DIN|INTERIOR. România analfabetă în secolul informației. Abandonul școlar a ajuns la 17%
România secolului 21 este pe punctul să piardă lupta cu analfabetismul şi abandonul şcolar. Rata de părăsire timpurie a şcolii este uriaşă, de 17%. Aceasta a rămas constantă, în ciuda unor programe de combatere a fenomenului. Unul din cinci adolescenţi români se lasă, an de an, de şcoală. Mai mult, analizele UNICEF mai arată că România are peste 150.000 de analfabeţi. Fără acces la educaţie, copiii fără şcoală sunt condamnaţi la sărăcie.
„De ceva ani este o problemă din ce în ce mai mare a României”, spune Bogdan Simion, preşedintele Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC).
„Nu este vorba numai de eşecul sistemului, este vorba de un eşec social, spune și Şerban Iosifescu, preşedintele Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii Învăţământului Preuniversitar (ARACIP).
Înainte de anul 1989, autorităţile comuniste se lăudau că analfabetismul a fost eradicat. După 25 de ani, România a ajuns pe locul trei în Europa, şi prima din ţările est-europene, ca număr de analfabeţi.
„Legătura între abandon şi analfabetism este directă. Analfabetismul este, dacă vreţi, punctul final al abandonului şcolar. Abandonul şcolar este undeva la 17% şi se menţine constant în ultimii trei ani şcolari. 17% dintr-o generaţie care are undeva la 200.000 de copii.(...) 40.000 de copii într-o generaţie este enorm”, spune Bogdan Simion.
„În primul rând este vorba de analfabetismul operaţional, oameni care pur şi simplu nu ştiu să scrie, să citească, să socotească nici măcar la nivel elementar. (...) Ajungem la 100.000 de copii. Deci, un procent destul de mare. Analfabeţii funcţionali sunt cei care rezultă din evaluările internaţionale, (...) avem peste 40% din populaţia sub 14 ani. (...) Ştiu să citească, să scrie, chiar să socotească, dar nu ştiu să aplice ceea ce ştiu. Este o cifră foarte mare!”, spune Şerban Iosifescu.
Ministerul Educaţiei încearcă să atragă persoanele care au abandonat şcoala prin programul denumit „A doua şansă”. Acesta presupune şcolarizarea copiilor şi adulţilor care au renunţat la educaţie. Din anul 2008, 47.000 de persoane au fost înscrise la cursuri. Statul român a plătit anual peste trei milioane de euro, în medie. Cu toate acestea, rata abandonului şcolar a rămas aceeaşi.
„Cei care părăsesc şcoala (...) reintră foarte greu în sistemul educaţional, chiar dacă sistemul le oferă această şansă. Dar ea nu este accesată. Banii respectivi sunt o investiţie, nu sunt bani pierduţi. Pentru că dacă nu beneficiau de acest program "A doua şansă", nu-şi terminau învăţământul obligatoriu şi nu aveau o meserie ei deveneau asistaţi social”, spune Şerban Iosifescu.
„Cred că dacă s-ar face ceva cercetare înainte de demararea unor astfel de programe, câştigurile ar putea fi mai mari. Evident că nu pot fi maximale, dar în realitate se bifează din nou foarte multă "bine, bine, bine! Ne-am făcut treaba, am bifat-o, foaia de parcurs",” spune sociologul Bogdan Iancu.
„Oricâte programe ar exista şi oricât de mulţi s-ar lăuda cu aceste programe, cifrele spun altceva. (...) Cu alte cuvinte, aceste programe nu sunt eficiente”, spune însă Bogdan Simion.
Dimensiunile fenomenului se văd cel mai bine în comunităţile defavorizate. Amalia Gheorghe este coordonator de programe la organizaţia „Salvaţi copiii”. Merge acasă la tinerii care au abandonat şcoala ca să-i convingă să se înscrie într-un program finanţat din sponsorizări şi bani europeni. Copiii sunt pregătiţi la un centru pentru programul guvernamental „A doua şansă”. Învaţă lucruri de bază, ca alfabetul şi cifrele, dar primesc şi sprijin material. Chiar în centrul Bucureştiului, Amalia descoperă zeci de analfabeţi ajunşi deja la vârsta adolescenţei.
