Exclusiv Ce înseamnă pentru Dan Byron să ai succes în muzică: „E când observi pe cineva în public că-ți știe versurile și închide ochii”
Byron lansează astăzi un nou album, în care vorbește deschis despre anxietate și depresie. Nu sunt genul de piese care domină topurile de azi, dar este un act asumat. „Majoritatea e o clasă în sine. Din care eu nu fac parte. Și mi-am asumat asta de-a lungul vieții”, spune Dan Byron într-un interviu pentru Digi24.ro. Albumul este public de la miezul nopții în rețelele de streaming și e disponibil atât în format digital, cât și în format fizic, pe suport de CD și vinil. Timp de mai bine de o lună de zile, membrii trupei byron vor avea un turneu național de promovare prin România, în București urmând a cânta pe 18 noiembrie, la Arenele Romane.
- „Dacă generația nouă ne acceptă pe noi, boșorogii, înseamnă că încă avem ceva de spus”. Este concluzia lui Dan Byron după ce a constat că la concertele trupei vin din ce în ce mai mulți tineri.
- Spune că nu visează la concerte pe stadioane, pentru că ar trebui să schimbe ceva din muzica pe care o face și nu vrea.
- „Eu nu sunt un comerciant care să-și vândă produsul cu orice preț. Eu vreau să-mi vând produsul pe care vreau eu să-l vând. Și care mă face pe mine să mă simt într-un fel. Chestia aia care mă face și pe mine, creatorul, să mi se ridice pielea pe mână. Sau pe cap”, explică artistul.
- Un artist care nu crede în talent: „Doar munca este cea care te face să ajungi undeva”.
- Ce muzică ascultă, ce trupă din hiphopul românesc nu mai suportă și cu cine voci din România și-ar dori să înregistreze piese în viitor, într-un interviu pentru Digi24.ro.
Cine e byron
byron are o prezență de aproape 17 ani pe piața muzicală din România, fiind o trupă înființată de Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron. Este considerată ca fiind o formație de muzică rock, dar genul mai exact ar putea fi definit ca art-rock, adult-alternative, neo-prog sau intellectual rock. Influențele sunt multiple, mai ales din zona de progressive rock, blues sau jazz. Inițial, membri trupei au cântat în limba engleză, în încercarea lor de a avea succes pe piețele muzicale de tradiție (britanice sau americane). Ultimele albume, inclusiv cel lansat pe 6 octombrie, au fost scrise și cântate în limba română. Dintre cele mai cunoscute producții ale trupei: Forbidden Drama (2007), A Kind of Alchemy (2009), Perfect (2011), 30 de secunde de Faimă (2013), Melancolic (2014), Eternal Return (2015), Nouă (2019). Noul album byron, Efemeride, este compus în limba română și îi are pe Dan Byron la voce, chitară și flaut, Dan Georgescu la chitară, Sergiu „6" Mitrofan la pian și clape, László Demeter la bas și Andrei Ilie la tobe.
Reporter: Sunt aproape 4 ani de la precedentul album byron. Așadar, Efemeride a stat ceva timp în bucătărie. Despre ce este acest nou album?
Dan Byron: E despre viață, despre noi. Mi-am dat seama de curând că albumele mele sunt un fel de jurnal plin nu numai cu ce se întâmplă în jurul meu, ci și cu ce și cum gândesc în perioada respectivă. Dacă asculți Efemeride, n-ai cum să nu te prinzi că e făcut, în parte, în pandemie. Și iarăși n-ai cum să nu te prinzi că în perioada în care l-am făcut am avut niște stări nu tocmai plăcute, despre care vorbesc deschis. Cosmin Ionescu de la Overground Music spunea că cel mai potrivit titlu pentru albumul ăsta ar fi “Conversații pe care nu le avem”, pentru că sunt subiecte pe care noi în mod normal nu le discutăm cu nimeni, cum ar fi anxietatea. Nu vorbim despre anxietate poate și pentru că am fost educați să nu vorbim despre problemele noastre mentale. Gândește-te că majoritatea părinților generației noastre consideră că terapia este pentru nebuni. Și atunci, primind educația asta, e normal să nu ai un dialog despre depresie sau anxietate sau stări ciudate. Ori albumul ăsta e deschis. Eu mi-am propus dintotdeauna să vorbesc deschis despre ce simt, despre ce mă frământă. Probabil ăsta e motivul principal pentru care am vorbit despre ele, pentru că muzica e despre simțire. Întotdeauna când scriu ceva în primul rând mă întreb “ce simt acum?” și “cum pot exprima simțămintul ăsta, cum pot să-l pun pe sunete?”. Și vorbesc despre el. Efemeride e despre viață în general și despre cât de în serios sau în neserios o luăm. Și despre moarte în același timp.
