29 de ani de la Revoluția Română. Oamenii sufereau de foame și frig: „Ne dădeau un sfert de pâine”
Se împlinesc, zilele acestea, 29 de ani de la Revoluţia Română. O revoltă pornită din multe lipsuri. De la lipsa de libertate, la cea de mâncare. Exista raţie de alimente şi program de furnizare a apei calde şi energiei electrice. Nicolae Ceauşescu hotărâse în 1982 că România trebuie să-şi achite toate datoriile externe. A reuşit, dar preţul a fost plătit de un întreg popor care suferea de foame şi de frig.
La 31 martie 1989, Nicolae Ceuşescu a început şedinţa Comitetului Politic Executiv al PCR cu un subiect care nu figura pe ordinea de zi. „Azi-dimineaţă am dat banii pentru ultima rată a datoriilor, a spus el. În anul 1980 aveam 11-12 miliarde de dolari. La începutul anului mai aveam 1,15 miliarde de dolari. Astăzi, ultima rată de 137 de milioane de dolari a fost achitată şi cu aceasta datoria bancară şi de stat a fost predată complet”.
De ce a ţinut Ceauşescu să plătească integral datoria externă? Realizările comuniste din anii 70 fuseseră ridicate prin împrumuturi occidentale. Dar în 1981-1982, România a intrat într-o situaţie absurdă de incapacitate de plată. Scadenţele pe termen scurt, mediu şi lung s-au suprapus, fuseseră programate greşit. Oficialii comunişti nu au putut plăti o serie de furnizori externi, atrăgând penalizări. Enervat, Nicolae Ceauşescu a găsit explicaţia: orice împrumut înseamnă pierderea independenţei şi suveranităţii. A început plata în totalitate şi în avans a datoriei externe.
Decizia a provocat o adevărată ruptură în economie. În iulie 1971, România negocia FMI şi Banca Mondială potrivit „politicii externe a PCR privind dezvoltarea relaţiilor cu toate statele indiferent de sistemele lor politice”. Cum Nicolae Ceauşescu părea o breşă occidentală în Est, cele două instituţii financiare au acceptat chiar să facă o excepţie în propria politică şi finanţeze proiecte industriale. În plus, odată cu aderarea României la FMI, alţi investitori inclusiv din Statele Unite şi Canada, s-au orientat spre România. Tehnologia şi know-how-ul occidental au dat speranţă românilor că regimul poate deveni rezonabil. Dar în iunie-iulie 1982, în criză de valută, Comitetul Executiv al PCR începe aşa-numita raţionalizare a energiei electrice la consumatorii casnici şi reducerea la limită a iluminatului stradal. Urmează restricţii în lanţ.
„Era o perioadă când eu trebuia să învăţ pentru facultate. Aveam lampă cu gaz, se găsea gaz şi cu lampa de gaz învăţam la gaz. Cu curentul te mai descurcai, dar era în plină iarnă numai anumite ore cu căldură şi apa caldă era cu program. 2-3 ore dimineaţa şi 2-3 ore seara. Totul era limitat”, își amintește Cristian Săndulescu, medic.
„Îmi aduc aminte că învăţam la lampă, ne încălzeam în bucătărie de la aragaz, nu era lumină, programul la televizor era de 2 ore. Mergeam la teatru, dar era foarte frig, la Filarmonică nu avea rost să te duci, că de frig, nu mergea arcuşul pe vioară. Multe, multe greutăţi, nu, nu, nu, nu trebuie să ne mai amintim de... și nici nu aş vrea ca cineva să mai treacă vreodată prin aşa ceva”, afirmă Corneliu Coman, fost ofițer, Iași.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Pe măsură ce miliardele de dolari erau plătite în avans, apăreau şi penalizările de plată anticipată. Cum Nicolae Ceauşescu nu înţelegea să le plătească, apăreau blocaje şi presiuni. Oficialii comunişti au obţinut totuşi renegocierea dobânzilor. Pentru scăderea a 2-3 procente, calendarele de rambursare erau extrem de stricte. Românii resimţeau din ce în ce mai acut „economiile”:
„Puneam buteliile la rând, înainte de a avea gaz, cred că pe un kilometru de butelii, dacă nu mai mult. Şi aşteptam câte două zile. La telefoane ca să instalaleze Romtelecom, am aşteptat 5 ani. Şi acuma te roagă. La benzină, mergeam o duminică da şi una nu, tot prin relaţii. Când a fost băiatul în Armată, nu vă spun, prin nişte foste eleve am reuşit să fac rost de câteva tablete de glucoză, mă duceam cu ele... ce să zic, foarte greu, ne-au umilit, ne-au umilit într-un hal fără de hal, dvs. să nu ajungeţi niciodată în situaţia asta”, spune Zinovia Busuioc, profesoară de franceză, pensionară.
