DIGICULT: Cum a apărut radioul independent în România, după 1989
Libertatea venea, însă, de la Europa Liberă, Vocea Americii, programe care se ascultau pe ascuns, cu frică. Cine era prins, risca să fie anchetat de Securitate şi pedepsit drept "duşman al poporului".
În decembrie 1989, românii şi-au câştigat dreptul de a asculta ce vor şi pe cine vor.
„Radioul în 1990 a fost o explozie a libertăţii”, spune jurnalistul Luca Niculescu.
„A fost o modalitate de a ne racorda imediat la ceea ce reprezenta Occidentul”, afirmă şi politicianul Călin Popescu Tăriceanu, care a condus Radio Contact la înfiinţare.
„Nevoia cea mai mare a oamenilor era de adevăr. Pentru că veneau după zeci de ani în care media, televiziunea şi radioul, însemnau propagandă”, explică Daniel Klinger, realizator de programe la UniFun Radio, unul dintre primele posturi independente de radio, care a început să emită în 1990.
Anul 1990 a adus în casele românilor primele posturi de radio independente, pe lungime de undă FM. Pentru prima dată, după 50 de ani, radioul a devenit tribuna libertăţii de exprimare, după model occidental, franco-belgian.
Prima staţie care a emis în eterul bucureştean a fost Radio Nova, fondat ad-hoc cu sprijinul jurnaliştilor francezi, la doar câteva zile după evenimentele din decembrie 1989.
„Un radio foarte bun, foarte eclectic, din Franţa. Au venit în decembrie 1989 şi au făcut un fel de studio în Casa Scriitorilor, unde au emis timp de o zi sau o noapte. În orice caz, era un fel de legendă şi este în continuare o legendă a începutului radioului în România”, îşi aminteşte Luca Niculescu.
Radio Nova şi-a reluat activitatea abia în februarie 1990, motiv pentru care primul radio independent din România postcomunistă a fost şi este considerat a fi UniFun Radio.
11 ianuarie 1990. Într-un studio improvizat în incinta Universităţii din Bucureşti, un grup de studenţi entuziaşti, susţinuţi de jurnaliştii francezi de la Fun Radio Paris, a dat startul primei emisii libere, pe frecvenţa 68,9 Megahertz.
Daniel Klinger, unul dintre fondatorii UniFun Radio
„Nu a existat niciun fel de plan sau de strategie, totul s-a făcut din entuziasm”, spune Daniel Klinger.
El este unul dintre membrii echipei care în ianuarie 1990 au vorbit la microfonul UniFun. Nimeni nu avea habar ce înseamnă să faci radio, dar toţi voiau să înveţe. Magia libertăţii prindea aripi, pe calea undelor.
„Pur şi simplu am început să emitem. Inclusiv frecvenţa pe care am emis, am ales-o ascultând banda şi am văzut unde era mai liber. Pare o utopie acum, dar aşa s-a întâmplat”, povesteşte D. Klinger.
Pentru tinerii ajunşi, peste noapte, în faţa microfonului, nu exista decât un singur gând: acela de a le transmite ascultătorilor informaţii necenzurate.
„Era o modă să critici limba de lemn. Noi am introdus, am reintrodus limbajul normal în adresarea din mass-media. Simţeam că e normal să le vorbim firesc unor oameni ca tine”, mai spune D. Klinger.
Se învăţa din mers şi din greşeli. În zilele noastre, posturile de radio au o strategie de marketing precisă şi urmează cu stricteţe un set de norme, în 1990, însă, radioul se făcea... după ureche, iar improvizaţia era singura regulă.
„Nu ştiam noi mare lucru despre formate, despre limite şi ne utilizam libertatea aşa cum credeam că trebuie utilizată, adică până la capăt”, spune Luca Niculescu.
„Noi nu ştiam ce e ăla political correctness. Noi habar n-aveam. Ne-am testat şi limitele noastre fizice odată cu limitele limbii, limitele bunului-simţ”, spune şi Bogdan Şerban, realizator de radio. „Mai ascultam radiouri de-afară. Ce era mai dificil era cu documentarea, cine avea reviste vechi muzicale era... şeful trupei. Să stai să te documentezi despre o trupă nouă? De unde?”, mai spune el.
„Inventam. Eu descopeream mai târziu că nu fac lucruri nemaivăzute şi că mai sunt alţi tipi ca mine-n lume care fac chestia asta de foarte mult timp”, îşi aminteşte realizatorul de radio Andrei Gheorghe.
Dacă în televiziune supremaţia este deţinută de imagine, în cazul radioului, vocea este cea mai bună carte de vizită. În 1990, însă, o voce bună, cu lipici la ascultători, era floare rară. Iar noţiuni precum dicţie sau tehnici speciale de vorbire ţineau de domeniul SF-ului.
„Pentru că vorbim de voci de radio, prima voce FM în România a fost Liana Stanciu. Acel „Bună ziua, ce mai faceţi?”. Nici măcar nu auzisem aşa vorbire”, mărturiseşte Andrei Gheorghe.
„Nu se crease imaginea asta, că la radio trebuie să auzi o voce "testosteronică". O tâmpenie, nu. Aia a apărut după aia. Odată cu reţetele, cu reţetele de afară”, spune Bogdan Şerban.
Înainte de anul 1990, muzica venită "de afară", din Vest, se auzea la radio doar dacă trecea de filtrul cenzurii. Odată cu apariţia radiourilor independente, coloana sonoră a românilor s-a întors la 180 de grade.