Cu toate astea, piesele care au azi succes vorbesc despre mama care nu știe că tata face lucruri necurate într-un magazin din mall (în original, Sam Smith cu refrenul piesei Unholy: Mummy don't know daddy's getting hot / At the body shop, doing something unholy).
Ha-ha-ha! Eu cred că e loc pe planetă pentru toată lumea. Majoritatea e o clasă în sine. Din care eu nu fac parte. Și mi-am asumat asta de-a lungul vieții.
Ce vezi tu în fața ta la un concert?
Sunt din ce în ce mai atent la ce se întâmplă în fața mea. De ceva vreme am început să fim foarte buni pe live, fără nici o modestie. Și de multe ori văd fericire, culmea, pe o muzică care nu e ușor de înțeles și care nu e cea mai veselă din lume. Dar văd satisfacție, nu știu cum altfel să spun. Evident că asta se transmite. La ultimul concert a fost atât de puternic feelingul, încât mi-a venit să iau în brațe pe toată lumea. Și am coborât de pe scenă și am început să mă îmbrățișez cu oamenii din primul rând.
Cum e publicul vostru? Ce vârste au? Ce simți despre ei? Cum îi vezi?
În ultima vreme publicul nostru e o enigmă. Și-ți spun și de ce. Pentru că acum, de ceva ani, a început să fie majoritar format din oameni care au în jur de 20 de ani. Ceea ce nu ne explicăm. Credeam că publicul nostru va crește împreună cu noi. Și că va fi de vârsta noastră forever. Bineînțeles că sunt mulți pe care îi știm de mult care sunt de o vârstă cu noi și vin în continuare la concerte. Dar acum peste jumătate din public e de 20 de ani.
Ceea ce e plăcut?
Este foarte plăcut. Este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Pentru că asta înseamnă că suntem în continuare relevanți. Dacă generația nouă ne acceptă pe noi, boșorogii, înseamnă că încă avem ceva de spus.
Ce crede astăzi Daniel Radu despre Dan Byron?
Da, e o întrebare… Întrebarea este, cred, în ce măsură mai sunt Daniel Radu? Pentru că sunt Daniel Radu în buletin și sunt Daniel Radu în chestiunile care privesc viața de zi cu zi. Sunt Daniel Radu la întreținere, spre exemplu. Sau când mai primesc ceva prin poștă. Dar nu prea mai am legătură cu numele ăla. Numele de Dan Byron a devenit atât de împământenit încât nici eu nu prea mă mai regăsesc în Daniel Radu.
Dar Daniel Radu avea la un moment dat 13,14,15 ani și nu era încă Dan Byron. Și bănuiesc că Daniel Radu de atunci avea niște vise. Despre ce face astăzi Dan Byron.
A fost un proces. Dar, da, a existat un declic. A existat un moment în care am decis că asta vreau. Nu că vreau să devin muzician, pentru că asta era clar că o să fiu, ci mai degrabă ce fel de muzician. Până la un moment dat nu cred că mi-am dat seama cu exactitate. Ăsta e și motivul pentru care m-am dus la Liceul Militar de Muzică. Nu eu luasem hotărârea. M-am dus unde mi s-a sugerat sau semi-impus. Dar a existat momentul X în care mi-am dat seama că nu armată vreau să fac în viață. Cred că aveam 16 ani, de fapt nici nu împlinisem 16 ani, era în vara lui 1994. Revelația a fost declanșată de un concert Jethro Tull la un festival numit Skip Rock. M-a zăpăcit de cap concertul ăla. A contat și faptul că am mers după aceea niște ore pe jos până la unitatea militară a liceului. Acolo dormeam, era internat. Și mergând nu știu cât, probabil două ore - două ore și jumătate, că nu aveam bani de taxi, am avut timp să mă gândesc. În noaptea aia mi-am dat seama că până atunci îmi pusesem doar niște baze, să mă pot exprima muzical, să pot să înțeleg mai multe din muzică, dar că viitorul meu în cadrul armatei sau într-un alt cadru instituționalizat nu sună bine. Și că cel mai bine ar fi să trăiesc cum văzusem în seara aia. Vroiam să fiu ca ei. Vroiam să fiu pe o scenă, în fața unui public liber, care cântă versurile odată cu mine. La niciun alt tip de spectacol nu se întâmplă asta. Dacă te-ai duce la operă și ai începe să cânți în gura mare, ai fi șușuit sau chiar luat pe sus de oamenii de la pază, nu?
