadrelor Ministerului de Interne din care rezultă că încă din ziua de 22 decembrie, începând cu ora 16,00, s‐au constituit structuri teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale care au preluat puterea la nivel local, subordonându‐se celei de la nivel central. (…)
Procurorii nu au valorificat informaţii importante furnizate de actele efectuate în cauză. (…) C. Obligaţia statului de a face o anchetă efectivă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că obligaţia procedurală ce decurge din art.2 al Convenţiei cere realizarea unei anchete efective atunci când recurgerea la forţă, în special de către agenţii statului, a dus la uciderea unei persoane. Este vorba de o examinare imediată, completă, imparţială şi profundă a circumstanţelor în care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea şi sancţionarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligaţie de mijloace, nu de rezultat. Autorităţile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor cu privire la faptele respective.
În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. (Cauza Issaieva şi alţii împotriva Rusiei şi Cauza Asociaţia 21 Decembrie 1989 împotriva României) De asemenea, în hotărârea pronunţată în cauza Silih împotriva Sloveniei, Curtea a stabilit că în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într‐o situaţie deosebită înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi adeziunea la statul de drept. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a persoanelor răspunzătoare riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficienţă necesar. (Cauza El Masri împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”) Curtea a hotărât că obligaţia procedurală care decurge din art.2, precum şi cea care decurge din art.3, continuă să se aplice şi atunci când condiţiile de securitate sunt dificile, inclusiv într‐un context de conflict armat.
Chiar dacă faptele aflate la originea obligaţiei de cercetare au loc într‐un context de violenţe generalizate şi anchetatorii întâmpină obstacole şi constrângeri care impun recurgerea la măsuri de cercetare mai puţin eficiente sau care întârzie cercetările, este la fel de adevărat că art.2 şi art.3 impun adoptarea tuturor măsurilor rezonabile care pot asigura desfăşurarea unei anchete efective şi independente. (Cauza Al Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit, cauza Mocanu şi alţii împotriva României)
Ancheta trebuie să fie temeinică, ceea ce înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să facă eforturi serioase pentru a descoperi ce s‐a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta. (Cauza El Masri împotriva împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”) (…) Prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Secţiei Parchetelor Militare în anul 1990. Deşi obiectul nu îl constituie toate faptele săvârşite în decembrie 1989 acesta este totuşi de cel mai important dosar care tratează aceste evenimente. În perioada 1990‐1998, în dosarul 97/P/2990 cât şi în celelalte 136 de dosare conexate la acesta, au fost audiaţi circa 5000 de martori şi peste 700 de părţi vătămate.
În perioada 2004‐2009, perioadă în care cauza s‐a aflat în instrumentarea Secţiei Parchetelor Militare, au fost audiate în cauză peste 13.000 de persoane în calitate de martori sau părţi vătămate, număr care este aproape identic cu numărul de adeverințe eliberate de Secția Parchetelor Militare spre a servi la preschimbarea certificatelor de revoluționar. Multe din persoanele audiate în această perioadă fuseseră audiate şi anterior (1990‐1993), iar depoziţiile acestora au un caracter general privind evenimentele din decembrie 1989, fără a se tinde către stabilirea unei anumite situaţii de fapt.
În perioada 6 martie 2008 – 11 februarie 2014 cât pe rolul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s‐au aflat cele două dosare ce vizau problematica evenimentelor din decembrie 1989, inițial dosarele nr.270/P/2008 şi 706/P/2011, conexate ulterior sub nr.270/P/2008, au fost audiate în calitate de martor un număr de 9 persoane. S‐au efectuat şi o serie de acte în vederea realizării procedurilor solicitate de C.E.D.O. în cauza Asociația „21 Decembrie 1989” și alții împotriva României. S‐a purtat corespondenţă cu membri ai asociaţiilor de revoluţionari şi s‐au formulat răspunsuri la solicitările acestora referitoare la eliberarea adeverinţelor de revoluţionari. (….)
