Dan Dungaciu, LARICS: "America avertizează Ungaria. România se face că nu vede"

Dan Dungaciu Data publicării: 29.10.2018 14:29

161208_viktor_orban_kelemen_hunor_00_INQUAM_Ghita_Porumb_ — Foto: INQUAM_Ghita_Porumb_

"România se află într-o evidentă defensivă față de un Viktor Orban și o Ungarie pe care nu o mai oprește, se pare, nimic și nimeni. Bucureştiul a adoptat o politică de concesii şi de evitare a punerii Budapestei în faţa consecinţelor faptelor sale. (...) Lipsa de orizont strategic și de impas ale Bucureștiului devin și mai evidente după discursul lui Wess Mitchell care a spus ceea ce România oficială nu a îndrăznit să spună niciodată", scrie, într-o analiză publicată de LARICS, directorul Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Dan Dungaciu.

Mai jos, textul integral publicat de Dan Dungaciu pe site-ul Laboratorului pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS):

Wess Mitchell (foto) a depus jurământul pentru poziția de Adjunct al Secretarului de Stat al SUA pentru Europa și Eurasia abia pe 12 octombrie 2017, dar vestea nominalizării sale a fost una excelentă pentru europenii din regiunea noastră. Un om care știe dosarul, arhitectura de putere, mizele strategice. Pozițiile sale publice sunt, de aceea, primite și prizate cu dublu interes. Discursul lui Wess Mitchell susținut la Atlantic Council pe 18 octombrie 2018 și intitulat “Championing the Frontlines of Freedom: Erasing the ‘Grey Zone’” este un exemplu de comunicare strategică.

Din mesajul lui Wess Mitchell, fostul șef al din ce în ce mai influentului think-tank CEPA, singurul care se ocupa/ocupă explicit de Europa Centrală și Europa de Sud-est, s-au extras, școlărește, aproape, liniile generale, abstracție făcând de principalele mesaje care vizau nu doar regiunea, ci (mai ales) România. De aceea revenim asupra lui.

Bazat pe documentul fundamental al administrației americane, respectiv „Strategia de securitate”, publicată în decembrie 2017, și la care este rezonabil să credem că Wess Mitchell a avut o contribuție semnificativă, discursul acestuia traduce, mai concret, ce înseamnă „revenirea la competiția dintre marile puteri” – firul roșu al viziunii strategice a administrației Trump – pe cazul concret al regiunii noastre. Căci Wess Mitchell asta face: analizează, pe cazul Europei Centrale și de Est, cum se poate înțelege această confruntare geopolitică care include trei actori importanți: SUA, China și Rusia. Prezența ultimilor doi jucători în regiune nu mai poate fi negată sau minimalizată. Asistăm acum la o tentativă de a „umple” griurile, de a coopta actori din zonă în diverse jocuri politice, economice sau/și strategice. Este o evidentă confruntare pentru putere și influență, purtată prin strategii multiple – influență militară, război, corupție, extindere economică, influență economică, război informațional etc. etc.

America a înțeles asta și transmite un mesaj aliaților din regiune să fie pregătiți pentru bătălia zilelor noastre, să știe să discearnă, să aleagă corect și să nu cadă în plasa unor sunete de sirenă, căci nici Rusia nici China nu pot fi aliați pe termen scurt și lung ai unor state membre UE, NATO și, mai ales, partenere strategice ale Americii. În plus, Wess Mitchell dă asigurări că SUA au înțeles să își asume, inclusiv prin dimensiunea economică mai accentuată, cuantificabilă în cifre consistente, prezența în regiune și sprijinul pentru aliați (instrumentul financiar OPIC crește de la 29 miliarde USD la 60 miliarde USD).

Nu vom discuta aici discursul în liniile sale generale, el este deja știut și prezentat publicului din România. Două sunt elementele care trebuie să ne preocupe în mod deosebit și asupra cărora nu ne-am aplecat la București cu atenție strategică.

Primul, cel mai important, vizează Ungaria. Al doilea, R. Moldova.

Ungaria – veriga slabă, chiar dacă nerostită, din discursul lui Wess Mitchell

Statul vecin nu este menționat explicit de către oficialul american decât o singură dată, cu o invocare a Ungariei în legătură cu evenimente de acum… 30 de ani. Dar referința actuală la Budapesta este țintită, inconfundabilă și fermă. Este, de fapt, cel mai vizat stat Central și Est european din discurs, la capitolul „așa nu”.