Când ai început să cânți pentru un public?
Tehnic, eu am cântat pentru public din clasa a doua, cu vioara, la audițiile trimestriale de la Școala de Muzică. Dar nu e același lucru. În clasa a IX-a am avut o încercare de trupă cu fratele meu și cu niște colegi, o trupă de cover-uri Queen, un fel de trupă tribut. Încercam să imităm ce auzeam pe înregistrările lor. Ne-am lăsat pentru că nu ne ieșea, cântau prea greu pentru abilitățile noastre de atunci. Plus că eu eram în schimbare de voce. Tot în anul ăla am cântat la o petrecere din asta de liceu. O reuniune, așa se numea. Fiind militar, era un liceu exclusiv de băieți, așa că din când în când se organiza câte o reuniune la care aduceau fetele de la Liceul Sanitar. Ne lăsau într-o sală, puneau muzică, dansam, ne cunoașteam și noi cu cineva… Iar la evenimentele astea mai era și câte un moment artistic, venea câte o trupă înjghebată din câțiva colegi și cânta niște piese. Îmi amintesc că am cântat și eu o piesă, două. Coveruri, că nu scriam încă.
Reiau întrebarea: visa atunci Daniel Radu să ajungă Dan Byron?
Visa să ajungă ceva de genul, dar imaginea viitorului era foarte incertă. Evident că îmi doream să am o formație cu care să cânt, să avem concerte, să mergem prin diverse locuri, să cunoaștem tot felul de oameni, dar era un vis frumos și atât. Să zicem că până în noaptea concertului de care vorbeam mai devreme cochetam doar cu ideea.
Cum ai descrie tu succesul?
E un subiect foarte delicat. Pentru că foartă multă lume crede că succesul e egal cu notorietatea. Dar eu nu-l văd așa. Din punctul meu de vedere, ai succes în momentul în care reușești să te exprimi sincer și să fii acceptat de un public, mult, puțin, nu contează. Poate să fie un public format din cinci oameni. Dacă reușești să te exprimi cu adevărat, fără jumătăți de măsură, și observi la un moment dat că cineva din public îți știe versurile sau închide ochii la un anumit pasaj, atunci se cheamă că ai succes. Iar când vezi 100 de oameni făcând asta înnebunești. E cel mai mare succes. Nu trebuie să fie 1 milion. Ce e peste 100 e bonus.
Mulți artiști au descris ceva ce mie, cred că și altora, mi-e greu să înțeleg, și anume energia din partea oamenilor la un concert. Ce înseamnă asta?
E ceva ce nu cred că poate fi explicat neapărat. Orice fel de concert e de fapt un schimb de energie. Un schimb de energie care nu pornește neapărat de la scenă sau de la public. E ca un cerc. Nu știu cum să ți-o explic științific și nu cred că există o explicație științifică. Dar se simte. Și dacă o parte nu-și face treaba, dacă publicul sau trupa nu participă la schimbul ăsta, concertul ăla e un fail. O simți. Când te dai jos de pe scenă ești terminat.
Tu ai simțit eșecul ăsta și de pe scenă, dar și din public?
Da, bineînțeles.
Când ai simțit asta din public?
Spre exemplu, la Rock Werchter (festival celebru de muzică în Belgia - nr.). Au fost multe concerte de la care am plecat fix pentru că aveam alte așteptări. Ca energie. Au fost concerte de la care am plecat pentru că nu se auzea bine sau făcuseră ăia de pe scenă ceva ce nu-mi convenise, dar au fost și unele de la care am plecat pentru că nu simțeam energia. Erau artiști care veniseră la job, își făceau doar datoria.
