Din|interior. România condamnată. CEDO: „Crimele de la Mineriadă nu se prescriu!”
Pe 17 septembrie 2014, statul român a fost condamnat la CEDO pentru Mineriada din 13-15 iunie 1990. După 24 de ani de tergiversare a dosarelor care privesc reprimarea în forţă a manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, trei din cele peste 1.000 de victime şi-au văzut visul cu ochii: li s-a dat dreptate.
Este pentru prima oară când o instanţă dă un vot de blam Statului Român, pentru că nu a pedepsit pe nimeni pentru acele zile care au şocat lumea. Judecătorii europeni sugerează că dosarele trebuie să fie redeschise şi, cel mai important, susţin ei, crimele de la Mineriadă nu se pot prescrie, fiind considerate infracţiuni împotriva umanităţii.
Judecătorii europeni atrag atenţia că justiţia din România nu a făcut lumină în acest caz nici până în ziua de astăzi, deşi au trecut de atunci aproape 25 de ani.
Bilanţul unor zile negre
Totul a început în zorii zilei de 13 iunie 1990, când poliţiştii au intrat în forţă în Piaţa Universităţii. Ultimii manifestanţi care se opuneau lui Ion Iliescu, proaspăt ales preşedinte pe 20 mai 1990, cu peste 80% din voturi, au fost arestaţi.
„FSN a procedat extrem de meticulos şi a dorit de fapt să pună capăt odată pentru totdeauna opoziţiei. Pe 13-15 iunie există două faze. Există o faza pe 13 iunie de provocare. Faza în care se procedează la incendieri de imobile oficiale şi la lupte cu forţele de ordine. Pe 13 iunie a fost evacuată Piaţa Universităţii, după care au apărut luptele cu forţele de ordine, incendierea unor localuri, unele incendieri fiind de fapt deliberate pentru distrugerea unor arhive, probabil că unele cladiri ale SRI au fost distruse de fapt în mod deliberat de către autorităţi, care înaintau, se retrageau, în acest joc foarte de efect pentru populaţie”, este de părere politologul Ioan Stanomir.
Pe tot parcursul zilei de 13 iunie, s-au dus lupte de stradă, între manifestanţii anti-FSN şi poliţie, la Ministerul de Interne, Poliţia Capitalei şi sediul TVR. Iniţial, manifestanţii cereau eliberarea celor aproape 300 de protestari, arestaţi chiar în zorii zilei de 13, odată cu eliberarea Pieţei Universităţii . Ulterior, totul a denaturat, după un scenariu ce, pentru unii istorici şi politologi, pare extrem de bine pus la punct, premeditat.
Provocaţi şi incitaţi, oamenii au fost agresaţi, la grămadă. Protestatari, simpli trecători, dar chiar şi unii susţinători ai noii puteri, ieșiți în stradă seara, în urma unui apel public transmis la Televiziunea Română de către Ion Iliescu.
O parte din mulţimea furioasă a luat cu asalt Televiziunea Română – oamenii reproşau TVR felul părtinitor în care prezentaseră evenimentele din Piaţa Universităţii. Emisia a fost oprită şi panica a cuprins toată ţara.
Pe 14 iunie, adunaţi de lideri sindicali în legătură permanentă cu FSN-ul, au venit minerii să sprijine noua putere. Alte două zile de violenţe, care au şocat Occidentul, s-au înregistrat. Bilanţul oficial al evenimentelor: şase morţi - ucişi pe 13 iunie, înainte de sosirea minerilor - şi peste o mie de răniți.
„Minerii au fost atunci, pentru două zile, stăpânii Bucureştiului şi au fost felicitaţi la sfârşit de către preşedintele Ion Iliescu, într-o scena pe care domnia sa pare să o nege până astăzi. Este un act care a costat România decisiv în materia izolării internaţionale. Ceea ce trebuie spus este ca FSN a făcut ceea ce mai făcuse înainte doar PCR şi înaintea lui Mişcarea Legionară şi regimul antonescian. Respectiv, a dat frâu forţei statului împotriva propriilor săi cetăţeni şi a dezlănţuit pe străzile Bucureştiului energia bâtei şi a ciocanelor împotriva compatrioţilor lor”, explică Stanomir.