În astfel de comunităţi, abandonul scolar este regula, nu excepția. Marius are 15 ani. A terminat doar două clase. Nu are acte. Are însă noroc: dacă mama sa este de acord, se poate înscrie într-un program special şi îşi poate relua studiile, de la zero.
„El nu poate să facă nimica, dacă nu ştie să citească... Nici să se angajeze, nimic. Eu una, nu ştiu să scriu. Ştiu să citesc, de la nepoţi de la copii, am mai învăţat şi eu. Dar tot aşa, pe litere. Şi de asta vreau măcar să ştie el”, spune mama lui Marius.
Pentru mulţi copii înscriși în programe de tip „A doua şansă”, cel mai dificil este să nu renunţe imediat după ce au reluat orele. Copiii unei familii de lângă Gara de Nord au reluat școala prin intermediul celor de la „Salvaţi copiii”. Părinții au alte planuri pentru cei mici. Pe fete vor să le mărite, iar pentru asta trebuie „să înveţe să spele vasele, să spele hainele la bărbat”
„Lipsa educaţiei părinţilor este unul dintre factorii comuni întâlniţi. Adesea avem sentimentul că ne luptăm cu morile de vânt. Ne întâlnim uneori cu copii în care investim foarte mult şi, din păcate, n-au reuşit să depăşească situaţia în care se află. Dar pe de altă parte sunt şi acele situații în care vezi că funcţionează lucrurile şi zici "Nu, ok, se poate!"”, spune Amalia Gheorghe, coordonator de programe „Salvaţi copiii”.
Copiii care vor să reia şcoala ajung la clase speciale. Cum este cea a învăţătoarei Gabriela Popescu. Aici vin tineri de vârste diferite. Învaţă alfabetul, înmulţirea şi împărţirea, dar şi subiecte elementare, cum sunt zilele săptămânii sau să asocieze culori cu diferite obiecte.
Cristian are 13 ani şi este decis să se ţină de şcoală. Acum un an şi jumătate era analfabet. Astăzi, visul său este să devină doctor.
Liliana încă nu ştie să scrie sau să citească, deşi are 13 ani. Părinţii nu i-au permis, până acum, să înveţe.
„Numai atâta, ştiu să scriu "mama", să citesc un pic. Şi am venit aici la şcoală şi mulţumesc la doamna că m-a primit. Până acum nu am fost la școală pentru că nu m-a dat mama. Şi n-am ştiut chiar bine să scriu, să citesc şi nu prea m-a dat mama la şcoală”, spune ea.
„În majoritatea cazurilor i-am luat de la zero. Sunt copii care au abandonat din diverse motive. Fie lipsa mijloacelor financiare, fie lipsa actelor. Şi au făcut un an sau doi de şcoală sau niciunul. Sunt copii de la 9 ani, 10 ani, până la 17, am băieţei de 17 ani. (...) Sunt copii dezvoltaţi normal pentru vârsta lor biologică. Faptul că n-a fost la şcoală, asta este, dar asta nu înseamnă că copilul are un handicap, nu. Copilul este dezvoltat normal şi atunci el asimilează”, spune învăţătoarea Gabriela Popescu.
Potrivit ultimului recensământ al populaţiei, Giurgiu ocupă primul loc în topul judeţelor cu cel mai mare număr de persoane analfabete, 3,61% din populaţia judeţului. Când vine vorba despre locul „fruntaş”, reprezentanţii Inspectoratului Judeţean ridică din umeri.
„Primul loc nu înseamnă neapărat că aici este tot ce este mai rău... Ştiţi, cineva trebuie să ocupe poziţia aceasta fără a fi... Tot din motivul acesta, al situaţiei precare al familiilor din care provin aceşti tineri”, spune Gabriela Stănescu, inspector la Inspectoratul Şcolar Judeţean Giurgiu.
Prima zi de şcoală este motiv de emoţie şi pentru copiii din localităţile sărace din Giurgiu. Nu şi pentru Marius, un băiat de 12 ani, dintr-o localitate cu 4.000 de locuitori. Părinţii au decis că mai bine stă acasă. Are un frate geamăn care îşi va continua studiile primare. Însă pentru Marius, tatăl său a decis alt viitor.