Care au fost momentele acelea cu energie bună care te-au marcat pozitiv?
Au fost unele care m-au marcat grav. Spre exemplu Radiohead, în 2017. Cred că cele mai reușite concerte pe care le-am văzut vreodată au fost cele care din punctul meu de vedere au durat un sfert de oră. Adică, ăsta a fost feelingul. Au trecut atât de repede încât m-am uitat la ceas zicând “Nu se poate! Cum adică ați terminat? Păi stați așa, că eu mai vreau!” Așa a fost cu Radiohead-ul ăla, care a durat de fapt vreo 2 ore. La fel a fost la un concert Sting la Budapesta, îți jur, am crezut că a durat 20 de minute. Și ăia cântaseră la fel, aproape 2 ore. Așa de mișto era energia care venea spre noi și așa de mișto a fost totul în seara aia, încât timpul s-a comprimat.
În România ai asistat la un astfel de concert de unde să pleci, tot așa, răvășit?
Am asistat la Roger Waters cu The Wall, care m-a spart definitiv. Îl consider și acum unul dintre cele mai faine pe care le-am văzut vreodată. Am văzut tot felul de concerte în România. Am văzut Michael Jackson în 1996. Mi-a rămas pe creier cumva și pentru că nu aveam experiență mare de concerte și pentru că îl ascultasem mult în copilărie, dar să știi că mai bine de jumătate de concert a făcut playback. Și ne-a impresionat mai degrabă prin ce avea de etalat decât prin energia pe care ne-a dat-o. Era mai mult emoția de a vedea unul dintre cei mai mari artiști pop ever. Era acolo, în fața noastră.
Există trupe românești care să te facă să uiți de timp?
Acum să știi că sunt prea înăuntrul grupului de muzicieni, că e mică lumea asta. Sunt prea în interior ca să mă afecteze la fel.
Cu toate astea, voi ați scos un album de coveruri după muzică românească.
A fost o chestie care a venit nu pentru că ne-am fi propus-o. Victor Panfilov, cu care lucram atunci, mi-a propus să fac o versiune a mea la piesa lui Alifantis Ploaie în luna lui Marte. Voia să facă un fel de tribut Alifantis cu mai mulți artiști. În primă fază i-am zis că e imposibil. Piesa aia a intrat în memoria colectivă așa, nu ai cum să faci o altă variantă. El mi-a sugerat totuși să încerc. Până la urmă mi-am luat inima în dinți și am făcut-o, iar lui i-a plăcut atât de tare încât mi-a propus să mă joc și cu alte piese românești și să facem un album cu asta, că e mișto și e un exercițiu și în plus e o chestie care ar putea să atragă atenția. Ceea ce s-a și întâmplat. Piesa Perfect, care dă și titlul albumului, a fost multă vreme după aceea cel mai mare hit al nostru.
Ai primit feedback de la autorii pieselor pe care le-ați refăcut?
Da. Nu-mi amintesc să fi fost vreunul negativ. Ba, țin minte că Mișu Cernea m-a sunat la un moment dat să îmi sugereze să păstrez armonia originală din Mierea. I-am spus că eu am înțeles foarte bine armonia originală și că optasem s-o fac altfel, în felul meu. E clar că era prea atașat de propria compoziție, dar cred că m-a înțeles. Dar altfel, n-am avut reacții negative. De mai multe ori Artan mi-a spus că-i place mai mult varianta noastră de la Perfect. De altfel, el a și venit cu noi pe scenă s-o cânte. Și eu am fost la Partizan de câteva ori. Ada Milea mi-a zis că nu s-ar fi gândit niciodată că o să fie cineva care să facă așa o variantă la Graniță-n raniță. Cu Nicu Covaci n-am vorbit direct, a vorbit Codruț (Dumitrescu, managerul trupei byron - nr.). Mi-a zis că a fost plăcut surprins, că, da, asta înseamnă să faci cover, să ai o variantă a ta, să o modifici, să fie altfel. Îți dai seama, Covaci a auzit cel mai des piesele Phoenix cântate, de multe ori, prost la toate focurile de tabără.
