DIGICULT: Drumul nevăzut spre performanţă
În România trăiesc peste 100.000 de persoane cu deficienţă vizuală. Accesul lor la informaţie şi la cultură a fost multă vreme condiţionat de lipsa unor programe speciale, destinate nevăzătorilor. Însă evoluţia tehnologică, dar şi eforturile membrilor Asociaţiei Nevăzătorilor din România le-au permis acestora să iasă din anonimat.
„Eu cred aşa, nevăzătorii reprezintă la scară redusă lumea, aşa cum este ea. Cu oameni mai veseli sau mai trişti, cu diverse calităţi şi defecte, cu preocupări sau cu lipsă de preocupări. Nu mai bună sau mai rea. Cred că este mai degrabă o problemă de structură personală”, spune Mihai Dima, unul dintre membrii Serviciului Cultural al Asociaţiei Nevăzătorilor şi redactor al uneia dintre cele mai longevive publicaţii din presa din România, "Litera Noastră".
„Ea realizează în presa românească o performanţă cum poate puţine publicaţii reuşesc să realizeze. Este vorba de faptul că apare neîncetat, fără întrerupere, de peste 60 de ani, în pofida tuturor bulversărilor şi transformărilor de natură socială, politică, istorică pe care le-a cunoscut spaţiul românesc în această perioadă”, a spus Mihai Dima despre publicaţia la care lucrează.
Înainte de anul 1990, în perioada comunismului, revistele şi ziarele erau impregnate de propagandă, iar chipul conducătorului iubit trebuia să fie pagina de gardă a oricărei publicaţii. Cum o revistă destinată nevăzătorilor nu are ilustraţie, imaginile omagiatoare erau înlocuite cu text, cât mai mult text.
"Aceste texte nu erau foarte convingătoare pentru reprezentanţii partidului. Iar unul dintre conducătorii asociaţiei de la vremea aceea a avut ideea de a acorda o diplomă specială preşedintelui, tovarăşului preşedinte, aşa cum agricultorii îi dăduseră diploma de cel mai mare agricultor al ţării, cum vânătorii îi dăduseră diploma de cel mai mare vânător al ţării, s-a gândit să-i dea diploma de cel mai mare nevăzător al ţării", a spus Mihai Dima.
Revista "Litera noastră" nu este însă singura realizare a Asociaţiei Nevăzătorilor din România. Puţini ştiu că publicaţiile destinate persoanelor cu deficienţă de vedere se tipăresc de peste jumătate de secol, într-o tipografie Braille, modestă, aflată în prezent în cadrul Asociaţiei Nevăzătorilor din Bucureşti.
„Tipărim cărţi de poveşti, tipărim manuale şcolare, tipărim cărţi utilitare, tipărim acel tip de texte a căror lectură presupune o relaţie specială, presupune o raportare specială. E vorba, de exemplu, de poezii, pentru că poeziile cer o lectură intimă, o lectură personală, e vorba de cărţi de rugăciuni, e vorba de cărţi utilitare cum ar fi dicţionare sau cărţi de bucate”, a mai spus Mihai Dima.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Cele mai multe cărţi în alfabet Braille sunt manuale destinate copiilor din cele şapte şcoli pentru deficienţi de vedere din România.
Constantin Andronic este muncitor tipograf şi corector. Lucrează la tipografia Braille din anul 2001. De atunci, i-au trecut prin mâini zeci de manuale. „Se lucrează în Word, se aşează, se corectează cât de cât de lector, scoatem un exemplar în Braille, eu îl corectez. Se mai strecoară câte o greşeală, cuvintele Braille se despart la capăt de rând în cu totul alt fel, se fac modificări”, explică C. Andronic procedura de lucru.
Cărţile tipărite în alfabet Braille sunt, însă, din ce în ce mai rare. Şi asta pentru că tipărirea lor este mult mai costisitoare decât cea a unei cărţi tradiţionale.
„O pagină de scris obişnuit ocupă patru pagini de scris Braille. De aceea, o carte să zicem de dimensiuni medii de 250 de pagini obişnuite înseamnă 1.000 de pagini la transpunerea în Braille. Prin urmare, pentru a face cumva posibilă utilizarea unor asemenea cărţi care ar avea dimensiuni enorme de 1.000 de pagini se-mparte lucrarea în volume. Se scot mai multe volume de maximum 150 de pagini, astfel încât omul să le poată purta cu uşurinţă”, completează Mihai Dima.