„Păi, dacă nu ştie nimic! Nu ştia nimic, nu vorbea nimica. Îl ţiu degeaba? În bancă? Degeaba, degeaba”, spune tatăl băiatului.
La fel ca Marius sunt zeci de mii de copii din România. Împovăraţi de munca în gospodărie, mulţi devin analfabeţi.
„În primul rând sărăcia. Ea reiese ca fiind principala cauză de abandon. Copiii sunt folosiţi în munca gospodăriei, de obicei fetele stau cu fraţii mai mici, iar băieţii sunt folosiţi pentru diverse treburi gospodăreşti, munca câmpului”, spune Luminiţa Costache, coordonator de programe în cadrul UNICEF.
Ionuţ a făcut doar patru clase. Acum are 15 ani, cinci fraţi mai mici, iar cineva trebuia să aibă grijă de gospodărie. Băiatul a fost forţat sa abandoneze şcoala. Mama i-a părăsit, tatăl este plecat la muncă toată ziua, bunica este bătrână şi bolnavă. În ciuda tuturor problemelor, fraţii mai mici merg la şcoală.
Ionuţ îşi petrece zilele prin curte sau la pescuit. Este activitatea lui preferată. Nu ştie ce vrea să facă în viaţă. La fel cum nu știu mulți vecini de aceeași vârstă cu el.
Specialiştii cred că, din punct de vedere psihologic, copiii condamnaţi la analfabetism au de suferit ulterior în viaţă. Mulţi dintre ei se vor izola.
„Au fost oameni fără carte şi înainte, n-a fost nicio problemă.N-a fost o problemă într-o societate tradiţională. Acum este o problemă. Sunt respinşi. Şi atunci au gustul marginalizării. Dacă el este marginalizat, dacă el este respins, nu se mai duce la şcoală. Chiar dacă e normal, chiar dacă familia ar mai putea să-l ajute, el nu se mai duce la şcoală. Şi ajunge în viaţă şi cu acest deficit caracterial. Se simte un ratat. Şi atunci ce face un ratat, rezolvă prin agresivitate, prin muşchi sau prin dependenţe, droguri şamd. Deci ei devin, în mod sigur, bombe sociale. Sau intră în psihopatologie. Nu este vina lor. Este vina societăţii pentru că ei intră normali în şcoală”, spune psihologul Gabriela Stoltz.
În mediul rural trăiesc 60% din copiii României. În unele cazuri, aceştia fac eforturi supraomeneşti pentru a termina câteva clase. Mai ales în zone unde infrastructura este la pământ. Există însă şi copii din mediul rural care se străduiesc să facă performanţă. Uneori, însă, şcoala pare să fie piedica cea mai mare.
Cătălin este un băiat premiant, din comuna Daia, Giurgiu. Este în clasa a VI-a, are un IQ peste medie şi a câştigat premii la concursuri de matematică. Deşi învaţă într-o şcoală din mediul rural, se pregăteşte mereu pentru competiţii.
În loc să-l încurajeze, şcoala din comună nu a făcut decât să încurce dezvoltarea lui Cătălin, susţine tatăl băiatului. Sătul de nivelul scăzut de predare, în urmă cu un an, acesta a protestat în faţa Ministerului Educaţiei.
„Făcusem cerere diferenţiată conform articolului legii speciale care se ocupă de copiii supradotaţi şi articolul 57-58 din legea învăţământului.(...) Şi atunci m-am dus la minister şi am solicitat, conform legii, să se respecte legea şi să-i dea copilului meu exact ce-i trebuie lui ca pregătire diferenţiată, conform capacităţilor lui intelectuale. Nu putea să înveţe exerciţii simple când nivelul lui era altul, era foarte ridicat”, spune Dumitru Neaga, tatăl copilului.
Ministerul a emis un program special pe care profesorii de la şcoală să-l urmeze în cazul băiatului. Acesta, însă, din câte spune tatăl, nu a fost niciodată respectat.
