INTERVIU. Infernul de pe „Acoperișul lumii”, povestit de Alex Găvan
Reporter: Ce făceai tu în Nepal şi unde te-a surprins acel cutremur de 7,9 pe Richter.
Alex Găvan: Eram acolo să urc vârful Lotze, de 8.516 metri, ceea ce în cazul unui succes ar fi fost al şapteleaa vârf de 8.000 de metri pe care l-aş fi urcat fără oxigen suplimentar şi şerpaşi. În momentul producerii cutremurului şi apoi al avalanşei care i-a urmat, eram în tabăra de bază din Lotze, o tabără comună cu cea din Everest, la 5.360 de metri altitudine. Eram între ascensiuni de aclimatizare, tocmai mă întorsesem de la 6.000 de metri şi mă refăceam pentru a urca în tabăra 2 din Lotze, la 6.000 de metri.
Descrie-ne atmosfera din tabăra de bază din acea zi?
Atmosfera era una oarecum liniştită, în sensul în care ningea uşor, citeam la mine în cort, iar undeva în spate auzeam nişte vorbitori de limbă engleză care, culmea, îşi puneau pentru prima dată în viaţa lor îşi puneau în picioare colţarii şi hamurile. Ei voiau practic să urce Everestul, ceea ce pentru mine era de neconceput.
De ce spui asta? Nu erau pregătiţi?
Din punctul meu de vedere, Everestul a devenit o chestiune pur comercială. Peste 90% dintre oamenii care vin acolo urcă acest munte cu oxigen suplimentar şi cu şerpaşi. Pentru mine şi partenerii mei este o formă de a trişa. Este un stil lipsit de fair play şi de sportivitate. Este, cum ar veni, o înfruntare directă cu muntele. Everestul nu este ceva care se cucereşte. Este ceva care se câştigă, este ceva pe care trebuie să-l meriţi şi nu poţi să o iei pe scurtătură.
Cum s-a schimbat atmosfera în momentul în care pământul a început să se mişte?
Vreau să vă spun că la început am realizat că este un cutremur şi mi-am păstrat calmul. Pe parcurs, cutremurul nu se oprea şi mi-am dat seama că este un cutremur de magnitudine foarte, foarte mare. Ţin minte că mi-a trecut prin gând: și dacă acum o să se crape gheţarul, o să fie o mare crevasă şi cortul împreună cu mine o să fim prinşi înăuntru.
Ai ieşit din cort, te-ai uitat în stânga, în dreapta să vezi ce se întâmplă? Bănuiesc că te aşteptai să vină o avalanşă.
Au fost unii alpinişti care au spus că acest cutremur a durat 30 de secunde. În secundele următoare opririi cutremurului, mi-am dat seama că va veni o mare mare avalanşă. Cortul meu era închis şi când l-am deschis am tot ce am văzut a fost un mare, mare zid alb venind vertinginos spre mine. Nu am putut să-mi dau seama cât de lat este sau cât de înalt este. Practic, tot orizontul meu era cuprins de o mare albă venind către mine. După producerea unei avalanşe semnificative, după 10-15 secunde, ea poate să prindă 150-170 de km/h . Imaginează-ţi de pe versantul opus o asemena avalaşă venind spre tine . Am spus că nu m-am dat seama de magnitudine pentru că ningând orziontul nu era foarte clar. Nu puteam să desluşesc crestele muncilor.
Ce ţi-a venit prima dată în minte? Să fugi? Să intri înapoi în cort?
