REPORTAJ. Cazurile care i-au impresionat cel mai mult pe oamenii de pe Ambulanță
Fonduri insuficiente, personal puţin, dar o misiune uriaşă. Salvatorii de la Ambulanţa Bucureşti şi Ambulanţa anti-SIDA oferă speranţă celor fără de speranţă. Ambulanţa Bucureşti dispune însă de doar 108 maşini dintre care 68 sunt depăşite tehnic, iar deficitul de personal de e 47%. Ambulanţa anti-SIDA împarte seringi sterile consumatorilor de droguri injectabile. Stocul se epuizează rapid, iar fondurile acoperă doar 25% din nevoia reală a prevenţiei transmiterii HIV/SIDA, TBC sau a hepatitei. Cum fac salvatorii faţă provocărilor şi de ce ar fi nevoie pentru ca astfel de servicii să devină cu adevărat performante în România, aflaţi dintr-un nou reportaj Din|Interior.
Emoţie. Stres. Adrenalină. Minute şi clipe extrem de preţioase care fac diferenţa dintre viaţă şi moarte. Vieţi salvate în ultimul moment. Aceasta este misiunea celor care au renunţat la confortul din spital ca să-i ajute pe cei aflati în situaţii grave. Salvatorii de la Serviciul de Ambulanţă Bucureşti şi de la Asociaţia Română Anti-Sida oferă asistenţă profesională în doar cei 4 metri pătraţi ai maşinilor care le-au devenit a doua casă.
„Încerc... la primul stop care l-am avut pe Dacie break am plâns. Dar nu înțelegeam de ce plâng. Îmi doream ca toată lumea, nu o să vă vină să credeți, în spatele acestei fețe de om dur chiar există și omul ăla care plânge”, spune Constantin Naftică, şofer ambulanţier.
„Am lucrat de la papamobil, știți papamobilul? Mașinile acelea... breakuri. Nici nu mai există mașinile acelea. Chiar de la început. Nu exista nici SMURD-ul. Aveam la fel, diversitatea cazurilor, multe accidente, multe cazuri grave la fel. Foarte multe cazuri. Și probabil de atunci a rămas aceeași pasiune. Deci chiar este aceeași, nu s-a diminuat, în fiecare zi vin cu drag”, spune dr Ellys Şerban.
Medicul Ellys Şerban are o experiență de 14 ani la serviciul de ambulanță București-Ilfov. Coordonează o echipă formată din doi oameni, o asistentă medicală și un șofer ambulanţier. Folosesc o mașină de tip C2 şi ajung la cazuri foarte grave: accidente, traumatisme severe, stări de inconștienţă. Au permis echipei Din|Interior să îi însoțească, timp de două zile, în misiunile lor. Pe teren se simte cel mai bine devotamentul și implicarea salvatorilor. Viață capătă o cu totul altă importanţă. Nu mai țin cont de viscol, ger, condiții precare de transport și trafic infernal. Pericolul morții este prezent, iar ei trebuie să facă față oricărei situații.
„Fac meseria aceasta de 15 ani. Practic, de pe băncile școlii. Nu știu dacă m-am văzut făcând altceva vreodată. Adică faptul că am venit direct în urgență, mi-ar fi fost foarte greu să mă duc în spital”, spune Elena Bătăgoi, asistent medical.
„Am undeva la 15-16 ani de ambulanță. La mine a fost mai mult un vis din copilărie. Mi-a plăcut mai mult adrenalina, poate mă inspirasem și din filme când eram puștan. Adică în prima fază mă gândeam să ajung la pompieri, dar nu prea mă împăcam eu bine cu focul și am ales mai bine sănătatea”, spune Constantin Naftică, şofer ambulanţier.
„Când ajungem la adresă, primele secunde... pacientul este neîncrezător, aparținătorii la fel, sunt neîncrezători și cu timpul, cât intrăm în istoric și povestesc de ce anume au chemat, de fapt își relatează simptomele, de ce anume au chemat ambulanța, atunci atmosfera se schimbă și practic, devenim foarte apropiați și își dau seama că practic noi am venit să îi ajutăm acolo și să facem tot ce putem”, spune dr. Ellys Şerban.