Decizia de plată a datoriei externe a venit în paralel cu alta, care a multiplicat problemele: limitarea drastică a importurilor. Cum industria era corealată cu cea Occidentală, lipsa de tehnologie i-a micşorat competitivitatea la export. Aşa că oficialii comunişti exportau masiv alimente. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, românii nu cumpărau alimente pe cartelă. În anii 80, da:
„Prima dată am venit în Craiova când am luat examenul pentru liceul industrial în 1977. Începând cu '80-'81 a cam început să se aleagă praful, produsele de strictă necesitate, nici gând. Stăteam la cozi, luam 5-6 portocale, bananele nu le vedeam decât în cărţi sau reviste. Prin 86-87 s-au introdus cartele de alimente zahăr, ulei şi pâine. Cea mai mare nenorocire, necaz al comunismului a fost introducerea cartelei - jumătate de pâine. Pâinea nu avea un kilogram, cu 300 de grame nu puteai trăi”, povestește Nicolae Dondre, contabil.
„Stăteam la coadă ca să putem să ne procurăm acele produse care erau de strictă necesitate. Făcea omul aprovizionarea după cum avea relaţii, cunoştinţe, se ducea şi cumpăra cu preţuri supra. Asta, de unde? De la diferite localuri care erau dirijate de diferiţi oameni din conducerea partidului. Era o problemă când stăteam la rând la lapte. Aveam copii mici şi stăteam la lapte, asta era cel mai greu. De ce să nu spunem adevărul, dacă ăsta este adevărul?( Stăteaţi cu orele? ) Stăteam cu orele, dar puneam sticlele de seară, şi le legam pe sfoară, cum se proceda”, afirmă Andrei Costantin, pensionar Combinatul siderurgic.
„În anii '80, alimentele de bază - zahărul, uleiul, untul, erau pe cartelă. Aveai dreptul la jumătate de pachet de unt de persoană, un kilogram de persoană, pe o lună de zile, te duceai la alimentară şi îşi luai raţia. Eu am făcut excursii în URSS şi în restaurante era untul pe masă la discreţie şi paharul de smântână 3 copeici. Acolo ne-am săturat şi de smântână şi de unt. Zic, uite, domne aici cum e”, spune Ana Brătilă, Cluj.
„Foarte greu. Era mâncarea, uleiul, zahărul şi pâinea era pe raţie. Şi pâine, ne da un sfert de pâine, dacă voiam să mâncăm mai multă pâine, trebuia să mergem în oraşul vecin la Beclean şi să stăm la coadă jumătate de zi pentru două pâini, să avem mai multă pâine pentru copii. Stăteam la rând şi trebuia să aducem ouă de acasă, anumite numere de ouă, contra alimentelor. Şi ouălele nu ni le lua toate, pe ale mici, nu le lua”, Cristeştii Ciceului, jud. Bistriţa-Năsăud.
Nici măcar la ţară penuria de alimente din comerţul de stat nu putea fi compensată de legumele, ouăle sau carnea din gospodării. Animalele nu puteau fi sacrificate fără aprobare, iar ţăranii dădeau cote la stat.