Iată paragraful cu pricina.

„Este inacceptabil ca aliații Americii în Europa Centrală să sprijine proiecte precum Turkstream II și mă mențină acorduri confortabile în energia nucleară care fac regiunea mai vulnerabilă chiar față de Rusia, teama de care fiind tocmai motivul acestor state de a se integra în NATO”.

Aluzia e mai mult decât străvezie.

În primul rând, să reamintim aici rapid că Turkish Stream (prescurtat TurkStream) vizează un proiect agreat între Rusia și Turcia în octombrie 2016, cu două componente: prima vizează consumul domestic din Turcia, a doua gaze pentru state din sudul și estul Europei. Scopul strategic este scăderea dependenței Rusiei de tranzitul prin Ucraina și, evident, prezență tot mai consistentă a Rusiei în UE și în Balcanii de Vest.

Ghici la cine făcea oficialul american aluzie? Pur întâmplător, premierul Viktor Orban, aflat pe 18 septembrie 2018 într-o vizită al Moscova (a câta?), a cerut Rusiei să extindă conducta de gaze naturale Turkish Stream în Ungaria și mai departe în Europa. Viktor Orban a spus explicit la întâlnirea recentă cu liderul rus: „Nu trebuie să fie niciun secret pentru nimeni că Ungaria vrea ca și conductele care sunt construite acum prin sudul țării să treacă prin Ungaria”. O spune cineva care a și dat garanții de extindere a colaborării energetice dintre Moscova și Budapesta după ce acordul de furnizare de gaze rusești se va încheia în 2020. (Asta spre stupefacția unora de la București care argumentau direct sau indirect despre necesitatea livrării gazului din Marea Neagră Ungariei tocmai pentru că vecinul nostru UE și NATO (sic!) va rămâne fără gaze după 2020 când nemiloasa Rusiei nu îi va mai furniza cantitățile necesare. În realitate, e taman pe dos, iar „generoasa” României devine fraierul poveștii: Ungaria, la fel ca R. Moldova, va juca și cu Estul și cu Vestul în materie de negociere a contractelor de gaze. Budapesta o va face cu ajutorul gazelor din Marea Neagră, Chișinăul cu ajutorul conductei construită până la Chișinău de către România, care a cumpărat special pentru asta o companie pe care a mai plătit-o odată anterior!).

Care a fost răspunsul lui Vladimir Putin către solicitarea lui Viktor Orban? Elocvent: „Nu exclud că după ce Turkish Stream se va realiza, una dintre extensiunile sale pe uscat să treacă prin Ungaria”.

În al doilea rând, referința la Ungaria este și mai țintită, când Wess Michell vorbește despre „acorduri energetice pe energie nucleară”, pe care unii aliați le-ar urmări și încuraja în relația cu Rusia.

La ce se referă oficialul american?

Pe 9 decembrie 2014 s-au semnat trei acorduri ruso-maghiare pentru proiectarea-execuţia, mentenanţa şi aprovizionarea cu combustibil şi evacuarea deşeurilor pentru aşa-numita centrală nucleară maghiară Paks2, de fapt două reactoare de 1200 MWh. Costul proiectului va fi de 12,5 miliarde euro, din care 10 miliarde euro vor fi acoperite dintr-un credit acordat de Federaţia Rusă iar 2,5 miliarde euro vor fi contribuții maghiare , care nu vor fi „bani publici”.

Este desantul cel mai masiv al Rusiei în piața energetică – și nu numai – a regiunii!

Trebuie precizat că şi alte companii străine au fost interesate de afacerea Paks, printre care şi firma americană Westinghouse, dar Guvernul de la Budapesta a preferat să ofere contractul fără niciun fel de proceduri de licitaţie sau selecţie de oferte unei firme ruseşti, ceea ce a trezit la vremea respectivă şi suspiciuni de corupţie. Dacă acestea s-au adeverit sau există probe pentru așa ceva, pe care americanii le au, deci dacă ruşii au reuşit să corupă un guvern dintr-un stat NATO, atunci alianţa nord-atlantică are o gravă problemă de securitate, pentru că asemenea afaceri de corupţie au întotdeauna consecinţe, în special şantajul ulterior la care sunt supuşi demnitarii presupus corupţi de către ruşi. Să reamintim aici că problemele de corupție ca vulnerabilitate majoră în regiune au fost menționate apăsat de Wess Mitchell în discursul său de la Atlantic Concil.