Rapoarte sumare, expertize balistice lipsă
În cele mai multe din cazurile în care este vorba despre decesul unor persoane nu au fost făcute autopsii, fără să existe vreo justificare pentru neefectuarea acestora. Rapoartele de constatare medico‐legală sunt, în general, foarte sumare. Este adevărat că datorită circumstanţelor în care s‐au petrecut evenimentele, cercetarea la faţa locului nu era posibilă în cele mai multe dintre situaţii, dar în cauză nu s‐au efectuat nici alte activităţi absolut necesare stabilirii cauzelor deschiderii focului în fiecare caz în patrte. Nu a fost recuperată muniţia cu care s‐a tras atât asupra persoanelor decedate sau rănite, fără ca la dosar să existe vreo justificare în acest sens. Puţinele expetize balistice efectuate nu au stabilit decât tipul muniţiei folosite precum şi tipurile de armă care o utilizează, dar armele cu care s‐a tras efectiv nu au fost identificte, pe cale de consecinţă nici trăgătorii; nu au fost identificate toate forţele militare sau civile participante la reprimarea manifestanţilor. Cele mai multe dintre audierile persoanelor care ar fi putut furniza informaţii utile şi pertinente sunt sintetice, unele de‐a dreptul formale. De asemenea, procurorii nu au valorificat informaţiile furnizate de impresionanta literatură care se referă la aceste evenimente, în multe din aceste cărţi fiind prezentate documente şi mărturii extrem de importante în economia anchetei.
Foștii procurori nu au cerut declasificarea dosarelor
Procurorii nu făcut nici un demers în vederea declasificării documentelor care au stat la baza elaborării Raportul comisiei senatoriale privind acţiunile desfăşurate în Revoluţia din decembrie 1989, în condiţiile în care această comisie a efectuat mii de audieri şi a solicitat şi obţinut documente care privesc aceste evenimente atît de la Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, cât şi de la Serviciul Român de Informaţii. Parte din stenogramele audierilor efectuate de această comisie şi fragmente din documentele prezentate de instituţiile statului în faţa acesteia au fost publicate în multe din cărţile apărute în cei 26 de ani care au trecut de producerea evenimentelor.
Concluziile SRI, ignorate
Deşi Serviciul Român de Informaţii a întocmit un document amplu referitor la evenimentele din decembrie 1989, acesta nu se regăseşte în dosarul de urmărire penală şi nici nu rezultă că s‐ar fi făcut vreun demers în vederea obţinerii acestuia. De asemenea, nu au fost făcute demersuri în vederea obţinerii unor documente extrem de importante din arhivele unor autorităţi/instituţii publice. (…) În cauză nu s‐a făcut o situaţie (analiză) privind activitatea tuturor forţelor indiferent de repartizarea lor în teritoriu şi modul în care acestea au acţionat, perioada, efectivele, tehnica, comunicaţiile, comanda, etc., aspecte care rezultă din jurnalele acţiunilor de luptă, documente care nu au fost ataşate cauzei decât în foarte mică măsură.
Diversiunea electronică, trecută sub tăcere
Nu există date referitoare la diversiunea radio‐electronică, în sensul că nu s‐a stabilit cine deţinea tehnica necesară efectuării unei astfel de diversiuni; nu s‐a solicitat opinia unor experţi militari în domeniul radio‐electronic, nu s‐a făcut o analiză tactică a operaţiilor desfăşurate pe teritoriul României. (....) 12 În aceste condiţii apreciez că modul în care s‐a desfăşurat ancheta nu răspunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte obligaţia statului de a efectua o anchetă efectivă. D. Consideraţii cu privire la infracţiunile analizate în ordonanţa procurorilor militari a. infracţiunea de propagandă pentru război: Reglementată în Codul penal din 1968 în Titlul XI, referitor la infracţiuni contra păcii şi omenirii (art.356), în Noul Cod penal, infracţiunea este reglementată în Titlul X, referitor la infracţiuni contra securităţii naţionale (art.405), dar fără modificări substanţiale în ce priveşte conţinutul constitutiv.
Știri tendențioase menite să provoace război de agresiune
În raport de situaţia de fapt din decembrie 1989, apreciez că este posibilă existenţa acestei infracţiuni în varianta răspândirii de ştiri tendenţionase sau inventate în scopul provocării unui război de agresiune, întrucât prin vehicularea pe posturile naţionale de radio şi televiziune a unui număr foarte de morţi şi răniţi, atacuri “teroriste” ale forţelor “fidele regimului Ceauşescu” coroborat cu solicitarea de ajutor militar sovietic1 este posibil că s‐a intenţionat a se provoca intervenţie militară din exterior sub pretextul “restabilirii ordinii”, ceea ce ar fi însemnat practic declanşarea unui război de agresiune împotriva ţării noastre. b.infracţiunea de genocid: Diferenţa de reglementare între Codul penal din 1968 (art.357) şi Noul Cod penal (art.438) este nesemnificativă. În noua reglementare a fost emininată noţiunea de “colectivitate”, păstrându‐se numai noţiunea de “grup”, dar acest lucru nu conduce la restrângerea sferei de reglementare întrucât cele două noţiuni sunt practic sinonime. Dacă noţiunea de “colectivitate” reprezintă “un grup de oameni care trăiesc şi muncesc în comun”, grupul naţional, etnic, rasial, religios are o caracteristică în plus, el reprezentând o comunitate de persoane între care există o legătură naţională, etnică, rasială, religioasă.