„Un vot de blam dat justiţiei”
În justiţie, nimeni nu a fost găsit vinovat pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990. Dosarele penale au fost închise – cel privind agresiunile şi reţinerile ilegale, încă din 2009 - sau stau, de ani de zile, pe masa procurorilor – cum este cazul unui al doilea dosar, ce priveşte uciderea celor şase bărbaţi din ziua de 13, de către forţele de ordine.
Aşa că unele victime au căutat şi găsit dreptatea peste hotare. Pe 17 septembrie, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a semnalat ineficiența cercetărilor interne cu privire la acele zile confuze si brutale. Curtea a acordat despăgubiri reclamanţilor Anca Mocanu, Marin Stoica și Asociației 21 Decembrie 1989.
„Decizia CEDO este un vot de blam dat pasivităţii sistemului judiciar din România şi o speranţă de dreptate pentru victime”, crede Antonie Popescu, avocatul care a reprezentat Asociaţia 21 Decembrie şi pe reclamanta Anca Mocanu.
„Este o decizie istorică pentru ca stabileşte un standard, apropo de cum ar fi trebuit sa se desfăşoare cercetările, apropo că noi, ca societate, avem dreptul să ştim ce s-a întâmplat în iunie 1990, nu numai victimele - evident, victimele în primul rând -, dar noi ca societate avem acest drept”, este de părere şi Diana Hatneanu, avocat APADOR-CH, cea care l-a reprezentat pe reclamantul Marin Stoica.
Cei doi avocaţi sunt de părere că, deşi CEDO poate face doar recomandări justiţiei din România, decizia dată în cazul celor trei victime este un simbol al necesităţii redeschiderii întregului caz.
„Rolul deciziei cel mai important este, pe lângă redeschiderea dosarelor, abordarea corectă că ceea ce s-a întâmplat în perioada infracţională decembrie 1989-iunie 90, cu predilecţie, reprezintă crime imprescriptibile, sunt tratamente neomenoase, aceasta fiind exact pledoaria facută în faţa CEDO”, spune Popescu.
„CEDO nu se pronunţă asupra vinovăţiei şi nevinovaţiei”, adaugă Diana Hatneanu. „Rămâne de văzut. Nimeni nu-i obligă pe cei de la ÎCCJ să trimită din nou dosarul. Totul depinde de voinţă la nivelul Parchetului. După părerea mea, dacă exista această voinţă şi până acum se putea merge înainte cu cercetările”.
Dreptate pentru Valentin Mocanu, ucis la Mineriadă
Decizia CEDO poartă titlul "Cazul Mocanu şi alţii împotriva României". Numele Ancăi Mocanu, o femeie simplă din Bucureşti, a intrat astfel în lucrările de drept internaţional. Anca şi-a pierdut în acele zile soţul. Valentin Mocanu a fost unul dintre cei şase bărbaţi ucişi pe 13 iunie 1990, de autori rămaşi necunoscuţi.
Într-o primă fază, procurorii militari care au anchetat cazul au găsit responsabili în rândurile Armatei, însă nici până astăzi nimeni nu a fost judecat pentru că a tras în acele zile.
Valentin Mocanu nu era un protestatar. În ziua de 13 iunie a plecat de acasă, ca să rezolve o problemă de serviciu. Soţia l-a căutat disperată. Trei zile mai târziu, colegii de muncă l-au adus pe Valentin, într-un sicriu. Fusese împuşcat în cap, lângă sediul fostului Minister de Interne.
Pentru Anca, cei 24 de ani scurşi de la tragedie nu au adus deloc linişte.