Prezența rusească în Ungaria are, dincolo de alte dimensiuni, și simbolistică academică: Senatul Universităţii din Debrecen i-a acordat liderului rus Vladimir Putin titlul de Doctor Honoris Causa, înmânat personal la Budapesta, pentru contribuţii (inclusiv) la prestigiu şi dezvoltare universităţii. Deloc întâmplător, presa maghiară a vorbit despre un rol însemnat acordat universităţii în cadrul proiectului Paks 2, de ce nu, chiar în chestiuni strategice: un centru cu finanţare rusească de cercetare şi pregătire a inginerilor unguri în energia atomică.

Încheiem secțiunea dedicată Ungariei tot cu o referință din Wess Michall: „Ideea că o putere mare, autoritaristă, precum Rusia sau China, ar putea deveni sincere campioane ale unei independențe naționale adevărate este de negândit. Ambele operează pe tradiții geopolitice autoritariste, antitetice libertății națiunilor. Aliații noștri în Europa Centrală trebuie să nu cadă sub nicio iluzie că aceste puteri sunt prietenii lor”.

Dar prietenii acestor mari puteri mai pot fi prietenii noștri? Adică ai României? Asta e întrebarea pentru București. Care mai e rostul și justificarea unui parteneriat strategic cu Ungaria care nu doar că joacă pe față cartea rusească a energiei, dar și tratează România de pe poziții inamicale, anunțând aproape cotidian perspectiva unei confruntări pe care o încurajează iresponsabil?

Rapid, să trecem acum la al doilea partener „strategic” al României, în legătură cu care nu mai avem (nici cu el!) vreun temei pentru așa ceva, respectiv R. Moldova. Un vecin care tocmai a renunțat oficial să mai fie „pro-european”, refuză să voteze în Constituție „limba română” și a trecut explicit la a… „patra cale”, pro-Moldova.

Pentru americanii, strategic vorbind, R. Moldova a ajuns în urma Belarusului

1. Moldova este și ea menționată o singură dată în discursul Adjunctului Secretarului de Stat, la fel precum Ungaria, într-o referință de acum 27 de ani, de când își obținea independența. Dar prezentul este și el dureros marcat de fotografia pe care o face Wess Mitchell. Chișinăul este în poză, într-un fel special.

Fără să facă evident o aluzie la așa ceva, discursul oficialului american traduce perfect valențele și consecințele strategice ale trecerii recente a Chișinăului la a patra cale, adică nici spre Est, nici spre Vest, nici Unire cu România, ci… „pro-Moldova”! După cum am mai discutat în aceste pagini, Chișinăul a decis să devină „pro-Moldova”, să nu mai discute sau să își propună integrarea europeană sau orice altă apropiere formală de Vest.

Consecințele strategice au fost și sunt evidente la Washington și ele au fost exprimate de Wess Mitchell sub forma unei ignorări care nu face decât să sugereze că în America voltele strategice ale Chișinăul au stârnit cel puțin neîncredere. Iată pasajul cu pricina:

„Astăzi este suveranitatea națională și integritatea teritorială a statelor de frontieră ca Ucraina, Georgia sau chiar Belarus care oferă cel mai sigur bastion împotriva neo-imperialismului rusesc”.

Ignorarea R. Moldova și neincluderea ei în seria deja consacrată (Ucraian-Moldova-Georgia) este un semn care nu poate să scape. Mai mult, așezarea Belarusului pe un loc mai important decât al R. Moldova în ceea ce privește implicațiile strategice și atitudinea față de Rusia este un eveniment în premieră în ultima perioadă și trebuie consemnat ca atare.

Jocul la două capete al Chișinăului nu a convins, de fapt, pe nimeni, iar faptul că Belarusului lui Lukasenko este invocat în detrimentul R. Moldova a lui Plahotniuc este, repetăm, un lucru în premieră. Celor care se vor grăbi să replice, calin, că R. Moldova nu trebuia invocată de oficialul american pentru că referința era la „statele de frontieră”, li se poate răspunde că:

a.) nu înțeleg foarte bine ce înseamnă simbolistica discursului la Washington, când referința explicită sau implicită contează enorm pentru state mici precum R. Moldova și

b.) în mesajul lui Wess Mitchell nu e vorba despre state de frontieră stricto sensu, respectiv care despart Estul de Vest și au frontieră comună și cu Occidentul și cu Rusia, căci, dacă ar fi așa, nu ar fi avut nicio logică referința a Georgia, care nu are nicio frontieră comună cu spațiul occidental.

