REPORTAJ. Cu sufletul bolnav, luptă cu demonii din propria minte. Ce șanse au românii cu boli psihice?

 Un român din patru cade pradă suferinţelor psihice, din cauza sărăciei sau a stresului. Sunt stigmatizaţi de societate, trataţi necorespunzător în spitale şi au o soartă cumplită după externare. Un reportaj tulburător despre viaţa bolnavilor psihic.

 

 

 

 

Andrei Nistor: „Nu suporți ideea de a fi catalogat ca nebun, de multe ori, sau odată ce ai trecut pe la un spital de psihiatrie, ai o eticheta de care nu scapi toată viața, de cele mai multe ori”

 

Andrei Nistor suferă de tulburare bipolară. A fost diagnosticat la 17 ani, în urma unui eveniment tragic din viaţa sa...

 

Andrei Nistor: „Posibil să fi fost un factor declanșator și un eveniment nefericit din copilăria mea, respectiv faptul că tatăl meu s-a sinucis când aveam 17 ani.... La vârsta aceea eram nepregătit cumva să gestionez emoțional momentul, sigur. Dar e posibil că acest lucru să fie un factor declanșator. Un trigger al acestei boli”.

 

Tulburarea bipolară este o afecțiune care presupune trecerea de la o stare de manie, de dispoziție euforică, expansivă, când te simți foarte bine, ai foarte multă energie, poți să faci multe lucruri, dar în același timp nu te poți concentra, nu ești atent, poți să ai gânduri mai bizare, poți să ai idei delirante de grandoare care alternează cu stări de depresie, când ai un tonus scăzut, ești trist, nu te poți concentra.

 

Mihaela a fost diagnosticată cu tulburare bipolară în timp ce lucra pe un vas de croazieră în Camerun.

 

Mihaela: „Când m-am întors acasă, am fost conștientă că nu mai aveam simt tactil, gust, miros, parcă nu mai mergeam cu pasul meu și apăreau niște chestii pe care mi le puteam greu explica”.

Dumitru Segărceanu are 72 de ani şi suferă de depresie cronică. Primeşte ajutor de la Estuar, fundaţie specializată în asistarea persoanelor cu probleme de sănătate mintală.

 

Sergi: „Da, m-a ajutat, cu siguranță am  fost ajutat de către personalul de aici. Am avut, participând la grupuri, am învățat multe lucruri. Pe care nu le știam sau mi le-am reamintit. Lucruri bune, lucruri plăcute, apropo de comportament, atitudine, dezvoltare în plan personal și mai multe, sigur că da”.

 

 

Daniel Stetin: Eu am fost diagnosticat de când eram în armată. Acuma nu mai este, adică problema, capcana constă în faptul că m-am simțit foarte bine, a fost un episod...după aia mi-am revenit, am continuat facultatea, am terminat, am mai avut o cădere, am fost în spital, am spus că-i firesc pentru fiecare om să se ducă pe acolo, până când am început să nu mai pot….”

 

Dumitru are 49 de ani. De 30 de ani, se luptă cu depresia. A fost internat de trei ori cu episoade depresive severe. „Ai senzația aia că totul s-a sfârșit, lumea s-a sfârșit, nu mai există viitor, nu mai răsare soarele a doua zi, deci ești pe undeva îngropat de viu și ai senzația aia că orice ai face  - dacă vrei să faci -  nu are niciun sens pentru că tot la rezultatul ăla o să ajungi. Și e foarte greu ca să, mai ales că nu ai un ajutor, nu ai pe cineva care să te sune sau să te întrebe, pentru că oamenii au problemele lor. Și e foarte greu să reziști de unul singur, una e să pornești, să găsești pe cineva, să comunic cu cineva, că poate ies din starea asta”, spune Dumitru.

 

Ştefan Bandol are 56 de ani şi suferă de 37 de ani de schizofrenie, afecţiunea psihică cel mai des stigmatizată de români.

Ștefan Bandol: „Episodul psihotic se traduce printr-o stare de surescitare, mare, printr-o energie să spunem așa peste medie cu mult, pot apărea și unele gânduri sau niște idei fixe, dar degeaba discutăm de asemenea aspecte, pentru că în momentul în care o persoană este într-un episod psihotic se simte foarte bine cu ea însăși și refuză, neagă că ar avea ceva, vehement chiar”.

 

 

 

80.000 de români suferă de schizofrenie. Boala încă este un subiect tabu, deşi sub medicaţie, poate fi ţinută sub control. 