Ai avut influențe din zona artiștilor români?
Mai mult ca sigur că am avut, nu că aș putea să-ți spun exact cine și cum și cât m-a influențat. Când eram puștan mergeam la toate concertele la care puteam să mă duc. Multe dintre ele m-au influențat, sunt sigur. Cu Timpuri Noi aveam o relație, ca să zic așa. Nu scăpam nici un concert din București. La Sarmale Reci am fost la toate concertele la care am putut să mă duc în perioada Țara te vrea prost. La Cargo la fel în perioada Destin. Mergeam cu gașca. N-am înțeles niciodată fenomenele Compact, Holograf, Iris, pentru că eram dintr-o altă generație, dar culmea, Cargo mi se părea fresh, pe când Iris nu. Apoi Andrieș, pe care îl ascult de prin 1990, de când am dat peste Interzis. La un moment dat am și cântat cu el, iar dacă stau bine să mă gândesc, umorul din Consumatori de vise are ceva din umorul lui. Bine, cred că toți artiștii pe care i-am văzut vreodată m-au influențat. Bucățele din ei, că am vrut sau nu, au devenit parte din mine.
Ce nume mari din muzică ai vrut să vezi și n-ai văzut niciodată?
David Bowie. Foarte tare mi-aș fi dorit. Prince. Oameni pe care nu mai avem cum să-i vedem. Uite, îmi pare foarte rău că am plecat de la concert de la Mark Lanegan. Am plecat de la concertul lui de la Werchter pentru că nu se auzea bine, nu îi auzeam vocea și am crezut că mor cu nervii, că doar pentru asta mă dusesem la concert. Am plecat probabil cu speranța că-l voi mai prinde altădată la un concert la care să i se audă vocea. Și n-o să mai am ocazia asta, că nu mai e… Mi-ar fi plăcut să văd Nirvana. Când eram puștan eram mort după Nirvana, ca toată generația mea. Uite, Soundgarden mi-aș fi dorit foarte tare să văd. Sau Audioslave, orice cu Chris Cornell vocalist. Mi-ar fi plăcut foarte tare să văd Jeff Buckely, dar… Observ că pun în categoria concertelor pe care mi-aș fi dorit să le văd pe cele cu oameni care nu mai sunt. Că dacă mai sunt și mai concertează există speranțe.
Ai cântat de-a lungul timpului împreună cu alți vocaliști, cu Lucia, cu Alifantis, cu Andrieș, cu Doru Trăscău. Cu cine ai mai vrea să mai cânți?
Mi-ar plăcea să fac ceva cu Dora Gaitanovici. Pentru că e din noul val și mi se pare că e o prezență foarte mișto. Aș mai face ceva și cu Lizabett Russo, care nu pare că e româncă, dar e româncă plecată de mult, stă prin Scoția. O chema Elisabeta Rusu. Ți-am dat două exemple de gagici pentru că eu cred că se completează mai bine cu vocea mea. Altfel, cu tipi, cu Doru am făcut doar niște concerte și nicio înregistrare, dar aș face cu el oricând o piesă. Vocile noastre sunt cumva prin același registru, avem influențe comune. Cu Despot, de ce nu?
Te-a atras vreodată alt gen de muzică pe care îl faci tu?
Mă distrează că am vrut să fac o trupă rock numită byron, iar byron a devenit mult mai rock decât intenționasem, dar în mod ironic îmi place mai mult decât m-aș fi gândit. Însă mi-ar plăcea să pot cânta și în alte genuri, spre exemplu să pot cânta jazz, dar pentru asta ar trebui să studiez zilnic jazz. E foarte greu să poți să te exprimi spontan în felul ăla. Dacă tu faci rock ziua și seara vrei să cânți jazz, nu prea ai nicio șansă. M-am mai jucat de-a folkul din când în când. Cântând la chitară acustică era la îndemână. Poate fac un proiect de folk la un moment dat, mai știi? Muzica clasică, iarăși, e în aceeași categorie cu jazz-ul. Adică, ori o faci full time, ori nu te bagi. Pentru că acolo sunt unii care studiază și opt ore pe zi. Fără glumă. Și mai sunt unii care le duc flori la finalul concertului și le zic: “vai, dar ce talentat sunteți”…
Știu, tu ai teoria asta cum că nu există talent.