„Nu s-a respectat programul respectiv. Efectiv clasa a V-a a fost un an mort competiţional pentru copilul meu, pentru că n-a câştigat nimic important. Adică locul 5 la capacităţile sale intelectuale e puţin, locul 3, menţiune”, spune el.
În prezent, Cătălin face meditaţii pentru concursurile de matematică. Se pregătește pentru unul important, pe care speră să-l câştige. Părinţii sunt însă în continuare supăraţi că nimeni nu susţine copiii din mediul rural.
„Ai IQ-ul ăsta şi ce faci? Te faci cioban? Trebuie să-i dea bursă statul. A promis! Este obligaţia lor. (...) Cu bănuţii ăştia se duce şi se pregăteşte. Noi nu ne apreciem valorile, înţelegeţi? Nu este de ieri, de alaltăieri. Dintotdeauna!”, spune Dumitru Neaga.
Există şi români dezamăgiţi de sistem pentru care abandonul şcolar este, practic, calea spre educaţie. Andreea Constantin este o tânără mamă care a ales pentru fiul ei educaţia acasă - sau homeschooling.
„Homeschooling înseamnă că părinţii se ocupă de educaţia copilului în absenţa şcolii. Există forme de educaţie acasă care seamănă foarte mult cu mediul şcolar, mama sau tatăl organizează orele, au chiar şi o cameră dedicată, au manuale, au programă, au caiete, pot să dea teme dacă vor sau nu. Totul se desfăşoară cam ca o simulare de şcoală acasă. Părintele nu-i impune copilului ce să studieze. Părintele pur şi simplu e atent, observă, vede care sunt înclinaţiile copilului şi atunci se asigură că îi oferă un mediu destul de bogat în resurse ca el să-şi urmeze acele interese”, spune ea.
Metoda are din ce în ce mai mulţi adepţi în România, deşi Ministerul Educaţiei nu recunoaşte, practic, studiile de acest tip. Părinţii care aleg educaţia acasă îşi înscriu copiii la şcoli la distanţă, în străinătate.
„Învăţământul este obligatoriu la noi, singura opţiune pe care o ai de a-ţi câştiga libertatea este să îţi alegi şcoala la distanţă, o şcoală care îţi conferă documentele pe care copilul are nevoie în viitor. Principalul avantaj este individualizarea învăţării. Asta nu se poate obţine în învăţământul de masă, pentru că nu există condiţii propice ca un copil să-şi poată urmări interesele lui personale, în ritmul în care are el nevoie, prin metodele pe care el le înţelege şi le poate apropia”, spune Andreea Constantin.
Andreea s-a pregătit ani de zile pentru o carieră în învăţământ. A şi predat Limba Română într-o şcoală. Această experienţă a determinat-o să ia decizia de a-şi educa copilul pe cont propriu.
„Prima oară când m-am întâlnit cu ideea de homeschooling mă pregăteam ca să predau. (...) M-a atras pe mine în momentul în care într-adevăr am suferit decepţia învăţământului. Atunci m-am întors către educaţie acasă, pentru că, v-am zis, are ceva ce lipseşte oricărui sistem. Eşti obligat ca profesor în momentul în care semnezi contractul de muncă să te supui tuturor constrângerilor din sistem. Eu n-am putut rezista. N-am putut scăpa de ideea asta care îmi încolţea mereu la ore, că le fac nişte lucruri nefireşti, că le distrag atenţia de la ce-i interesează pe ei cu adevărat!”, spune ea.
Educaţia acasă este un curent internaţional. Cristian Ivan, un român care trăieşte în Germania, căsătorit cu o franţuzoaică, îşi educă fiul şi fiica prin „roadschooling”: mai multe luni pe an, familia călătoreşte cu rulota prin Asia, Europa sau Africa. Lumea întreagă este sala de clasă.
„Este o combinaţie între homeschooling şi călătorii. Şi anume cam 10-11 luni din an călătorim, timp în care facem şcoală cu copiii noştri pe drum. Călătorim în Africa, în Europa, în Asia. Copiii sunt înscrişi într-o şcoală din Franţa, de acolo avem, ca să spun aşa, un program şcolar pe care îl primim în luna august. În decursul anului trebuie să facem testele pe care le facem când vor copiii. Câteodată duminica, câteodată seara, câteodată de Crăciun, când au ei chef”, spune el.