Nu doar costurile sunt cele care au influenţat practicile de lectură ale nevăzătorilor. Noile tehnologii, softurile care redau vocal orice tip de informaţie, dar mai ales cărţile audio au apropiat persoanele cu deficienţă de vedere de lumea cărţilor.
Cristina David este referent crainic la Studioul Cărţii Vorbite din cadrul Asociaţiei Nevăzătorilor. În ultimii zece ani, a citit în jur de 50 de cărţi. Variantele audio ale cărţilor au ajuns la nevăzători din întreaga ţară.
„Experienţa asta te schimbă, că faci ceva util. Adică ştii că de munca ta beneficiază mai multe persoane şi asta îţi dă putere să mergi în fiecare zi mai departe”, afirmă Cristina David, referent crainic la Asociaţia Cărţii Vorbite.
Cărţile alese pentru a fi transformate în audiobook-uri sunt, de fapt, sugestii ale nevăzătorilor. Printre preferinţele declarate ale acestora se află Mircea Cărtărescu, Magda Isanos, Ana Blandiana, dar mai ales Andrei Pleşu.
„Andrei Pleşu „Din vorbă-n vorbă" îl citim pentru revista Audio Impact care apare lunar, revistă pe care o citim aici şi o trimitem în ţară pe compact discuri, iar Andrei Pleşu apare în fiecare lună cu câte un interviu din acest volum”, mai spune Cristina David.
De la prima publicaţie în alfabet Braille până la softurile sofisticate de redare audio din zilele noastre a fost, însă, un drum lung. Un lucru mai puţin ştiut este faptul că prima publicaţie în alfabet Braille în limba română nu a fost tipărită în România, ci la Paris, în perioada interbelică. Revista s-a numit „Braille” şi a fost tipărită la iniţiativa unui grup de afacerişti americani.
„După Primul Război Mondial, în urma bătăliilor care s-au dat, au rămas mulţi oameni cu probleme de vedere şi chiar orbi. Şi atunci, pentru a-i ajuta să se reintegreze, pentru a le reda accesul la carte, la bucuriile pe care le aveau înainte de război, americanii au decis să fondeze o fundaţie şi o structură prin intermediul căreia să difuzeze în Europa cărţi Braille pentru diverse ţări. Şi aşa a ajuns să facă la Paris, unde era un centru cultural puternic şi unde exista tipografie Braille, unde exista tehnologia necesară, a ajuns să se tipărească pentru România această revistă”, povesteşte Mihai Dima.
Apariţia revistei Braille a avut loc la un secol de când pedagogul francez Louis Braille a experimentat procedeul scrierii nocturne. Experimentul a dat naştere, ulterior, alfabetului Braille sau sistemului de citire destinat nevăzătorilor. În întreaga lume au fost deschise tipografii care să ajute persoanele cu deficienţă de vedere să aibă acces la informaţie.
„Iniţial, tipărirea se făcea mecanic în sensul în care un om, tipograful Braille, un om nevăzător, scria la o maşină specială după dictare pe nişte table de zinc. Aceste table de zinc după aceea erau puse într-o altă maşină şi între table erau puse foi de hârtie, foi de hârtie specială Braille şi se făcea trecerea punctelor de pe acele table pe foile de hârtie, prin presare. Odată cu evoluţia tehnicii, s-a produs o evoluţie semnificativă în procesul de realizare a tipăriturilor Braille în sensul în care actualmente procesul nu mai este mecanic, ci electronic”, afirmă M. Dima.
Accesul persoanelor cu deficienţă de vedere la informaţie ar trebui să fie una dintre priorităţile oricărei societăţii civilizate. Din fericire, în România, în ultimii ani, au fost demarate proiecte care au ajutat nevăzătorii să se integreze în societate, iar unii dintre ei au ajuns să aibă cariere de succes. Până la urmă, performanţa nu se citeşte în privire, ci în ceea ce faci, zi de zi, concret, pentru a-ţi atinge ţelurile.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