Prin urmare trebuie consemnat faptul: R. Moldova devine, practic, irelevantă strategic pentru America, un actor pe care nu te poți baza, care nu mai contează. La limită, asta însemnă că te și poți dispensa, oricând de el.

Confuziile strategice ale României. Europarlamentari pentru Trianon

România se află într-o evidentă defensivă față de un Viktor Orban și o Ungarie pe care nu o mai oprește, se pare, nimic și nimeni. Bucureştiul a adoptat o politică de concesii şi de evitare a punerii Budapestei în faţa consecinţelor faptelor sale, considerând că, dacă îl va lăsa pe Viktor Orban să facă presiuni și să câștige victorii de etapă, acesta se va potoli, astâmpărându-și setea de provocare. Până unde e dispus să meargă Bucureştiul cu politica de „appeaseament” (împăciuitoristă), în situația în care politica Budapestei față de București este de „containment” (îndiguire)? Lipsa de orizont strategic și de impas al Bucureștiului devin și mai evidente după discursul lui Wess Mitchell care a spus ceea ce România oficială nu a îndrăznit să spună niciodată, respectiv că Ungaria este o vulnerabilitate pentru UE și proiectele strategice americane. După ce a spus-o oficialul american cel mai îndreptățit, o va rosti cineva la București?
Să luăm de pildă proiectul Centralei nucleare de la Paks, despre care am scris, solitari și fără niciun rezultat, de mai bine de trei ani de zile. Proiectul ruso-maghiar se află la doar 120 km de Timişoara. Rușii de la Rosatom – echivalentul Gazprom în energie nucleară – vor aduce două noi reactoare ruseşti care vor dubla pericolul pentru vestul României, și strategic și ecologic, aspect nu numai neglijat de autorităţile române, dar chiar împins voit spre derizoriu. După o logică de nimeni înţeleasă, România a fost ţara care s-a luptat cu pericolul de a avea o centrală rusească în Bulgaria dar ignoră același pericol în Ungaria. De ce pericolul atomic era mai mare la sud de Dunăre decât în vestul ţării? Care este raţiunea pentru care Ministerul Mediului din România a avizat acest proiect în semi-clandestinitate, fără o dezbatere publică reală (s-a organizat o singură sesiune, neanunțată, la Oradea, nu la Timişoara sau Arad)? Nimeni nu a comentat și nimeni nu a așezat pe harta strategică a Europei și NATO gestul Ungariei, așa cum se cuvenea, transformând Bucureștiul într-un actor ridicol prin pasivitate și lipsă de reacție.
Avertismentul recent a lui Wess Mitchell este extrem de important și, strategic, este cel mai articulat mesaj american apărut până în acest moment. Aici nu mai este vorba despre personalitatea sau hachițele lui Viktor Orban, ci despre defecțiunea pe care Ungaria o produce într-o arhitectură de securitate care interesează America dintr-o perspectivă clară și limpede exprimată. Iar ce face Ungaria este să se opună fățiș acestei strategii.
Dacă tăcerea Bucureștiului pe această temă se perpetuează, în condițiile unei ofensive maghiare fără precedent, România ratează mai mult decât relația bilaterală cu Ungaria. A ignora cel mai bun cadru de analiză, evaluare și reacție la adresa Budapestei – un cadru furnizat de partenerul strategic american! – denotă o vinovată iresponsabilitate și/sau lipsă de profesionalism. Unei Ungarii insurgente, agresive și lipsită de măsură, trebuie să i se dea o replică la nivel național și internațional utilizând cadrul conturat de Wess Mitchell care oferă României nu doar un reper strategic, ci și un sprijin în comunicarea strategică apropo de Ungaria.
Chiar dacă încercăm să ascundem sub preș, precum pisica, chestiunea maghiară, asta nu înseamnă că nu miroase. Ce se petrece acum, puzderia de semnale, reacții, proiecte strategice geo-economice, sunt doar elementele care vor contura o ofensivă care devine deja irepresibilă. Drama României nu constă doar în faptul că actuala echipă decidentă menită să gestioneze proiectul extern al României este complet depășită, dar în faptul că nici nu se întrevede, din nicio direcție politică, vreun proiect prin care să se transmită românilor că, la o adică, cineva ar putea construi pe acest dosar o reacție strategică eficace și inteligentă. Eșecul este unanim: niciun partid politic nu abordează tema, niciun politician nu și-o asumă major – eventual o face pe persoană fizică, dar nu ca proiect de partid – în numele unui posibil (și sperat) joc imoral cu UDMR-ul. Cum să reproșezi tu complicitatea și turpitudinea actualei conduceri în jocul cu Ungaria, fie și prin tăcerea ei, când tu ești gata să procedezi întocmai dacă, vreodată, vei fi în locul acesteia? Cum să deranjezi UDMR-ul și pe șefii ei de la Budapesta când speri că îi vei avea parteneri guvernamentali? Aceasta este, de fapt, expresia eșecului celui mai profund al sistemului politic românesc în an Centenar.