„Când au venit acasa mi-au pus un coşciug în bătătură. Şi când au venit şi mi-au pus coşciugul, nu vreau să spun ce a fost în sufletul meu. Deci, toată lumea mea s-a dărâmat. Să te gândeşti ca n-ai casă, n-ai masă, n-ai serviciu, că eu stateam acasă. Şi doi copii... Atunci chiar a fost lovitura vieţii mele. Zici că anii au trecut, că uiţi, dar sunt lucruri care te marchează, sincer”.
Anca nu mai vrea să lupte. O să folosească despăgubirile date de CEDO cum ştie ea, pentru copii. Dar de luptat în justiţie, se opreşte aici. Spune că nu mai are putere.
„Nu mai vreau să mai caut, că e exact ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. Ce să găsesc? N-ai cum să găseşti. Pentru că cineva de sus a dat un ordin. Altul de mai jos, altul de mai jos şi ce să gaseşti, unde să gaseşti?”.
Despăgubiri pentru sedii devastate
În urma deciziei CEDO, şi Asociaţia 21 Decembrie 1989 va primi despăgubiri. Birourile organizaţiei au fost devastate la Mineriadă, alături de sediile ziarelor de opoziţie şi ale partidelor istorice.
„Existau nişte plângeri depuse încă din anii 90 şi Asociaţia 21 Decembrie avea plângere depusă. Erau rătăcite, erau împrăştiate”, spune Teodor Mărieş, preşedintele organizaţiei. Acesta, alături de alţi membri ai asociaţiei, au fost printre cei agresaţi sau reţinuţi în acelem zile negre.
Astfel, în 2005, asociaţia a depus o nouă plângere pentru reluarea cercetărilor – faptele de la Mineriadă erau pe punctul să se prescrie.
Aşa a ajuns ca dosarul Mineriadei să fie instrumentat iniţial de procurori militari, apoi de civili, iar astăzi să nu aibă niciun rezultat: în 2009, toţi cei învinuiţi au fost scoşi de sub urmărire penală. Decizia CEDO, spune Mărieş, a venit astfel să confirme că victimele au dreptate. „Confirmă ceea ce noi susţinem de 25 de ani. FSN-ul a tras în noi dupa 22. Inclusiv în 13-15 iunie. Că a tras cu arme, că a tras cu tancul, că a tras cu gaze, că a tras cu bâte, ordinul a fost clar al FSN, condus de ex-preşedintele Ion Iliescu. În al doilea rând confirma victimele. Şi era normal să confirme, pentru că noi le-am trăit, noi nu aveam cum să susţinem lucruri neadevărate, noi le-am trăit şi le-am simţit. Avocaţii asociaţiei vor depune după publicarea în Monitorul Oficial al deciziei CEDO, vor sesiza Curtea Supremă pentru redeschiderea dosarului. Să admită că dosarul trebuie redeschis, în urma deciziei CEDO”, spune Mărieş.
Băutut în sediul TVR
Marin Stoica este cel de-al treilea reclamant căruia CEDO i-a acordat despăgubiri pentru suferinţele de la Mineriadă. A fost bătut în subsolurile Televiziunii Române, în timpul asediului asupra instituţiei. Deşi susţine că nu a luat parte la protest, a fost sechestrat şi agresat de forțele de ordine. Mărturia sa este cutremurătoare:
„Am fost legat cu funii, eu am fost în primele rânduri, erau în jur de 10 persoane, legaţi cu funia unul de celalalt, ca la galere (...) Şi duşi în studioul numărul 4. Am primit o lovitură la gamba piciorului stâng, mi s-a rupt muşchiul. Şi am căzut. Îmi curgea sânge pe urechea stângă şi atât am mai auzit "Îl ducem, îl ducem" şi nu mai ştiu nimic. (...) La ora 4.30 m-am trezit la spital dezbrăcat în pielea goală. (...) Aveam 32 de ţevi, de lovituri de AKM pe spate, ventuzele se cunoşteau, am avut două coaste rupte. O stare a sănătăţii, abia stăteam în picioare, tremuram”.