„Fiecare caz în parte pentru mine e o urgență. Pentru că omul, când solicită ambulanță, solicita în termenii lor. Știi, mă doare nu știu ce. Când ajungi acolo există posibilitatea să găsești cu totul altceva decât ceea ce ți se spune la telefon. Deci poate să îți spună la telefon orice altă aberație dar acolo găsești altceva”, spune Constantin Naftică, şofer ambulanţier.
„Acum vreo 7 ani, am avut un pacient dat cu o angină pectorală, operat pacientul, cu bypass, tânăr, la 42 de ani, și care, vă dați seama, am mers tot așa, cu toată aparatura, gândindu-ne să nu fie vreun infarct. Și la adresă, pacientul - neștiind că are și o altă patologie - noi să începem să facem ekg-ul, pacientul s-a ridicat de lângă noi și a scos o bâtă. A zis, stați puțin să omor șobolanii din casă”, povestește dr. Ellys Şerban.
„Cazul cel mai impresionant a fost stopul la metrou... Un domn la vreo 40 și ceva de ani, era în stop, ne-am apucat de resuscitare, de protocol și pacientul a avut puls și a mers la spital. Acela a fost cazul wow, ca să zic așa. Faptul că eram la metrou și am primit aplauze. Bine, sunt cazuri și mai triste. Un motociclist pentru care nu am putut face, practic, nimic, pentru că era practic eviscerat... vedem de toate la ambulanță. De la 0 ani și până... cel mai vârstnic pacient cred că a avut 104 ani”, spune Elena Bătăgoi, asistent medical.
Primăria promite achiziţia a 100 de ambulanţe
Multe dintre ambulanțe sunt depășite tehnic, iar numărul celor funcționale este prea mic și nu acoperă nevoile numărului mare de solicitanți. Masinile existente in prezent fac într-un an de 15 ori distanța de la Pământ la Lună. Toamna trecută, primarul Gabriela Firea spunea că serviciul de ambulanţă Bucuresti deţine 108 maşini din care 68 sunt depăşite tehnic. Edilul a mai precizat şi că va demara o licitaţie pentru a cumpăra 100 de ambulanţe, la un pret total de 8,5 milioane de euro. Și guvernul Tudose a promis achiziția de peste 2000 de mașini.
Aceasta în contextul în care instituții asemănătoare din alte țări ale Uniunii Europene investesc masiv în serviciile de urgență și au echipamente performante.
Pentru cei care lucrează pe ambulanță, satisfacția este mai degrabă una sufletească.
„De multe ori ai satisfacția când ajungi la cineva și îți spune: domnule, ce repede ai ajuns. Chiar pe tura de zi... ba nu, pe tura de noapte, când era viscolul, după 15 minute de mers pe viscolul ăla, am reușit de am ajuns și oamenii au zis: chiar ați ajuns foarte repede”, spune Constantin Naftică, şofer ambulanţier.
Chiar şi aşa, până şi ei devin uneori neputincioşi în faţa morţii.
„În ambulanță nu mi-a murit niciun pacient. La domiciliu da. Au murit câțiva pacienți, au intrat în stop cardio-respirator, cu manevre de resuscitare începute atunci pe moment, dar intrat în stop cardio-respirator prin niște afecțiuni gen infarct miocardic, trombembolism pulmonar, bolile terminale, neoplaziile, pacienți imobilizați, bolile terminale”, spune dr. Ellys Şerban.
„Da, asta se întâmpla la început când un domn cu un Oltcit a fost implicat... și era un domn cu cinci copii într-un Oltcit și a fost implicat într-un accident cu o mașină de gunoi, un camion din ăsta mai mare. Și când am ajuns acolo, lucram pe Dacie break, când am ajuns acolo am spart... nu există descarcerare, era Dacia break, am spart geamurile laterale de la Oltcit și am scos un copil care, în momentul în care l-am ridicat de pe banchetă - deja trăiesc aceeași senzație, s-a zburlit pielea de pe spate - deci era cum ai scoate o rufă din cadă. Curgea sângele din el”, spune Constantin Naftică, şofer ambulanţier.