 

Ștefan Bandol: „Vedeți, asta e paradoxul, nu se vorbește aproape deloc. Aproape jumătate din populație are sau va avea probleme de genul acesta, toți condamnă și judecă, dar toți suntem înconjurați, în cazul în care nu suntem noi cei afectați, suntem înconjurați de oameni care au probleme. Dar tăcem din gură”.

 

 

„Am fost internat de trei ori, respectiv la un spital de psihiatrie de lângă Munchen, prima dată, la primul episod maniacal, al cărui vârf a fost chiar în avion, chiar lângă Munchen....Ulterior, în țară, la câteva zile după internarea la Munchen, a trebuit să continui internarea într-un spital din România. A treia internare, deci cele două de care v-am spus până acum au fost legate de primul episod maniacal. Am avut și o, am trecut și eu prin perioada  - imediat după acest episod maniacal - prin perioada renunțării la tratament, de aceea v-am spus că foarte mulți renunta la tratament, am fost și eu în negare, în etapa de negare, și bineînțeles că pe fondul lipsei tratamentului, a apărut și al doilea episod maniacal....”, povestește Andrei Nistor.

Daniel Stetin: „Într-un singur an, în 95, am fost internat de trei ori. Din 95 până acuma, vă dați seama. …... te duci la medicul de familie: domnule, mă simt rău, el e medic generalist, el îți face trimitere la un medic de specialitate, ăla te bagă la camera de garda și îți spune: gata, te băgăm trei săptămâni cât e acolo. Îți dă medicamente de parcă ești beat, a doua zi ești mahmur și după 21 de zile pe vremea aia, ieșeai ameliorat, scria pe foaia de externare, dar mă simțeam mai nasol decât mă internasem”.

Medicamentele sunt gratuite doar dacă bolnavul e asigurat medical.

Eduard Motoescu: „Casa de Asigurări, care decontează practic serviciile medicale, ne impune anumite limite în a interna pacienții la noi, de cele mai multe ori aceste limite în practică sunt depășite,  cu riscul pe care îl avem de a fi penalizați de Casa de Asigurări pentru că nu ne mai plătesc serviciile atât de bine....perioada variază, pentru un caz de pacient acut în jur de 9 zile, iar pacientul cronic, în jur de 40 și ceva de zile. În ceea ce privește tratamentul psihofarmacologic, foarte multe medicamente sunt decontate, unele sunt administrate gratuit, cele mai importante sunt administrate gratuit, problema mare, actuală, este faptul că unele persoane care nu sunt asigurate, nu au posibilitate să-și procure medicația gratuit. Se lucrează la un proiect de lege, modificarea legii sănătății mintale, în care s-a propus că pacientul care are nevoi, nevoia de îngrijiri psihiatrice, să aibă acces la medicație, fără să aibă această condiție de a fi asigurat în sistemul de sănătate”.

 

Serviciile de psihoterapie în spitale nu există. Psihoterapia în cabinete private se decontează în anumite limite.

 

Persoanele cu probleme de sănătate mintală primesc ajutor de la câteva fundaţii. Acestea sunt însă puţine şi au finanţare insuficientă. 

 

Eduard Motoescu: „Din păcate, în sistemul de stat nu sunt la momentul acesta suficienți psihologi, psihoterapeuți, iar din câte știu eu, serviciile de psihoterapie se decontează într-o manieră destul de complicată. Este totuși un început, pentru că acum câțiva ani nu se lua în calcul decontarea seriviciilor de psihoterapie, acum se face, dar din punctul meu de vedere, este o procedura destul de greoaie de decontare a acestor servicii. Adică psihoterapeutul este dependent cumva de un psihiatru pentru decontarea serviciilor sale”.

 

Andrei Nistor: Cumva e un ajutor, dar este un ajutor foarte foarte limitat. Numărul de ședințe este 10 sau 12, decontate de casă națională de asigurări și cam atât. Deci asta e singurul ajutor”. 

 

Mihaela participă la grupurile de suport organizate de Andrei Nistor, la Asociaţia Equilibrium. 

 

„Înainte să ajung la grupul de suport am vorbit cele 3 ore cu Andrei, m-am internat și după am venit la grupul de suport. Eu nu am venit la grup înainte să mă internez. Dacă Andrei sau întâlnirea cu Andrei nu exista în desfășurătorul poveștii mele, nu știu exact unde aș fi fost și cum. Eu bănui că aș fi fost 2 metri sub pământ. Dar poate fi doar o bănuiala așa hazardată, sună așa pompos”, spune Mihaela.

Statul ar trebui să ofere servicii sociale la care să aibă acces toţi cei cu probleme de sănătate mintală. Acest lucru însă nu se întâmplă....