Da, doar munca este cea care te face să ajungi cu adevărat undeva.
Muzica lăutărească îți place?
Nu m-a atras niciodată. Nici muzica lăutărească, nici muzica populară. Când eram copil și începea Tezaur folcloric la TV, mă ridicam și ieșeam din cameră. Scurt. Nu aveam gusturile formate atunci, dar mă zgâria pe creier. Bine, e foarte posibil ca la Tezaur folcloric să fi fost difuzat un folclor pervertit, care nu mai avea legătură cu realitatea. Din păcate anii de comunism și-au pus amprenta și pe folclor. Am ascultat niște chestii din zona asta când eram la cursuri la Conservator și nu aveau nicio legătură cu ce știam eu. Erau din altă lume. Dar, vezi, n-am stat să caut. Mi-am propus la un moment dat să mă duc la Institutul de Folclor să caut ceva vechi. Dar, uite că nu m-a tras ața, nu m-am dus.
Hip-hop?
Cu hip-hop-ul relația mea e foarte ciudată. Sunt unele albume care mi se par foarte bune, cum ar fi albumele lui Kendrick Lamar, JID, Little Simz sau Kae Tempest. Ăștia sunt hip-hopperi foarte buni, care mie-mi spun multe. Kae Tempest are și un album care nici măcar nu mai e hip-hop, e un fel de storytelling, un experiment emoționant despre Brexit. Dar sunt și foarte mulți care mie nu-mi spun nimic, foarte mulți care mi se pare că au o energie nasoală, urâcioasă. Nu mă regăsesc acolo și îmi vine să opresc imediat. Când eram mai puștan ascultam Paraziții, că asta se asculta în jurul meu. Cum scoatea Paraziții un album nou, toată lumea începea să dea citate. Între timp am mai crescut. Am mai încercat la un moment dat să-i ascult și mi s-a părut horror. Sunt superhomofobi, superrasiști, supermisogini. Sorry, eu nu mă regăsesc și nu știu dacă am făcut-o cu adevărat vreodată, deși îmi amintesc că pe vremea respectivă am avut niște dialoguri despre rasism în care să zicem că nu eram personajul pozitiv, dar atât mă ducea capul. Anul ăsta am realizat că hip hop-ul a împlinit 50 de ani și mi s-a făcut puțin rușine, că mie încă mi se pare nou, deși are jumătate de secol.
Mai există astăzi metaforă în muzică?
Să știi că se studiază la Berklee, facultatea de muzică pop/rock/jazz la care visează orice muzician pop/rock/jazz din lumea asta. Acolo există curs de versuri la care se studiază și se exersează metafora. Și eu fac exerciții după cărți scrise de profesori care predau la Berklee.
Dar oamenii care ascultă muzică și care o ascultă la radio sau în aplicațiile de streaming cu greu, cred, se mai întâlnesc cu metafora, în special în muzica nouă.
Știi ce se întâmplă? Ce e cel mai popular pe lumea asta spune foarte multe despre ce e majoritar pe lumea asta. Cum ai vrea tu ca în top 5 Billboard să fie niște chestii profunde și să-l ai președinte pe Donald Trump? Alea sunt topuri de vânzări, Billboard e foarte precis și îți spune multe despre societate. Eu cred că metafora nu a dispărut deloc. E doar foarte nișată. Și toate procedeele de stil sunt foarte nișate. Sunt pentru oameni care au timp și energie să mai fie atenți la asta. Gândește-te că societatea de azi nu mai are timp de nimic. Orele de lucru s-au modificat. Majoritatea oamenilor din jurul nostru, din bula noastră cel puțin, termină lucrul mult mai târziu. Păi, tata era acasă la ora 16.00. E drept, la 7.00 trebuia să fie la serviciu. Dar la 16.00 era acasă. Putea să aibă și el o viață până la ora 21.00, când se culca. Dar dacă tu vii acasă la 20.00-21.00, când dracu’ să poți să mai ai timp de altceva? Și din cauza asta sunt și consumabile de media care sunt foarte jos ca nivel. Pentru că oamenii ăștia nu mai au energie să fie atenți, să înțeleagă subtilități.