Satele intens colectivizate erau cele mai năpăstuite. Grădinile rămase în proprietate privată erau prea mici ca să asigure hrana. Ţăranii nu aveau oricum timp de ele. Normele de muncă la colectiv erau uriaşe. Ca să supravieţuiască, mulţi au început pur şi simplu să fure de pe câmp sau din livezile cooperativizate.
Toate acestea se întâmplau în timp ce Perestroika lui Gorbaciov îşi extindea efectele mult-aşteptate în toată Europa Centrală şi de Est. Societatea românească se afunda în tensiune şi frustrare.
În lipsă de orice, piaţa neagră căpătase proporţii uriaşe:
„Stăteam la coadă ca să putem să ne procurăm acele produse care erau de strictă necesitate. Făcea omul aprovizionarea după cum avea relaţii, cunoştinţe, se ducea şi cumpăra cu preţuri supra-preţuri De unde? De la diferite localuri care erau dirijate de diferiţi oameni din conducerea partidului”, spune Andrei Costantin, pensionar Combinatul siderurgic.
„Portocalele, bananele nu se găseau. Rarele dăţi când băgau la câte o cofetărie, mare parte se dădeau pe pile, cunoştinţe, relaţii, PCR de atunci e vorba asta. Fiecare şefă de magazin avea rudele ei, prietenii ei. Şi ce mai apucau săracii oameni, era bătaie pe ele”, afirmă Cristian Săndulescu, medic, Craiova.
Penuria a provocat alt monstru: inflaţia. Oamenii aveau bani, dar nu aveau ce cumpăra. Informat asupra situaţiei, Nicolae Ceauşescu a tras concluzia că ţăranii sunt vinovaţi:
„În ultimii ani, Ceauşescu a avut informaţii exacte că România suportă o inflaţie galopantă. Asta îl înnebunea, economiştii i-au explicat, el nu pricepea: Dom'ne, în România, preţurile le stabilesc eu. Ceauşescu l-a admonestat pe preşedintele Comitetului de Stat pt Planificare şi i-a spus: după ce că eu vă fac planul, voi nu sunteţi în stare să îl urmăriţi?! Cei de la Comitetul Planificării lucrau nopţi să iasă corelaţiile economice. A pus el şi mercurial, golind pieţele, ţăranii nu au mai venit în pieţe. Sau era la Adunaţii Copăceni, în curţile ţăranilor, cozi de Dacii, nu se mai vindea în pieţe”, spune Adrian Vasilescu, consilier guvernator BNR.
Nu doar pentru alimente se făceau eforturi permanente. Şi medicamentele lipseau.
„Am avut nevoie că soţul meu a fost la colectiv la coasă şi i s-a perforat apendicita. Până am ajuns la spital, nu era mijloc de transport, s-a inflamat şi a făcut peritonită. Şi imediat cum am ajuns la spital medicul o zis să fac, cum pot, rost de antibiotic. Atunci a apărut penicilina. Am avut noroc şi am avut aici un învăţător şi cu el am umblat. Am găsit un jidov, evreu care avea. Am dat pe cinci peniciline o junică. O viţică”, povestește Eugenia Arpaştoan.
În ultimii ani ai regimului, exasperarea cuprinsese şi muncitorimea, baza ideologică a sistemului. La 15 noiembrie 1987, lucrătorii de la Steagul Roșu au protestat în stradă şi au intrat în sediul Comitetului Judeţean de partid. Bătălia lui Nicolae Ceauşescu cu inflaţia dusese la abuzuri de nesuportat:
„A introdus un sistem de plată, suna interesant, salariul nu mai este limitat. Oamenii au crezut că pot urca salariile. Nu! În condiţiile în care nu se făcea planul, puteau să coboare salariul, dar nu mai jos de 25%. Până la 25% putea fi amputat salariul. A anulat toate sporurile, tipografii aveau un spor de toxicitate în lapte, nu l-au mai avut, toate sporurile şantier, sporurile de zi-lumină, toate au dispărut. Şi a mai făcut ceva, ca să scoată bani de la populaţie a inventat cumpărare de participaţiuni. Oamenii au plătit, nu că au vrut, li s-a oprit din salariu ca să cumpere acţiuni în întreprinderi”, își amintește Adrian Vasilescu, consilier guvernator BNR.