 Andrei Nistor: „Sistemul, statul, prin pârghiile pe care le are, ar trebui să dezvolte structuri de informare, structuri prin care să fim informați, prin care să se facă psihoeducație, chiar și la nivel școlar, în licee, în școli, să li se explice copiilor că avem fiecare dintre noi un creier care poate să cedeze în orice moment”. 

 

Ștefan Bandol:  „Nu prea există servicii sociale din partea statului. Funcționale ... există pe hârtie niște alternative la medicație, să zic așa, dar efectiv nu. Și problema este demult, problema sănătății mintale și a psihiatriei românești”.

 

Daniel Stetin: „Implicație din partea statului nu prea văd. Cel puțin din punctul meu de vedere. (Nu ați întâlnit?) Sunt cazuri particulare în spital, au un comportament excepțional, dar cred că nu poți să....oamenii aia. Cu o floare nu se face primăvară. În orice caz e foarte.... Dezavantajul și pentru ei, și pentru oamenii cu probleme, și pentru societate. Pentru că eu puteam să devin funcționabil de acum 14 ani. Eh, cercul asta vicios m-a făcut ca să bat pasul pe loc….”

 

Ileana Botezat este directoarea Centrului Naţional de Sănătate Mintală. Ea susţine că CNSM derulează multe proiecte prin care ajută bolnavii psihic.

Ileana Botezat : „Specialiștii care lucrează în acest domeniu suferă și ei de stigmatizarea populației. Adică, probabil că un psihiatru trebuie să fie și el suficient de bolnav psihic ca să îngrijească bolnavii psihici, un psiholog trebuie să aibă ceva la ca...minte... Vreau să va spun că am început derularea unui proiect POCU, care vizează creșterea performanțelor personalului din sistemul de îngrijiri în sănătatea mintală în abordarea depresiei și suicidului și colateral, al abuzului de alcool și influenței acestuia asupra depresiei. Deci e un proiect pe 3 ani de zile și vizează instruirea medicilor psihiatri, asistentelor medicale și psihologilor, după care se va trece la elaborarea unor ghiduri și proceduri la standarde europene care să fie folosite la nivel național”.

Se fac ghiduri, se formează medicii, dar niciun proiect nu vizează în mod direct contactul cu bolnavii. 

 

- Și în prezent există?

- Există, ce să existe?

- Aceste ghiduri, că vorbiți la viitor. Există, dar ele sunt inspirate din ghidurile și procedurile internaționale. Nu au fost elaborate niște ghiduri pe populația românească și pe profesioniștii...pe grupuri de profesioniști. Acest lucru va avea finalitatea proiectului. Asta nu înseamnă că medicii nu știu cum să trateze depresia. Sau asistentele medicale sau psihologii cum să o abordeze. Sau psihoterapeuții. Stați că nu vorbim de momentul 0”.

Ileana Botezat motivează că CNSM este doar o instituţie consultativă, cu 5 angajaţi şi un buget...incert.

 

- Vă întrebăm puțîn mai devreme care este bugetul instituției dvs.

- Este unul mic.

- Cât?

- În jur de câteva sute de mii de euro..nu sute de mii..nu aș putea să va spun exact. Mă uit. Vă spun. Unul mic.

- Și angajați? Angajați în prezent suntem 5 și cu 2 persoane detașate.

- Și cum faceți față?

- Uite ne-am străduit să facem față, cum am făcut toată viața față. 

 În lipsa unor politici publice adecvate şi de psiho-educaţie, sănătatea mintală în România rămâne un subiect la limita delirului. Bolnavii au cel mai mult de suferit. 

Andrei: „Dacă discriminare înseamnă că foști colegi de muncă sau foști amici, unii chiar prieteni, traversează pe trotuarul celălalt în momentul în care ne întâlnim pe stradă, cred că da. Da. Deci mi s-a întâmplat și mie. Mai mult decât atât, găsirea unui loc de muncă este foarte foarte dificilă. Vorbim despre angajatori care nu sunt dispuși să angajeze persoane care sunt diagnosticate cu depresie sau cu tulburare bipolară,  în favoarea celor care nu sunt diagnosticați”. 

 

Dacă s-ar interveni la timp, persoanele cu probleme de sănătate mintală şi-ar putea  meţine stările sub control şi ar putea duce o viață normală. 

Daniel Stetin: „Tot timpul aveam obiceiul să mă pun în comparație cu alți foști colegi de-ai mei care au ajuns undeva și...asta cu sprijinul am reușit să înțeleg că oamenii aia au început să urce când erau pe la etajul 7, până la 10 și nu au avut nicio căzătură. Eu am căzut când eram pe la etajul 8 și faptul că am reușit că să ajung iar la etajul 7 e un lucru care nu știu dacă toți oamenii ar putea că să-l treacă”.