„Sentimentul este, vă dați seama, că facem tot ce putem, tot ce stă în putința noastră, resuscitare, protocoalele. Și chiar dacă declarăm decesul, aparținătorii doresc și am făcut încontinuu, mai facem câteodată în continuare resuscitare în ideea, chiar dacă noi pornim cordul și neurologic șansele sunt minime, noi facem tot ce trebuie și încercăm să resuscităm pacienții în stop cardio-respirator. Dar din păcate, câteodată trebuie să declarăm și decesul.
Este foarte greu, mai ales în cazul părinților cu copiii de față. La noi e puțin mai greu pentru că noi facem resuscitare cu aparținătorii de față, noi facem în stradă, noi facem.... În spitale îi pot lăsa la ușă”, spune Dr. Ellys Şerban.
„Am impresia că trebuie să fii făcut pentru așa ceva. Trebuie să ai creierul ca un hard. Ce ai văzut în ziua aia, să ștergi și să nu te duci acasă cu el. Nu, pentru faptul că vei ajunge, deci, încărcat de energie negativă... Adică în momentul în care s-a terminat programul încercăm să ștergem cu buretele și gata, mergem acasă ca o floricică”, spune Constantin Naftică, şofer ambulanţier.
Deficit de personal la Ambulanţă, 47%
Serviciului de Ambulanţă îi lipsesc 784 de angajaţi. Asta deşi promisiunile salariale ajung până la 13.000 de lei în cazul unui medic primar. Personalul existent îşi face treaba cum poate, însă în lipsa unor investiţii masive în aparatură, maşini de ultimă generaţie și resurse umane din partea autorităţilor, Ambulanţa riscă să aibă nevoie, ea însăşi, de salvare.
Ambulanţa ARAS în lupta contra HIV
„Ne începem activitatea în momentul ăsta. Prima zonă, Ferentari. Avem o singură zonă astăzi, cartierul Ferentari, cu mai multe puncte de lucru. 4 puncte de lucru astăzi. Ne așteaptă, în mod normal, între 120 și 140 de clienți, astăzi vom vedea, date fiind condițiile meteo, să vedem, s-ar putea să avem, s-ar putea să nu avem”, spune Dan Popescu, lucrător social ARAS.
În fiecare săptămână, în zonele defavorizate ale Bucureștiului, ajunge o altfel de ambulanță, pentru cei aflați într-o altfel de suferință. Șase lucrători sociali de la Asociația Română Anti-Sida împart seringi sterile consumatorilor de droguri. Nu încurajează consumul, dar au conștientizat că sevrajul este prea puternic și că lupta antidrog nu se poate face în stradă.
Salvare contra HIV, hepatită şi TBC
Viscol și ger de minus 15 grade Celsius. Așa i-a prins vremea pe lucrătorii sociali ARAS în ziua când au fost însoțiți de echipa emisiunii Din|Interior. Peisajul devenea cu atât mai dezolant cu cât, oră de oră, ajungeau la ambulanță oameni înghețați de frig care își cereau rația de seringi. Nu pot trăi fără heroină iar pe mulți dintre ei, infecțiile îi năpădesc. Singura lor salvare mai vine de la o mână de oameni care le arată că și ei contează. Încă mai au speranța că în timp, viața lor poate căpăta din nou un sens, dincolo de doza injectată zilnic.
„Aș da un exemplu: ești în deșert, ți-e sete, găsești un izvor, dar dacă nu ai pahar, vei bea cu mână. Dacă sunteți 5 oameni și nu aveți pahare, veți bea toți cu gura din bidon. Pentru că nevoia să supraviețuiești pe moment, să nu mori de sete, este mai mare decât posibilitatea de a prevedea în viitor că tu o să te îmbolnăvești sau nu. Pe el îl interesează să treacă peste durerea aia. Pentru ce pentru el și sistemul lui de recompensa, absența plăcerii înseamnă în fapt, moarte. Are senzația ca va muri foarte curând de durere. E adevărat, nu se prea moare de durere, dar în momentul ăla, ai senzația că sfârșitul e aici.