Acum, după victoria de la CEDO, Marin Stoica va cere redeschiderea cazului său. „S-au întâmplat aceste crime pe timpul excelenţei sale, tovarăşul, - să mă scuzaţi! - domnul Ion Iliescu! Preşedintele tuturor românilor a fost, 80% l-au votat. Acest preşedinte trebuie să aibă demnitatea şi să vină în faţa mea şi în faţa celorlalţi şi să-şi ceară iertare pentru greşeala politică pe care a făcut-o”, acuză Marin Stoica.
Rolul presei în Mineriadă
Televiziunea Română – locul unde Stoica a fost agresat - şi unele ziare pro-putere au fost acuzate că au contribuit la starea de tensiune din iunie 1990. Unele au susţinut făţiş autorităţile şi intervenţia acestora în forţă. Scriitorul şi jurnalistul Cristian Tudor Popescu era angajat al ziarului "Adevărul", în timpul Mineriadei. După acele zile a scris că România se afla în pragul unei "lovituri de stat".
În paginile ziarului "Adevărul" au intrat zeci de texte laudative la adresa intervenţiei minerilor. Cristian Tudor Popescu are o explicaţie pentru comportamentul ziariştilor de atunci.
„Trebuie să avem foarte clar în cap ca în 1990, 1991 şi încă destulă vreme după aceea, marea majoritate a jurnaliştilor din ziarul "Adevărul" erau de la fosta "Scânteie". Aproape ca nu era nevoie să le ordone nimeni. Mi-l amintesc pe un astfel de om, care atunci, în timp ce minerii intrau în platoul din faţa Casei Scânteii, cu camioane, cu bâte, se duceau la "România libera". Şi acest om de la "Adevărul", de la "Scânteia", mă rog, se uita pe geam şi ne-a chemat şi ne-a zis "Veniţi să vedeţi un exemplu de solidaritate muncitorească!". (...) De ce? Pentru ca oamenii ăştia trăiseră în lunile de după 89 într-o stare de angoasă totală, nu ştiau cui să se închine, că ei trebuiau să aibă un stapân. (...) Şi atunci li s-a parut că momentul acela cu minerii, în sfârşit i s-a părut că vede ceva ce ştie. Şi aşa s-a produs acea ruşine, întinsă pe decenii pentru ziarul "Adevărul" şi pentru presa românească.
La 24 de ani de la evenimente, Cristian Tudor Popescu crede că venirea minerilor la Bucureşti are o mare legătură cu un eveniment mediatic: TVR şi-a întrerupt, seara, transmisia, în miezul violenţelor, moment care a creat panică la nivel naţional.
„Aşa ceva era mult mai angoasant şi anxietant decât orice anunţ al lui Ion Iliescu. Televiziunea era un organ semi-divin în România atunci. Şi să vezi ecranul negru la TVR! Păi, cum? Asta imediat a mobilizat minerii, care s-au urcat în trenuri”, spune Popescu.
Politologul Ioan Stanomir sugerează că oprirea emisiei TV are legătură cu scenariul Puterii din acea perioadă şi că a fost un gest provocat: „O lovitură de geniu, din punct de vedere mediatic, a fost întreruperea emisiei TVR şi aşa zisa ocupare a ei de către manifestanţi, iar 13 iunie a fost de fapt preludiul adevăratelor zile pentru FSN, al zilelor de 14 şi 15 iunie”.
Într-un interviu acordat emisiunii "Din interior", Răzvan Theodorescu, preşedintele Societăţii Române de Radiodifuziune din acea perioadă, susţine că oprirea transmisiei TVR s-a făcut spontan şi sub presiunea mulţimii furioase care pătrunsese în sediu:
Răzvan Theodorescu: - Un grup absolut ciudat a venit la mine la etajul 11, cu drapelul, cu stema decupată.(...) Îmi cereau să merg cu ei în studioul 4, să fac o declaraţie către ţară. Au început să mă împingă cu masa spre geam. Eu am bătut în masa şi am spus că nu dau nimica şi că voi întrerupe emisia. Culmea este că eu n-am apucat să dau dispoziţia de întrerupere a emisiei, am spus numai, am strigat şefei mele de cabinet să transmită în controlul general, deja ministrul comunicaţiilor şi directorul general care era într-un birou, Emanuel Valeriu, transmisese acelaşi lucru.
