Vieţi înecate în steril şi apă
Doar câteva turle de biserică mai amintesc astăzi că în urmă cu decenii în acea zonă din Apuseni existau câteva cătune.
Un astfel de exemplu este Geamăna. Exploatările miniere au lăsat urme adânci în rândul comunităţii. Într-o singură noapte tot satul a fost şters de pe faţa pământului de sterilul de la Roşia Poieni. Din păcate, nu este singura comunitate dispărută. În urmă cu jumătate de secol, cinci sate de pe Valea Cernei au fost strămutate - în zonă, comuniştii doreau să amenajeze un lac de acumulare. Numai că apa a luat tot cu ea.
„Era plin de case. Cum se vede şi aici cămin cultural, şcoală de opt clase sediu de poştă. Uitaţi acum biserica unde era şi cât a mai rămas...cimitirul e înecat, oamenii au rămas acolo la zeci de metri sub steril, nu i-au mai putut scoate de acolo”, povestește Emil Roșca, un localnic, arătând o poză veche cu satul.
1980 a fost anul care a marcat începutul sfârşitului pentru comunitatea din satul Geamăna. La Roşia Poieni începea exploatarea celui mai mare zăcământ de cupru din România și al doilea ca mărime din Europa. Sterilul, amestecul rezultat în urma exploatării, ar fi trebuit depozitat în locuri special amenajate. Era prea scump şi complicat, însă, aşa că autorităţile vremii au preferat să deverseze reziduurile în valea Șesii. Treptat, iazul a tot crescut, iar locuințele oamenilor, biserica și cimitirul satului Geamăna au dispărut sub ape.
Singura dovadă a faptului că în această zonă a existat cândva un sat, în care au focuit peste 200 de familii este o biserică, mai exact turnul bisericii, căci doar atât a mai rămas din ea.
Unii oameni au fost despăgubiţi de stat şi au plecat, alţii în schimb au refuzat să-şi abandoneze locuinţele, deşi acum sunt practic izolaţi de lume. Doar 20 de suflete mai trăiesc în Geamăna acum.
La 70 de ani, tanti Maria trăieşte cu chirie într-o casă aflată pe marginea iazului.
„Acolo a fost şi a mea, acolo la biserică aia veche, casa. (Reporter: Cum vă descurcaţi, mai ales că sunteţi departe de sat?) Eu mai fac pită şi-n cuptor că are vecinu ăsta al meu cuptor, mai fac în ler iarna, când îi greu...tre să mănânci ceva de foame...”, spune tanti Maria.
Din 361 de familii, în sat au rămas doar șapte. Din satul mândru şi frumos, a mai rămas doar un peisaj apocaliptic.
„Era o lume de nedescris, parcă era raiul pe pământ. Oameni harnici, de jur împrejur erau holde, se lăgănau în soare vara”, își aduce aminte Emil Roșca.
„Marea majoritate a cetăţenilor au plecat, parte din ei au rămas acolo pe propria răspundere, iar actualmente mai sunt câteva familii care aşteaptă să fie expropriate de către cei de la Cuprumin”, explică Dănuţ Brânzan, primarul din Lupşa
***
Acelaşi peisaj dramatic îl găseşti şi pe Valea Cernei, în județul Hunedoara. Două biserici părăsite și ruinate. Atât a mai rămas, la 50 de ani după ce cătunele au fost acoperite de apă. În 1962, comuniștii au decis să amenajeze aici un lac de acumulare. În doar câteva luni, sute de familii au fost nevoite să-și părăsească gospodăriile și să se mute mai sus, în deal. Comuniştii au dărâmat două din cele patru biserici, ca să refolosească materialele de construcţii. N-a mai durat mult până când lacul de acumulare a acoperit tot ce au lăsat oamenii în urmă.
Părăsită și aproape dărâmată, o biserică catolică a rămas una dintre puținele dovezi ale faptului că aici, odinioară, a existat o așezare cu sute de suflete
În 1962, Anișoara Oprea avea 30 de ani. În februarie a acelui an, a fost ultima care s-a căsătorit în vatra veche a satului.
„A fost ultima cununie a mea și a părintelui Crăciun, a soțului, și după ce ne-am cununat, n-o durat cred vreo săptămână, două, că o început să se dărâme biserica”, povestește Anișoara Oprea.
A trecut jumătate de secol de-atunci, dar oamenii din Cinciș nu au uitat prin care au trecut.
„Putem spune, un fel de război. Deci atât a fost de greu, ca într-un război. Zi și noapte umblau mașinile și oamenii și cărau, să facă case toți”, spune Ioan Vaida, localnic.
„Apa creștea. Mama ne spunea că în fiecare seară punea semne, bețe, sau punea ceva pietre pe margine și ne spunea no, a mai crescut apa cu atâta și cu atâta”, povestește Anișoara Oprea.
Comuniștii și-au dorit lacul de acumulare pentru a folosi apa la combinatul siderurgic de la Hunedoara, aflat atunci în plin avânt economic, dar și pentru a oferi clasei muncitoare un loc de distracție estivală. Satul Cinciș-Cerna, devenit casă pentru strămutații de acum 50 de ani, numără în prezent 900 de suflete și mii de amintiri.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