Ce e de făcut? Soluții pe termen scurt nu par să fie, și asta e din ce în ce mai evident fie și numai din reacțiile publice de până acum la discursul lui Wess Mitchell. Dar, dacă e să vorbim despre Ungaria, se poate încerca măcar o avertizare populară cu ocazia celor mai apropiate alegeri: alegerile europarlamentare. Este evident, așa cum a fost și până acum, că parlamentarii din România prezenți în fotoliile importantei instituții europene nu vor face nimic semnificativ acolo și nu vor lăsa, oricum, nicio urmă. Cu rarisime excepții, și acelea mai degrabă pe persoană fizică decât la nivel de grup politic, influența lor sau importanța lor pentru România au fost aproape nule. Proba? Doar una, din multele care se pot invoca: Centenarul! Ați auzit de vreun mare eveniment organizat de către europarlamentarii români cu acest prilej care să rezoneze la nivelul impozantei instituții europene? Evident, nu. Și dacă nu au reușit nimic pe acest subiect, de ce ar putea ei să reușească pe altele? Din această perspectivă, promisiunile politice, economice, sociale etc. pe care le vor livra în campanie vor fi pure abstracțiuni, „cuvinte goale”, care vor „suna din coadă” la Bruxelles sau la Strasbourg. De aceea, ar trebui încercat un criteriu mai concret. Europarlamentarii pe care România îi va trimite acolo vor fi europarlamentarii… Centenarului Trianonului! Din această perspectivă, sarcina lor strategică devine esențială, mai ales în perspectiva evoluțiilor actuale. Vor fi nevoiți, poate, inclusiv din pricina unei clase politice de la București care nu a probat nimic pe tema Centenarului în 2018, să compenseze într-o eventuală confruntare internațională care va reverbera (și) în Parlamentul European. Pentru publicul din Transilvania, și nu numai , criteriul cel mai concret, cel mai ușor de evaluat, cel mai important strategic pe termen scurt este măsura în care potențialii europarlamentari vor fi capabili să răspundă provocării Budapestei! Ce știu ei despre temă? Ce viziuni au? Ce capacitate de anticipare? Pot, adică, să înțeleagă ceva din chestiunea maghiară, să poată anticipa, să poată coagula, să poată riposta, dacă situația o va cere, la nivelul Parlamentului European? Sunt capabili să transmită românilor că, la o adică, se pot baza pe ei în anii care vin, măcar pe această temă? Acesta ar fi criteriul pe baza căruia să fie evaluate listele partidelor de către electori. Prin asta, apropo de performanțele anterioare cvasi-nule ale europarlamentarilor români, dezbaterea din timpul campaniei pentru europarlamentare ar putea căpăta un sens. Și poate se va reuși, în sfârșit, o conversație pe temele de interes strategic care privesc România.
Iar în ceea ce privește R. Moldova, un lucru devine tot mai evident: a.) care mai este rațiunea unui parteneriat strategic susținut NUMAI de România, prin bani, gir politic, suport economic și de orice fel, în condițiile în care Chișinăul și-a scos din program ideea de aderare la UE? Relația cu R. Moldova, rămasă fără finalitate strategică, trezește imaginea ridicolă a unui hamster care aleargă buimac într-o roată care se învârtește în gol; b). abandonarea politicii de integrare în UE de către Chișinău, refuzul explicit al introducerii „limbii române” în Constituție, adoptarea celei de-a patra căi, „pro-Moldova”, nu fac decât să măsoare eșecul politicii oarbe și surde a Bucureștiului, decolorată de orice interes identitar și care nu putea să ducă decât unde suntem acum. Cine își asumă, în aceste condiții, politica statului român față de R. Moldova? Cine este girantul și realizatorul acesteia? Întrebări la fel de valabile și pentru politica față de Ungaria. Aceleași întrebări, aceleași eșecuri neasumate și nedecontate.