Din interior: - Dar de ce să întrerupeţi emisia, domnule Theodorescu?
R.T. -Pai, cum să spun, era o situaţie în care nu puteai... Dacă ăştia sau ăia de jos ajungeau să fie văzuţi de ţară, era război civil, pur şi simplu. Ar fi însemnat că Televiziunea este în mâna cuiva.
D.I. -De ce această coordonare, între ministru, dumneavoastră să înrerupeţi emisia. Era o chestie discutată dinainte?
R.T. -Nu, în niciun caz.
D.I. -Era premeditat?
R.T. -Pe moment a fost... Pare ciudat, dar nu este. Situaţia era atât de gravă, încât nu se putea face decât acest lucru.
Ecouri în Valea Jiului
Pentru mineri, violenţele la care au participat au adus izolarea Văii Jiului. Sprijinul acordat Puterii de atunci nu le-a adus vreo recompensă, cum mulţi au sperat. A adus însă 24 de ani de paragină, într-o zonă falimentară, defavorizată.
Petru Braiţ era lider de sindicat in iunie 1990, la Mina Petrila. A fost cercetat pentru implicarea sa în evenimente. Braiţ îşi aminteşte cum au fost întâmplinaţi minerii la Bucureşti:
„La coborârea din tren, e doar o expresie ca s-au format coloane. Eu în clipa în care am coborât era aproape gol peronul, a trebuit să mă grăbesc ca să ajung din urmă aşa-zisa coloană, care ştia cum să ajungă în Piaţa Victoriei. Ăştia ştiau sigur pe unde se ajunge în Piaţa Victoriei. Pe urmă, voci: "Băi, liderii, hai sus! Intraţi voi, că văd că nu iese nimeni să ne zică "Bine aţi venit" sau "Duceţi-vă acasă!"". Şi să vină neapărat Iliescu, să ne spună el unde să mergem, "să facem ordine, că de aia am venit în Bucureşti!"”. Şi vine Iliescu, căscând, semi-adormit şi iese la balcon. A încercat el să o cam dea aşa cu: "Băi, aţi venit cam degeaba, e linişte şi hai acasă". Urlete, vuiet, din mulţime, cu "Alo! Noi am venit sa facem ordine aici". Şi aşa cu senzaţia că: "Bine, fie pe placul vostru, duceţi-vă în Piaţa Universităţii". Deci, e o vinovăţie difuză, dar în orice caz, noi am fost mai degraba uneltele, decât autorii”.
Teoria manipulării din acele zile pare să fie confirmată şi de mărturia lui Constantin Ştefănescu, un fost maistru electrician la mina Livezeni, din Petroşani. Acesta participat la Mineriadă. Susţine că nu a bătut pe nimeni.
După ce preşedintele Ion Iliescu le-a mulţumit minerilor, la Romexpo, majoritatea lor s-au întors acasă. Nu şi Constantin Ştefănescu. La indicaţiile directorului minei, Constantin şi citeva sute de alţi mineri au fost duşi la o unitate militară din Bucuresti. Aici au făcut parte dintr-o regie stranie: au primit uniforme militare si au fost instruiţi să intervină în cazul în care violenţele se reluau.
„Ne-au îmbrăcat în soldaţi. Nu ştiu de ce. Probabil că dacă se întâmpla ceva, să ne scoată în stradă în haină militară, văzând civilii că e haină militară să zică că-i armata... Concluzia care a fost e că a fost ceva manevră. Întrebările pe care ni le-am pus au fost: cine a întrerupt emisiunea la televiziune, că dacă nu se întrerupea nu se întâmpla absolut nimic şi cine a organizat plecarea din Petroşani?”.