În 1989, Ceauşescu a decis şi scumpirea curentului electric.
În paralel însă, a interzis orice alt credit extern. Or, finalizarea Centralei de la Cernavodă, care ar fi ieftinit energia electrică, se baza pe un credit canadian. Când a aflat că respectivul credit continuă, dictatorul a demis toată conducerea Ministerului de Finanţe, al Comerţului Exterior şi a Băncii Române de Comerţ Exterior:
„Şi-a destituit pe miniştrii ... şi-a chemat şi directorii. Că nu sunt numai ei, miniştrii vinovaţi, sunt şi directorii. Şi în mod „democratic”, Ceauşescu întreabă la sfârşit: mai are cineva ceva de spus? Eu, care eram directorul Direcţiei Valutare, am ridicat 2 degete, foarte mulţi erau acolo, am ridicat 2 degete, nu era în filmul respectiv. Am spus următorul lucru: am luat credit extern pentru că am avut plan în balaţa de plăţi externe, dacă aveai plan, trebuia executat. Ceauşescu a spus: Nu e adevărat”, spune Carol Căpiță, profesor la Facultatea de Istorie București.
În urma discuţiei, Şeful al Direcţiei Valutare şi Relaţii Internaţionale din Ministerul de Finanţe a fost demis.
Necazurile materiale nu erau nici pe departe singurele. Decizii personale precum localitatea în care lucrezi, la ce vârstă vrei să te căsătoreşti sau câţi copii vrei să ai erau dirijate de stat. Celibatarilor fără copii până la 30 de ani li se percepea o taxă care putea ajunge la 10% din salariu. Iar fiecare absolvent de facultate era repartizat acolo unde economia socialistă avea nevoie de el.
„Am terminat facultatea de Istorie în 1988 si am fost repartizat în mediul rural, aşa cum se întâmpla cu marea majoritate a studenţilor din facultăţile univer sităţii. Legea obliga absolvenţii universităţilor să stea 3 ani în învăţământul mediu, în localităţi mici sau rurale, altminteri erau obligaţi să plătească studiile universitare. Naveta era destul de dificilă, erau 44 de kilometri distanţă, o distanţă mică astăzi cu mijloacele de transport, dar, la data respectivă, lua 2 ore, 2 ore şi ceva”, adaugă Carol Căpiţă.
În plus, cei cu studii superioare erau exasperaţi de încăpăţânarea lui Nicolae Ceauşescu de a promova în funcţii de conducere absolveţi de şcoli profesionale cu studii tardive la şcolile de partid. După decenii de comunism, PCR nu mai putea invoca dosarele de burghezi şi chiaburi ca să dea la o parte absolvenţii meritorii, dar continua să promoveze oameni slab pregătiţi, deşi avea la dispoziţie adevăraţi profesionişti:
„În anii '60 se produsese o normalizare în cursul vieţii profesionale a unui om. Adică, tu dacă erau foarte bun, indiferent din ce familie veneai dădeai examen şi reuşei la cel mai bun liceu fără să-ţi pese că nu au părinţi bani să te întreţină pentru că tu obţinei burse. Deci se făcea această selecţie, oamenii nu mai puteau fi luaţi din uzină, la profesională şi în uzină ajungeau cei care nu erau foarte buni. Aşa se face că în anii '80, elitele erau recrutate din rândul celor care terminaseră profesionala, cei care nu reuşiseră la liceu, care îşi făcuseră liceul şi facultăţile la seral, eventual Ştefan Gheoerghiu, iar cei care avuseseră cu un parcurs normal, care trecuseră examene foarte grele ca să intre la Drept ca să intre la Politehnică ca să intre în facultăţile cu profil umanist erau plasaţi în spatele celorlalţi care debutaseră ca muncitori în carieră”, afirmă Lavinia Betea, istoric, expert în comunism.
Când Mihail Gorbaciov a declanşat perestroika, vorbind inclusiv despre rolul esenţial al intelectualilor la conducere, lumea românească a început să spere.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