Acuze posibile: genocid
În ipoteza în care în cauză se dovedeşte că atât diversiunea terorist‐terestră, cât şi cea radio‐electronică (aeriană şi navală) şi psihologică aveau drept scop crearea unui conflict armată‐securitate, armată‐armată şi ulterior determinarea unei intervenţii militare externă în scopul de a se produce un număr cât mai mare de victime (60.000 potrivit informaţiilor difuzate de mijloacele media), justificând astfel preluarea puterii de către structura nou constituită, şi descurajând astfel orice altă formă de opoziţie, în cauză se poate reţine infracţiunea de genocid. Scopul generic al infracţiunii nu exclude şi existenţa simultană a unor scopuri imediate ale respectivelor acţiuni (scopul de a conserva puterea de stat în mâinile celor care o acaparaseră). Este adevărat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând anterior câteva cauze ce au avut ca obiect evenimentele din decembrie a stabilit că participanţii la protestele din decembrie 1989 au fost răspândiţi pe întreg teritoriul ţării şi au făcut parte din medii eterogene astfel că nu pot fi caracterizaţi ca facând parte dintr‐o colectivitate sau dintr‐un grup. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este ţinută de practica sa anterioară mai ales în condiţiile în care nu s‐a pronunţat un recurs în interesul legii în acest sens. Opinăm în sensul că, în condiţiile în care prin “grup naţional” se înţelege o comunitate de persoane între care există o legătură naţională, cât şi faţă de prevederile art.1 din Constituţia României, populaţia României poate fi caracterizată ca fiind un grup naţional.
O eventulă încadrare juridică a unei astfel de fapte în infracţiunea de omor calificat, în forma tentativei sau forma consumată nu poate fi primită întrucât prezumtivii autori nu au avut decât reprezentarea generică a viitoarelor victime, morţi şi răniţi, ca elemente componente ale populaţiei României2, neexistând vreun criteriu unitar al selecţiei victimelor sau potenţialelor victime, fiind ucise sau rănite persoane care nici măcar nu au participat la acele evenimente. c.infracţiunea de tratamente neomenoase:
Deşi în Noul Cod penal nu se regăseşte o infracţiune cu aceeaşi denumire, faptele prevăzute în art.358 din Codul penal din 1968 sunt incriminate în Codul penal în vigoare în infracţiunile prevăzute de art.439 şi 440. Faptele incriminate în infracţiunea prevăzută de art.439 Cod penal corespund celor din art.7 al Statutului Curţii Penale Internaţionale3, ratificat de România prin Legea nr.111/2002. Potrivit art.7 paragraful 2 din acest Statut, prin atac îndreptat împotriva unei poplaţii civile se înţelege comiterea multiplă de acte dintre cele menţionate în paragraful 1 împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac.
Curtea Europeană a definit pentru prima dată tratamentele inumane, în cauza Irlanda împotriva Regatului Unit (1978). Acestea au fost definite ca fiind acte săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei și care provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale susceptibile să producă puternice tulburări psihice. Fapta de tratamente neomenoase, contrar opiniei procurorilor militari, nu presupune în mod obligatoriu o situaţie de conflict armat, dovadă fiind reglementarea expresă a săvăşirii faptei în timp de război, în alin.(3) al art.358 din Codul penal din 1968.4
Din modul de reglementare rezultă în mod expres că faptele menţionate, alternativ, drept elemente materiale ale laturii obiective a infracţiunii realizează conţinutul constitutiv al acesteia şi când acestea sunt îndreptate împotriva oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, fără a face vreo distincţie după cum comiterea lor are loc în vreme de război sau în timp de pace. Spre exemplu, situaţia de conflict ‐ existenţa raportului de adversitate ‐ ca situaţie premisă, poate exista şi între autorităţile statale şi manifestanţii paşnici5 sau între autorităţile statului totalitar şi opozanţii politici6. Ţine doar de circumstanţele concrete ale savârşirii faptelor încadrarea lor în infracţiunea de tratamente neomenoase sau crime împotriva umanităţii, după caz. d.distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri şi distrugerea, jefuirea sau însuşirea valorilor culturale: Cele două infracţiuni, incriminate în Codul penal din 1968 în art.359 şi 360 se regăsesc în prezent în prevederile art.441 Cod penal. Ambele infracţiuni prevăzute în Cod penal din 1968 cât şi infracţiunea prevăzută de art.441 Cod penal, presupun drept cerinţă esenţială sau situaţie premisă, existenţa unui conflict militar.