Un dosar aşteptat timp de 24 de ani
Povestea dosarelor Mineriadei din 13-15 iunie 1990 este una la fel de tulbure ca evenimentele în sine. Au fost instrumentate, pe rând, când de procurori militari, când de procurori civili. Primul dosar, care îi viza pe cei șase bărbaţi uciși în data de 13 iunie, a fost început încă din 1998. În prezent însă, rudele victimelor încă mai aşteaptă concluziile anchetatorilor. Celălalt dosar, care îi privea pe cei lipsiți de libertate şi bătuţi, a fost început în anul 2005. În 2009, toţi cei acuzaţi de implicare în reprimarea manifestanţilor, inclusiv fostul preşedinte Ion Iliescu, au fost scoşi de sub urmărire penală.
Procurorul care şi-a legat numele de Dosarele Mineriadei este generalul Dan Voinea, pensionat acum. Acesta a fost cel care, în 2005, a conexat toate plângerile şi dovezile în cazul Mineriadei într-un singur dosar. Tot el este cel care a cerut cercetarea lui Ion Iliescu.
„Într-un jurnal al acţiunilor de lupta, Ion Iliescu apare ca cel care practic a coordonat actul de represiune. În acel document, întocmit de generalul Nicolae Şchiopu, care era atunci locţiitorul şefului de stat major. Acolo Ion Iliescu este amintit în mai multe locuri ca cel care dă ordine. Jurnalul cam aşa sună: "La ora cutare, preşedintele Iliescu solicită 100 de militari să acţioneze într-o anumită zonă", deci l-a pictat pe ore. Noi am considerat la un moment dat dosarul terminat şi a fost chemat Ion Iliescu, ca să-i prezentăm materialul, dosarul trebuind să plece. Dupa Ion Iliescu urmau ceilalţi care erau implicaţi.(...) De la mine a plecat la Curtea Constituţională, au făcut o plângere acolo, bineînţeles că judecătorii care erau numiţi de preşedinte au dat repede o soluţie prin care li s-a interzis militarilor să mai cerceteze civili. Şi de a doua zi, noi am început să împachetăm dosarul şi să-l trimitem la colegii civili. Asta s-a întâmplat cu acest dosar. El a plecat la colegii civili şi a rămas acolo”, susţine Voinea.
Instrumentarea dosarelor Mineriadei a fost şi ea subiect de investigaţie. Deşi o parte dintre victime îl susţin, inclusiv activitatea lui Voinea a fost anchetată de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). În 2009, CSM îi reproşa lui Voinea tocmai tergiversarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei. „Dacă eu eram vinovat în vreun fel, până în prezent, s-ar fi demonstrat vinovăţia mea penală, administrativă”, este însă replica lui Voinea.
În ceea ce priveşte noua decizie a CEDO, reprezentanţii CSM au declarat pentru emisiunea „Din interior” că, dacă va fi sesizată, instituţia va pune din nou în discuție felul în care a fost anchetat cazul Mineriadei.
„Atitudinea CSM nu poate să vină din oficiu. CSM, daca este sesizat, poate să sesizeze, fără doar şi poate Inspecţia Judiciară. Inspecţia Judiciară va verifica aspectele sesizate şi va reţine sau nu va reţine abateri disciplinare în cazul celor anchetaţi sau va clasa lucrarea respectivă”, a declarat Gheorghe Muscalu, procuror, vicepreşedinte al CSM.
Iliescu despre Mineriadă: „Cred că am găsit soluţia de dialog cu toată lumea”
Întrebat ce crede despre decizia CEDO privind Mineriada, fostul preşedinte Ion Iliescu a afirmat, în studioul Digi24, că nu va ezita să se prezinte în faţa procurorilor, dacă va fi din nou audiat. La 24 de ani de la evenimente, fostul preşedinte consideră că a promovat în acele clipe negre „dialogul”.
Digi24: -Credeţi că aţi putea fi chemat din nou la Parchet pentru asta?
Ion Iliescu: -Pentru ce?
Digi24:-Pentru povestea cu mineriadele.