Și atunci nu te mai interesează altceva decât să tragi să scapi. Motiv pentru care, dacă o seringă la 3 oameni, vor trage 3 oameni din aceeași seringă. Mai târziu afli că ai HIV, că ai tras la comun... aia e, am scăpat de durere, am HIV, da. Sunt bolnav. Am și hepatită C, dar am scăpat de durere. Oi vedea... oi trăi, n-oi mai trăi, oi muri de HIV, de SIDA...”, spune Dan Popescu, lucrător social ARAS.
„Aici în Ferentari se consumă mai mult heroină și amestecat, în alte zone, Anton Pann, George Georgescu, pe la Horoscop pe la Unirii, se consumă mai mult legale. Dar aici predomină mai mult heroina sau amestecat. Mai puțin legale simple. Depinde de zonă, depinde de ce dealeri sunt în zonă”, spune Diana Iliescu, lucrător social ARAS.
Lucrătorii ARAS strâng seringile deja folosite și le împart pe cele sterile alături de medicamente și pansamente. Uneori, un medic îi consultă sau îi ajută să ajungă la spital pe dependenții de droguri.
„Ce trebuie luat în calcul este că oamenii ăștia nu sunt în afară societății. Toți au familii, interacționează cu noi oriunde, oricând și deci nu este obligatoriu că infecția să rămână în grupul vulnerabil. Nu, infecția va ieși din grupul vulnerabil, se va răspândi”, spune Dan Popescu, lucrător social ARAS.
„Noi facem prevenire. Mă întrebai dacă e mai ușor să previi decât să te lupți cu dependența. E mult mai ușor și mai cost-eficient. De ce? Tratamentul pentru HIV, pentru un an de zile, te costă câteva mii de dolari. Programul ăsta, pentru un consumator, pentru un an de zile, costă undeva între 600 și 800 de dolari pe an. Deci poate cu un sfert sau poate cu jumătate, cât dai pe tratament pentru o lună, acoperi programul asta pentru un an pentru un om”, adaugă el.
„Pe unii dintre ei îi văd mai des decât îmi văd prietenii. Adică, suntem... avem o relație bazată pe încredere. Îți dai seama, pe unii îi știu de 15 ani, 14 ani. N-aveau copii, acum au făcut copii între timp, i-au dat la școală, au fost discriminați din când în când, m-am dus cu ei la școală... sau nu știu. Da, cum e... nu știu cum să zic, de câte ori sunt probleme, eu găsesc posibilitatea așa, să caut rezolvări”, spune Alina Dumitriu, lucrător social ARAS.
„Fiecare membru al echipei are un anumit rol în această operațiune, că să zic așa. Munca mea e să colectez toate seringile care vin de la beneficiari. Adică ei vin cu seringile și eu trebuie să le sigilez în găleți ca să le putem duce la ars. În primul rând, trebuie să fim atenți. Vin în pungi, vin cu ele în rucsacuri, în orice găsesc. Trebuie să avem foarte mare atenție, atunci când o persoană vine între noi, pe ei nu îi interesează că ei au în pungi seringi... dau din mâini, deci trebuie să fim foarte atenți. Și rolul meu e, da, trebuie să strâng toate seringile folosite”, spune Robert Mihai, lucrător social ARAS.
„Eu lucrez și în spitalul Victor Babeș, din partea ONG-urilor, deci nu lucrez pentru spital, lucrez pentru ARAS, pe secția de spital pe care vin consumatorii de droguri, care trăiesc cu HIV, cu hepatită C și cu TBC, uneori. Deci cu infecții și comorbidități. Cei de aici, din Ferentari, aparțin chiar de Victor Babeș, pacienții sunt împărțiți pe sectoare și atunci e foarte bine să îi văd aici marțea și după aia să îi chem la spital miercurea. Îi pot ajuta mai mult”, spune Alina Dumitriu, lucrător social ARAS.
„Introduc fiecare persoană care vine, îmi spune nume, prenume și data nașterii, din care facem un cod care a acceptat de Agenția Națională Antidrog și codurile astea le trecem la fiecare în parte. Fiecare persoană, dacă e sexual worker, gay, CDI - adică consumator de droguri injectabile, rromă, oamenii străzii și trecem fiecare ce materiale a primit, seringi, consiliere, testare, vaccinare și asta îl trimitem lunar ca raportare. Introducem datele”, spune Diana Iliescu, lucrător social ARAS.