Nici autoritatile din Germania nu acceptă uşor educaţia acasă. Cristian a trebuit să convinga mai multe instituţii că se poate şi aşa.
„Germania este foarte severă la punerea în aplicare a acestor legi, cred că doar China şi Coreea de Nord sunt mai severe din acest punct de vedere. Da, este urmărită pe cale poliţienească. Ca să vă zic aşa, sunt cinci sau şase instanţe prin care am trecut ca să putem să obţinem cât de cât permisiunea de a învăţa în familie”, povestește el.
Copiii familiei Ivan vorbesc cinci limbi străine, se dezvoltă normal. Cristian a mai descoperit şi că stilul acesta de viaţă este chiar mai ieftin decât dacă ar trăi într-un oraş.
„Preferăm iarna să mergem spre sud un pic, un lucru pe care l-am copiat de la păsările migratoare. (...) Trăim în exclusivitate în autorulotă. Am mers în Africa, în Asia, în Africa am mers până în Burkina Fasso, în Asia am mers până în India cu maşina. Şi asta facem în fiecare an. (...) Iranul este ţara unde ne simţim cel mai bine şi peste câteva săptămâni plecăm iarăşi în Iran. Ei sunt confruntaţi cu bogăţie, cu sărăcie, cu libertate, cu restrângerea libertăţii şi vorbim cu ei despre asta. Este parte componentă după limbile străine a educaţiei pe care încercăm să le dăm”, spune Cristian Ivan.
Autorităţile susţin că sunt la curent cu situaţia alarmantă a abandonului şcolar. Măsurile de combatere propuse recent - cum ar fi amenzile pentru părinţii ai căror copii absentează - sunt puse însă sub semnul întrebării de specialişti.
„Subiectul amendă exista şi în legislaţia actuală. Numai că nimeni niciodată n-a aplicat-o. Părinţii, înainte de a ajunge la amendă, sunt o serie de etape intermediare. Îl chemi la şcoală, dacă nu vine la şcoală te duci tu şi discuţi cu el”, spune ministrul Educației, Remus Pricopie.
„De multe ori, părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală sunt părinţi aflaţi într-o situaţie precară. Într-o stare de sărăcie. Ori, faptul că îl sancţionezi în plus nu-l va ajuta. Nu credem că sancţionarea este o soluţie”, spune Luminița Costache.
Specialiştii avertizează că, dacă nu se iau măsuri urgente de reformă în educaţie, România va avea de suferit în următoarele decenii. Soluţii există. Uniunea Europeană va aloca fonduri pentru proiecte ce ţin de şcoală în România. O parte din acestea ar putea ajunge în programe de combatere a părăsirii timpurii a şcolii.
„Vor avea prioritate şi aceste proiecte de tip A doua şansă, (...) practic, completează intervenţiile. Noi trebuie să avem politici foarte clare de urmărire şi de sprijinire a acestor copii din grupuri dezavantajate”, spune Şerban Iosifescu, preşedintele Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii Învăţământului Preuniversitar (ARACIP).
„Eu văd o problemă mare prin prisma intrării pe piaţa muncii, pentru că oamenii fără alfabetizare practic intră complet fragili în sistemul ăsta şi rămân acolo, prin prisma unor salarii foarte mici, o exploatare maximă, pe scurt, cred că rata sărăciei cred că va fi menţinută undeva la cote înalte”, spune sociologul Bogdan Iancu.
„Consecinţele sunt dezasturoase şi vin în tăcere, pentru că cu cât populaţia României va fi mai needucată, cu atât munca prestată de aceşti copii care sunt la şcoală acum va fi de o calitate din ce în ce mai îndoielnică”, spune și Bogdan Simion, preşedintele FONPC.
România secolului XXI încă se mai confruntă cu o problemă ce ţine de Evul Mediu: analfabetismul. Într-o lume guvernată de cifre, litere şi informaţii digitale, mulţi români trăiesc fără să ştie la ce folosesc toate acestea. Sunt generaţii care au fost ignorate timp de 25 de ani, sute de mii de tineri care nu ştiu să citească, dar prin care se scrie viitorul României.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