„Pentru prima dată la noi, radioul a fost postul unde tu cânţi muzica ce-ţi place. Ţie!”, spune Andrei Gheorghe.
„Fiecare DJ punea muzică după preferinţele sale, îşi avea propriul său public”, spune şi Daniel Klinger.
„Difuzam Judas Priest, Iron Maiden, Megadeth, Black Sabbath, Zeppelin, Purple. Nu exista un director muzical, fiecare venea şi făcea ce credea el că e mai bine”, explică Bogdan Şerban.
„Şi ne-am bucurat foarte tare până a venit Radio Contact, care a fost primul post care a adus format profesional în România”, mai spune Andrei Gheorghe.
Călin Popescu Tăriceanu a condus Radio Contact
25 februarie 1990. Din sediul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, a emis pentru prima dată Radio Contact, staţia care, în următorii 12 ani, avea să fie lider absolut pe piaţa radiourilor din România, dar şi o adevărată pepinieră pentru viitorii jurnalişti de succes. La cârma Radio Contact, Călin Popescu Tăriceanu şi prietenii săi liberali din Belgia.
„Am încercat să facem un format care se numeşte „music and news”, adică muzică şi ştiri. O bună perioadă de vreme am retransmis ştirile BBC şi programe BBC. Formatul în care lucram era cel definit adult contemporary, adică muzică contemporană pentru adulţi, dar în mod clar ne-am gândit întotdeauna către un public ceva mai tânăr”, povesteşte Călin Popescu Tăriceanu.
Cu toate că, în România, legislaţia nu prevedea nimic în domeniul drepturilor de autor, Radio Contact a respectat, încă de la început, rigorile radiourilor din Occident.
„Am fost prima societate de radio care a început să plătească drepturi de autor. Eram conştient că utilizăm munca unor artişti pentru care trebuie să plătim”, mai spune Călin Popescu Tăriceanu.
„Un radio al libertăţii de exprimare”, a fost motto-ul pe care Radio Contact l-a avut începând din 25 februarie 1990, data primei emisii în eter. O libertate care, cinci luni mai târziu, a devenit una dintre victimele furiei minerilor aduşi la Bucureşti, în timpul evenimentelor dramatice din 13-15 iunie 1990.
„Au ajuns în studiourile Radio Contact, pe care le-au devastat, ne-au furat echipamente. Au vrut să ne distrugă emiţătorul, au crezut că l-au distrus, dar în mod miraculos emiţătorul a supravieţuit”, îşi aminteşte C. P. Tăriceanu.
Radioul independent ajuns în România pe filieră franco-belgiană a punctat o nouă frecvenţă în FM, în noiembrie 1990, atunci când reprezentanţi ai Radio France International au deschis, la Bucureşti, Radio Delta.
„Unul dintre scopurile lor, care a şi funcţionat, a fost de a crea din Radio Delta un fel de şcoală de jurnalism radio. Ceea ce s-a văzut după aceea pentru că mulţi dintre jurnaliştii de radio din România şi ulterior de televiziune au trecut pe aici, pe la Radio Delta”, afirmă Luca Niculescu.
Teoretic, lucrurile mergeau în sensul în care trebuia: spre performanţă. Practic însă, tehnologia a fost cea mai mare bătaie de cap a oricărui român aflat la pupitrul de emisie.
„FunRadio Paris au adus două magnetofoane Revox care, la vremea respectivă, pentru România erau nişte Rolls-Royce-uri”, povesteşte Daniel Klinger.
„Un emiţător, o masă de mixaj, câteva casetofoane, şi iată ăsta era tot radioul. Imaginaţi-vă că aveam o bancă la facultate pe care era pusă masa de mixaj”, spune, la rândul său, Călin Popescu Tăriceanu.
„Toate editările, toate montajele le făceai cu foarfeca şi apoi cu scotch-ul, deci dura foarte mult până făceau un reportaj, lipeai la bandă... Era dramatic dacă ratai o silabă şi trebuia să cauţi banda în coşul de gunoi”, explică Luca Niculescu.
După 50 de ani de tăcere forţată, românii puteau în sfârşit să spună ce gândesc, fără teamă şi... fără perdea.
„Asta e o problemă cu care s-au confruntat toţi cei care au făcut radio în anii '90. Cu telefoanele-n direct. Dacă înjură cineva? Trebuia să ai o reacţie. Şi încercai deja să ai scutul pregătit. Nu ştiai ce intră şi spune”, afirmă Bogdan Şerban.
Entuziasmul, fascinaţia libertăţii nou câştigate, dorinţa uriaşă de a spune lucrurilor pe nume, dar mai ales respectul şi responsabilitatea faţă de ascultători, sunt atributele primului an de radio independent în România.
„Neexistând reper, noi cream, noi eram reperul. Am devenit conştienţi foarte repede de chestia asta. (...) Am învăţat şi noi, până la urmă, ce e discurs public atunci şi cred c-a fost o cale de-a ne responsabiliza”, mai spune Bogdan Şerban.
„Suntem mai buni ca atunci. Suntem profesionişti, ştim ce facem. Aia era aşa... o poezie, un poetrip. Încântător”, îşi aminteşte Andrei Gheorghe.
În România anului 1990 românii au recâştigat un drept fundamental, de care au fost privaţi timp de jumătate de secol: dreptul la liberă exprimare.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