Am demonstrat anterior că începând cu data de 17 decembrie şi până la retragerea armatei în cazărmi, România s‐a aflat în fapt în stare de război, astfel că procurorii militari în mod greşit au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa acestor infracţiuni. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, manipularea încadrării juridice a evenimentelor într‐un litigiu de asemenea complexitate, astfel încât acestea să facă obiectul unor termene de prescripţie, care nu ar fi fost aplicabile dacă aceste evenimente ar fi fost încadrate corect, contravine însuşi obiectului şi scopului art.2 şi 3.
Scurte consideraţii cu privire la prescripţie
Fireşte că fără o corectă reţinere a situaţiei de fapt, în consecinţă fără o corectă încadrare juridică dată faptelor din prezenta cauză, orice discuţie referitoare la prescripţie este prematură. Voi face însă câteva scurte consideraţii având în vedere susţinerile procurorilor militari referitoare la intervenţia prescripţiei în prezenta cauză. Potrivit dispoziţiilor art.123 din Codul penal din 1968, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de înterupere priveşte numai pe unii dintre ei. 16 Potrivit art.124 din Codul penal din 1968, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut pentru infracţiunea respectivă este depăşit cu încă jumătate. Dispoziţiile legale invocate se regăsesc în art.155 din Noul cod penal.
În cauză, prin rezoluţia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004 a Secţiei Parchetelor Militare s‐a dispus începerea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.174, art.175, art.176, art.356, art.357, art358, art.359, art.360, art.361 din Codul penal din 1968, precum şi pentru tentativă, complicitate, instigare, participaţie improprie la infracţiunile menţionate, faţă de (...) Prin rezoluţia nr.97/P/1990/2008 din 22 august 2008, procurorul militar şef al Secţiei Parchetelor Militare a dispus infirmarea în parte a rezoluţiei nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004, numai în ceea ce priveşte începerea urmăririi penale împotriva (...)
Prin Rezoluţia nr.406/C/1147/II/2/2009 din 9 aprilie 2009, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat parţial rezoluţia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004, anume în ceea ce priveşte începerea urmăririi penale faţă de (...)Prin rezoluţia nr.4374/II/2009 din 5 octombrie 2009, procurorul militar şef al Secţiei Parchetelor Militare a infirmat parţial rezoluţia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004, numai în ceea ce priveşte începerea urmăririi penale faţă de învinuiţii care aveau calitatea de militar la data savârşirii faptei. Astfel în cauză nu a fost infirmată rezoluţia nr.97/P/1990 din 7 decembrie 2004 a Secţiei Parchetelor Militare în ceea ce priveşte începerea urmăririi penale faţă de (...) O eventuală susţinere potrivit căreia prin rezoluţia nr.406/C/1147/II/2/2009 din 9 aprilie 2009, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înţeles să infirme începerea urmăririi penale faţă de toţi învinuiţii care nu aveau calitatea de militar la data săvârşirii faptelor nu poate fi primită în condiţiile în care din 16 astfel de învinuiţi, măsura a fost infirmată cu privire la numai 10 dintre aceştia, astfel că o eventuală omisiune nu poate intra în discuţie. De asemenea, nu poate intra în discuţie nici existenţa vreunei erori materiale, întrucât atât în considerentele rezoluţiei procurorului general, cât şi în dispozitivul acesteia sunt menţionate exact aceleaşi persoane.
Existenţa unei omisiuni sau erori nu poate fi primită cu atât mai mult cu cât procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi putut infirma în totalitate, din oficiu, încă de la acea dată (9 aprilie 2009) rezoluţia de incepere a urmăririi penale din 7 decembrie 2004. Or, infirmarea rezoluţiei în ce priveşte învinuiţii care aveau calitatea de militar a fost dispusă numai la data de 5 octombrie 2009.
Rezoluţia prin care se dispune începerea urmăririi penale intră în categoria actelor care trebuie comunicate învinuitului în înţelesul art.123 din Codul penal din 1968, potrivit art.6 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că în cauză cursul prescripţiei a fost întrerupt la data de 7 decembrie 2004. Curtea Constituţională, în considerentele deciziei nr.148 din 17 martie 2015, a stabilit că, potrivit art.123 alin.(1) din Codul de procedură penală din 1968, „instituţia prescripţiei răspunderii penale constă în stabilirea unui termen care trebuie să curgă în mod netulburat şi în interiorul căruia fie autorul faptei nu a fost tras la răspundere penală, fie nu s‐a încercat tragerea la răspundere penală. Doar în aceste condiţii uitarea faptei se poate realiza.