„În mare parte, pansez. Pansez destul de mult. Pentru că au... iarna nu prea vin, pentru că le e greu să își dea pantalonii jos și chestii de genul asta, dar vara se vede destul de bine. Și, mai avem... au infecții, au foarte multe infecții. Avem câteva antibiotice, puse pentru cazuri extreme. Pentru că e destul de greu să le dau eu antibiotice. Dacă nu sunt într-un anumit context. Adică e mult mai ușor să dai la spital sau dintr-un cabinet”, spune Mihai Alexandru, medic ARAS.
Consumatorii de droguri, ignoraţi de autorităţi
Ca orice lucrător social care intră în contact cu grupurile vulnerabile, nici salvatorii de la ARAS nu sunt scutiți de emoții copleșitoare. Evenimente tragice găsesc la tot pasul în zonele frecventate de grupurile vulnerabile. Motivația de a ajuta este totuși mai puternică și îi determină să meargă mai departe pentru a-și îndeplini misiunea.
„Mă motivează că îi văd mai bine. Adică, practic, ei sunt mai bine după fiecare intervenție pe care eu sau colegii mei o facem. Că au nevoie de un buletin, că au de pansat un picior și nu vor să se ducă la urgențe că deja au fost dați afară de 2,3 ori...”, spune Alina Dumitriu, lucrător social ARAS.
„Cred că a fost prima oară când am aflat că a murit cineva. A fost prima oară când am ieșit pe teren. Și la un an și ceva, doi de când îl văzusem prima oară am aflat că a murit. Și atunci cred că a fost primul șoc. De atunci m-am mai obișnuit, nu zic că e ușor, dar m-am obișnuit. Asta pentru mine e cel mai greu, decesele. În rest, așa, că îi vezi într-o situație mai nasoală, există soluții”, spune Diana Iliescu, lucrător social ARAS.
„Eu am locuit într-un cartier tot așa rău famat, ca să zic, am copilărit printre persoane care se injectau... Foișorul de foc. Da, și de mic am văzut seringi. Și trăind printre ei, am zis de ce să nu lucrez? Nu știu, m-a încântat ideea, pot să ajut oamenii să nu se mai infecteze, să-i ajut cumva și pe treaba asta sunt și plătit, adică în plus sunt și plătit că să ajut niște oameni care chiar au nevoie de ajutor”, spune Robert Mihai, lucrător social ARAS.
„În al doilea an a fost un an greu, greu și financiar, greu și pentru clienți și am avut primul contact cu realitatea consumului de droguri. Când am văzut la mașină puștani de 13-14 ani, care deja trăgeau la seringă. După care 6 ani mai târziu, puștani de 5-6, care cu 7 ani în urmă aveau 5-6 ani și veneau la mașină să-mi spună poezii, să-mi cânte vreo manea, 7 ani mai târziu veneau și-mi cereau seringi. Eram... mă lovea așa un soi de... bă, nu-i adevărat. Știu că le iei să le vinzi. Ia să-ți văd eu mâinile tale. Ca întotdeauna, dacă nu cunoști clientul, îi cauți semne de injectare. Îi ceri să-ți arate semnul de injectare. Și era ciuruit pe mână. Îți dai seama că lucrezi cu toată familia: bunici, părinți, nepoți. Și atunci m-a cam lovit, în al doilea an, după care mi-am dat seamă că sunt aici să fac o treabă și să îmi... să fac un maxim al meu posibil. Să ajut, nu să salvez”, spune Dan Popescu, lucrător social ARAS.
Banii pentru lupta anti-SIDA, 25% din nevoia totală
Conform statisticilor ARAS, în România trăiesc în prezent 9.000 de bolnavi de HIV/SIDA. La capitolul droguri injectabile, numai în București există 16.000 de consumatori. Dacă toți aceștia s-ar îmbolnăvi de HIV, bugetul țării ar avea de suferit teribil. În lipsa unor programe clare de substituție a drogurilor cu metadonă, programe care în prezent acoperă doar 10% din nevoie, prevenția de transmitere a bolilor pare unica soluție pentru evitarea unui dezastru. Însă şi în acest caz, finanţarea acoperă doar un sfert din nevoia reală a consumatorilor.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