Nu te sperie asta?
Nu mă sperie, pentru că s-a ajuns aici într-un mod foarte natural.
Te întreb asta pentru că trupa voastră folosește adesea metafora, figura de stil, profunzimea în versuri.
Da, dar eu fac asta conștient. Spre exemplu, noi tocmai am lansat un single de pe noul album care va ieși în curând. Iar single-ul ăsta are o singură caracteristică care l-ar putea face single, respectiv, durata. Dar tot restul, versuri, sound, măsură, sunt altfel decât te-ai gândi că ar trebui să fie pentru un single. Măsurile sunt compuse, avem chiar și polimetrie, sound-ul e dur, cu distors și voce guturală, iar mesajul este unul la care trebuie să stai să te gândești un pic mai mult. Nu e hey baby, one more time, știi? Nu e ceva ce poți să înțelegi imediat. Dar e asumat. Bineînțeles că puteam să scriu o piesă în patru pătrimi și niște versuri mai simple, sau puteam să folosim distors mai ca la pop, așa, în fundal și să aducem clapele în prim-plan. Dar n-am vrut, de ce să facem asta?
Muzica ta vă aduce sau mai degrabă nu vă aduce oameni la concertele voastre?
Noi în general avem concerte mai mici, de club. În cele mai mari cluburi încap, să zicem, 700 de oameni, iar noi avem atâta public. Dacă am vrea mai mult probabil că ar trebui să schimbăm ceva la muzică, ceea ce nu cred c-o să facem niciodată. Nu suntem simpli comercianți care își vând marfa cu orice preț. Vindem doar ce vrem să vindem, vindem ce simțim cu adevărat. Vorbeam mai devreme de energie. Ei bine, energia bună e chestia aia care îți face pielea de găină, iar pe asta o poate simți și publicul, și artistul. Dacă nu e prezentă, ceva nu e bine. Mulți artiști mari o forțează, făcându-și show-urile să pară venite de pe altă lume. Provocarea adevărată apare abia când dai jos poleiala, când te urci pe scenă și cânți fără cine știe ce producție în spate.
Tu când vrei să asculți muzică unde te duci să o asculți?
Când vreau să ascult muzică mă duc la mine în living și-mi pun un vinil.
Ce muzică e pe vinul acela?
Pe vinil am doar ce îmi place cu adevărat. Sunt multe albume pe care le ascult digital, pe streaming, dar nu îmi cumpăr pe vinil decât ce îmi place foarte mult. Din două motive — unu: nu am spațiu infinit, și doi: sunt destul de scumpe. Drept urmare, colecția mea e formată doar din albume care îmi plac, așa că orice vinil din colecție e perfect.
Când vrei să asculți muzică nouă, cum faci să o alegi?
Am învățat în timp să filtrez. Era o vreme în care încercam să ascult orice apărea nou. Acum am câteva site-uri și niște influenceri la care mă uit. Și am învățat cam ce încredere să am în ce site-uri sau în ce influenceri. Dar mi se întâmplă să nu fiu de acord cu ce spun respectivii. Spre exemplu, e site-ul allmusic.com, care în fiecare vineri publică lista de albume apărute și recomandă câteva. Bineînțeles că nu sunt toate acolo, doar sunt mii de albume care apar. Dar ei se ocupă aproape exclusiv de zona anglofilă, iar eu în mare majoritate cam asta ascult. Pe allmusic fiecare album primește un punctaj din ăla cu stele. Știi sistemul. Culmea e că eu nu cred că arta poate fi judecată așa, nu cred că un album e mai bun decât un alt album, ci cred că un album poate fi mai potrivit sau mai puțin potrivit pentru gustul cuiva. N-o să ai niciodată cum să cântărești valoarea artei, pentru că n-o să poți fi niciodată obiectiv, nu ai cum. La fotbal e clar. Se poate vedea cu ochiul liber de câte ori intră mingea în care poartă. La artă nu-i așa. În afară de allmusic, îl mai urmăresc pe Anthony Fantano, care are canalul The Needle Drop pe youtube și face câteva recenzii pe săptămână. Omul este foarte, foarte bine pregătit, mai bine pregătit ca alții ca el care încearcă să facă același lucru.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