Dacă însă, în acel interval s‐a încercat tragerea la răspundere penală, uitarea socială nu mai poate avea loc, iar prescripţia nu mai poate curge netulburat. Aceste cauze de întrerupere sunt constituite de acte de procedură care trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului (acte de deţinere preventivă, arestarea preventivă, acte de punere sub învinuire, prezentarea materialului de urmărire penală etc.) şi, între ele, se pot regăsi şi rezoluţiile de începere a urmăririi penale.
Aceste cauze de întrerupere produc două efecte juridice, care constau atât în oprirea curgerii termenului şi eliminarea timpului curs, cât şi în începerea curgerii unui nou termen de prescripţie. Prin urmare, numai dacă dispare cauza de întrerupere se produce cel de‐al doilea efect juridic, pentru că odată cu dispariţia sa începe să curgă un nou proces de uitare socială şi, odată cu ea, curgerea unui nou termen de prescripţie. Din această analiză rezultă că legiuitorul a urmărit să dea eficienţă unor cauze prin care întrerupe cursul prescripţiei, a căror finalitate proprie constă în asigurarea respectului legalităţii şi adevărului în faza de urmărire penală, contribuind la înfăptuirea justiţiei penale.” Având în vedere cele expuse, rezultă că la data de 23 martie 2012, infracţiunile de omor ce fac obiectul prezentului dosar nu erau prescrise.
În aceste condiţii se constată că in prezenta cauză, potrivit dispoziţiilor art.121 alin.(2) lit.b) şi alin.(3) din Codul de procedură penală din 1968 şi art.153 alin.(2) lit.b) şi alin.(3) din Codul de procedură penală, pentru infracţiunile prevăzute de art.188 şi 189 Cod penal şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, prescripţia nu poate înlătura răspunderea penală. Pentru motivele expuse anterior, apreciez că soluţia de clasare dispusă de Secţia Parchetelor Militare prin ordonanţa nr.11/P/2014 din 14 octombrie 2015 este netemeinică şi nelegală, fiind adoptată pe baza unor cercetări incomplete, cu ignorarea unor informaţii, date şi documente esenţiale referitoare la evenimentele din 1989, aspecte care au condus la stabilirea unei situaţii de fapt incompletă şi sub unele aspecte eronată, pe cale de consecinţă la o greşită încadrare juridică dată faptelor, toate acestea zădărnicind aflarea adevărului şi identificarea tuturor făptuitorilor precum şi a făptuitorilor din spatele făptuitorilor. În aceste condiţii, infirmarea în totalitate a ordonanţei nr.11/P/2014 din 14 octombrie 2015 reprezintă singurul remediu procesual.
Deşi în cauză au fost formulate peste 250 de plângeri împotriva ordonanţei analizate, acestea aflându‐se în prezent pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar şi în ipoteza în care s‐ar pronunţa soluţii de respingere, în cauză nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat, întrucât ordonanţa priveşte un număr foarte mare de persoane şi infracţiuni, or fiecare petiţionar a reclamat tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac vinovate de infracţiunile a căror victimă se consideră.
Astfel a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în dosarul nr.9723/1/2009, în sensul că “nu ne aflăm sub incidenţa art.2781 alin.(1) Cod procedură penală, fiind vorba de fapte diferite constând în vătămări personale aduse fiecăruia dintre petiţionari”. Faţă de faptul că în cauză s‐a început urmărirea penală faţă de (...), care la data evenimentelor avea calitatea de membru al Guvernului (ministru de Interne) şi s‐a solicitat cercetarea numitului (...), care, la rândul său, avea calitatea de membru al Guvernului (ministru al Apărării Naţionale), urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art.40 alin.(1) Cod procedură penală, dosarul să fie trimis de îndată judecătorului de cameră preliminară al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă căreia i‐ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Faţă de cele expuse, în temeiul dispoziţiilor art.64 alin.(3) din legea nr.304/2004 şi art.335 alin.(1) şi (4) din Codul de procedură penală, D I S P U N: 1.Din oficiu, infirmarea ordonanţei nr.11/P/2014 din 14 octobrie 2015 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, ca fiind netemeinică şi nelegală şi redeschiderea urmăririi penale în cauză. 2. Redeschiderea urmăririi penale se supune confirmării jucătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie căruia îi vor fi transmise de îndată ordonanţa, împreună cu dosarul cauzei”.
Citiţi şi:
Ion Iliescu despre dosarul Revoluției: „Ce rost are să dezgropăm aşa ceva?”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