Să fi intrat în cort nu era o idee tocmai bună pentru a te proteja de o avalanşă. Ce am făcut, a fost să-mi iau repede în picioare bocancii şi să încerc să găsesc un adăpost. Eram într-o zonă de morenă a gheţarului, unde lângă cortul unde luam masa era un mare bolovan de 10-15 metri înălţime, 5-6 metri lungime. Era o rocă suficient de masivă care, teoretic, mi-ar fi oferit un adăpost suficient. Am început să fug spre respectivă stâncă. Ne despărţeau 50 de metri. Pe parcurs, uitându-mă spre avalanşă, mi-am dat sema că ceea ce venea spre mine nu avea neapărat consistenţa şi culoarea şi granulaţia corpului principal al avalanşei. Ce venea către mine era praful final al avalanşei. Praful final, asta nu însemna că nu exista niciun risc. În momentul în care vine spre tine în atmosferă, sunt miliarde de particule de gheaţă. Nu e neapărat impactul fizic care te poate strivi, ci sufocarea. În momentul în care acel nor te loveşte, te poţi sfoca. Înainte să ajung să mă adăpostesc după bolovan, am luat o decizie aparent a unui începător, pentru că, aşa cum spuneam mai devreme, nu te adăposteşti de o avalanşă într-un cort. Am decis să intru în cortul bucătăriei. Mi-am dat seama că şansele de supravieţurile sunt mult mai mari în momentul în care acel nor de praf ne va lovi.
Când ai ieşit din cort şi ai început să realizezi ce s-a întâmplat, la ce concluzie ai ajuns? Ce făceau ceilaţi alpinişti? Te-ai gândit să dai o mână de ajutor?
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă asigur că cei din jurul meu erau în regulă. După care am mers să vedem care este situaţia în restul taberei de bază şi deja se vorbea de faptul că sunt foarte mulţi oameni sub zăpadă, sunt foarte mulţi morţi. Împreună cu doi prieteni şi alpinişti polonezi am început operaţiune de căutare şi salvare. S-au făcut mai multe echipe, în mai multe zone şi până seara târziu, la lăsarea nopţii, asta am făcut, am cărat oamenii. Unii ne-au murit, alţii nu. Este destul de greu să cari un om imobilizat pe o distanţă de 300 , 400 de metri, pe un teren accidentat cu văi, să-l cari în siguranţă până la punctul de prim ajutor care a fost imporivizat. Este foarte, foarte greu. Timp de şase ore, noi am reuşit să cărăm doar doi oameni de unde i-am găsit până la locul de prim ajutor. Îţi trebuie 10-12 oameni.
A fost toată lumea dornică să ajute?
Din păcate nu. Aşa cum spuneam mai devreme, Everestul a devenit un munte foarte comercial şi ce-am observat era foarte multe lume care stătea pe margine să facă poze, în condiţiile în care erau oameni dispăruţi. Nu spun asta în termeni de judecată, ci faptul că atunci când nu eşti un alpinist adevărat, aceste lucruri te şochează şi nu mai poţi să acţionezi în niciun fel . Asta poate fi şi o scuza la adresa lor.
Dacă ar fi să te întorci în acea zi, ai putea să-ţi aduci aminte de un moment care te-a impresionat foarte tare şi care îți va rămâne toată viaţa în minte, din timpul operațiunilor de salvare?
Al doilea rănit pe care noi l-am cărat. În momentul în care am ajuns în fostul cort al clinicii medicale din Everest, acolo mai era un sigur rănit împreună cu Willie Benegas, un alpinist american, Willie mi-a spus că mai e tipul asta şi că trebuie să-l luăm și să îl ducem la noul punct medical, doar că nu va supravieţui. Atâta timp cât omul respira, am hotărât că trebuie să-l ducem şi a trebuit să fim foarte atenţi la cum îl căram, pentru că o parte din calota craniană îi era dislocată. Îl puteam omorî pe drum. L-am dus la noul centru, unde un medic voluntar mi-a spus că nu va supravieţui. Peste noapte a murit. Mie Nepalul mi-a dat enorm de multe, dincolo de performanţa sportivă. Ce mi-a oferit pe parte de dezvoltare a mea ca şi fiinţă umană este inestimabil mai mult. În momentul în care eram în elicopter, am spus că trebuie să facem o campanie să ajutăm nepalul. A fost ceea ce simţeam că trebuie să fac. Am sunat în România, în Nepal tot felul de oameni să vedem ce putem face. Am lansat acestă campanie care poate fi accesată pe alexgavan/nepal, site-ul meu.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