Ion Iliescu:-Dacă au nevoie de discuţii, am fost nu o dată şi nu e nicio problemă. (...) Trebuie înţeles momentul istoric. CEDO nu face decât sa raspundă unei intervenţii, că au fost nişte adresări către CEDO din partea unora, alde Marieş şi alţii. Dar el nu da o sentinţă. Nu-şi permite să facă nişte aprecieri asupra unor probleme pe care nu le cunoaşte, nu le-a cunoscut. Am făcut multe analize ale acestor momente, ale acestor perioade dificile pentru ţară şi am căutat la vremea respectivă să găsim soluţii adecvate şi soluţii care să slujească mersului nostru înainte. Să nu blocăm societatea noastră. Că au fost momente dramatice atunci. Dar eu cred că am găsit soluţia de dialog cu toată lumea, pentru a intra în normalitate.
Victime uitate
Dincolo de sălile de judecată, cei care au fost bătuţi, umiliţi şi răniţi în acele zile nu pot uita ce s-a întâmplat. Cei mai mulți nu și-au găsit dreptatea nici în țară, nici în străinătate.
Pentru Oana Ştefan şi Gabriela Lepădatu, cei aproape 25 de ani scurşi de la evenimentele din 13 iunie nu au adus decât durere. Gabriela a fost soţia lui Mitriţă Lepădatu, un muncitor împuşcat în cap lângă magazinul Romarta Copiilor. Oana a fost fiica lui Gheorghe Duncă, ucis lângă sediul fostului Minister de Interne. Dincolo de politică, nici astăzi nu au aflat cine a tras exact, de ce şi la ordinul cui.
„Ieşind de la serviciu trebuia să se ducă la magazinul Romarta copiilor să cumpere şosete la copii. Ăsta a fost ghinionul, asta a fost neşansa drumului către Romarta copiilor şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Atâta mi s-a spus la Procuratură, că i-au gasit hainele pline de benzină, n-a fost adevărat. Că vezi Doamne a aruncat el cu sticle, care n-a fost adevărat. Dacă era adevărat erau imagini”, spune Gabriela.
Pe tatăl Oanei, presa apropiată de FSN l-a numit în acele zile „Incendiatorul şef de la ministerul de Interne”. A fost o înscenare ruşinoasă, crede fiica sa: Gheorghe Duncă ieşise în stradă la apelul televizat al lui Ion Iliescu, nu ca să-l conteste, ci, dimpotrivă, ca să-l susţină.
„Pe 20 mai, îmi aduc aminte de la mama, de la bunica că l-au votat. Văzându-l că el face apel la televizor a lăsat şi meciul de fotbal, pentru că era Campionatul Italia 90, şi s-a dus... A trecut atâta amar de ani şi nici măcar nu ne mai caută cineva. Chiar am avut impresia la un moment dat ca s-a încheiat definitiv acest capitol şi chiar nu vor să afle cine sunt adevăraţii vinovaţi”, spune Oana Ştefan.
„Asta cred că nu o să aflăm niciodată”, este dezamăgită şi Gabriela Lepădatu. „Noi suntem oameni simpli, (...) nu avem posibilitatea sau puterea ca să mai răscolim ce-a fost. Deci nu mai avem putere, deci nu!”.
Rudele victimelor speră ca ancheta astăzi în aşteptare să ia o turnură nouă, la sugestia CEDO. Cu atât mai mult cu cât ignorarea recomandărilor Curții Europene ar putea atrage şi alte procese. Pe care le-ar plăti cetăţenii României, din buzunar, consideră specialiştii.
„Consecinţele înseamnă, de fapt, ignorarea unor recomandari ferme din partea CEDO(...). Inacţiunea, corupţia, indolenţa servitorilor legii conduce la obligativitatea cetăţenilor români de a plăti pentru inacţiunea, indolenţa şi complicitatea magistraţilor. Pentru că nu magistratul plăteşte din buzunarul său, plateşte contribuabilul”, este de părere politologul Ioan Stanomir.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
