Din interior | Cum au renăscut tatuajele în România după 89
Dacă s-ar construi autostrăzi în ritmul în care se fac tatuaje în România, probabil că ţara noastră ar ajunge din urmă Austria şi Germania. Şi nu e o glumă! Numai în Bucureşti sunt zeci de saloane de tatuaj, iar un artist tatuator cu pretenții poate câştiga mii de euro pe lună.
Afacerea tatuajelor a luat amploare imediat după anul 1989, când tinerii puteau să imite moda occidentală, în deplină libertate. Astăzi, numai în Bucureşti există zeci de saloane, iar câştigurile unui artist tatuator de top pot ajunge şi la 20.000 de euro pe lună.
Miru: Am ajuns la Funky, facem sesiunea a doua la coapsă, mă rog, refacem sesiunea a doua, am făcut prima oară fluturele, acum facem trandafirul.
Cezar Popa și-a început afacerea în urmă cu șase ani, iar printre clienţii săi s-au numărat inclusiv vedete de televiziune şi cadre ale MAI.
Afacerea tatuajelor prinde teren
Cezar Popa, artist tatuator: Este, într-adevar, o afacere. Sunt saloane, în Bucureşti şi tatuatori de talie internaţională, care câştigă sume ok, sume foarte mari de bani.
Ramona Filip, artist tatuator: Da, pot să spun că e o afacere bună, acum în functie şi pe ce premisă porneşti. Ori te bazezi pe artă, ori te bazezi pe flux de clienţi şi doar să produci bani, depinde ce alegi tu să faci cu salonul respectiv. Dar există meseria asta în nomenclatura muncii. Noi suntem angajaţi ca tatuatori. Deci chiar există meseria. Adică lucrăm ca orice om care lucrează la stat.
În România, povestea artei tatuajului începe în secolul XIX, aşa cum o arată şi piesele de colecţie aflate la muzeul Institutului de medicină legală din Bucureşti.
Cel care a aprofundat istoria tatuajului a fost Nicolae Minovici, medicul care-a reuşit la sfârşitul secolului XIX să studieze aproape 15.000 de persoane. Minovici spunea că „decorarea pielii ţine de unul dintre instinctele primordiale ale umanităţii: dorinţa de a plăcea”.
Anii comunismului au pus tatuajele într-un con de umbră, acestea fiind asociate valorilor ce proveneau din societăţile occidentale decadente. Omul nou nu avea voie să fie tatuat şi nu trebuia să iasă în evidenţă.
Cezar Popa: Cred că tatuajul apărea undeva prin anii 70-80 în armată, îţi făceai zarul ăla cu 5, singur între patru pereţi, o inimă înţepată cu o săgeată, a trecut Cupidon pe la soldaţi şi, ştiu eu, prin puşcărie. Dar condiţiile erau cât se poate de rudimentare.
Tatuajele, regulă în industria de divertisment
Ana Miruna este vedetă YoTube, cântăreaţă şi fostă participantă la câteva concursuri de promovare a tinerelor talente. Are atât de multe tatuaje pe tot corpul încât le-a pierdut numărul.
Ana Miruna: Primul tatuaj mi l-am facut intenţionat pentru a nu intra la Academia de Poliţie, pentru că eram deja intrată la liceu şi maică-mea tot începuse să-mi bată nişte apropo-uri de printr-a noua, a zecea cu facultatea asta şi eu nu, nu mi-am dorit acolo şi ştiam că nu ai voie să intri dacă ai semne particulare. Aşa că mi-am facut primul tatuaj, să mă asigur că nu pot să intru.
La început, artiştii români şi-au găsit inspiraţia mai ales în lucrările făcute de pionierii tatuajelor de peste ocean. Cei mai cunoscuţi tatuatori din lume sunt Scott Campbell, Kat von D, Mark Mahoney, şi japonezul Yoji Harada.
Ana Miruna: Sunt elemente care au fost prezente în viaţa mea, sunt generaţia cu cheia de gât, anii 90 şi mi se pare important să le iau cu mine în viitor. Plus că au legătură cu elementele de pe antebraţ, respectiv căşti, vinil şi alte elemente de genul.
Tatuajele nu au limită de vârstă
În saloanele bucureştene, preţurile tatuajelor se calculează la centimetru pătrat sau în raport cu numărul de ore lucrate. În funcţie de cât de realist este modelul ales, clientul poate plăti şi 300 de lei pe oră.
Ramona Filip: În ultima perioadă am văzut că vin oameni chiar de toate vârstele. Nu pot să fac o medie. Vin chiar de la 16 ani până la 60. Deci chiar vin tot felul de oameni, ceea ce e un lucru bun. Oamenii încep să înţeleagă că arta tatuajului nu e aşa, vai, toţi drogaţii, toţi puşcăriaşii, nu mai e mentalitatea aia comunistă, oamenii s-au deschis, oamenii au înţeles care e mesajul unui tatuaj, care e rolul lui în viaţa lor, ceea ce e un lucru bun, foarte bun.
Pe lângă modelul dorit, precum şi coloristica, este de asemenea important de ştiut că durerile diferă în funcţie de zona de aplicare a tatuajului. Astfel, gâtul, sternul şi interiorul încheieturii mâinii sunt printre cele mai sensibile zone, în vreme ce umerii şi antebraţele se află la polul opus.
Prejudecățile, „tatuate” în mentalitatea românilor
Deşi în România există o deschidere tot mai mare faţă de arta tatuajului, chiar şi astăzi persoanele care aleg această formă de exprimare se lovesc încă de prejudecata celorlalţi.
Ramona Filip: Acum câţiva ani, vreo trei ani, cam exista, veneau clienţii şi vedeau că sunt fată, se uitau aşa, a da tu eşti fată, da de ce, că eu vreau un bărbat şi mă vedeau şi mai tinerică, a, că dacă greşeşti, dar se pare că uşor-uşor oamenii şi-au schimbat părerea pentru că văd că şi fetele fac treabă bună şi se vindecă frumos şi, na, sunt mulţumiţi, deci prejudecata asta uşor-uşor dispare, după ce omul vede ce-i faci.
Miru: Mi-aş dori să înţeleagă restul populaţiei că nu numai delincvenţii se tatuează, nu numai artiştii se tatuează, există peste tot şi organe ale ministerului care sunt tatuaţi fără niciun fel de problemă.
Tatuajele, folosite de Yakuza
Unul dintre motivele percepţiei negative este faptul că tatuajele au fost folosite mult timp ca semn de recunoaştere de membrii clanurilor criminale. Yakuza, organizaţia mafiotă japoneză, ale căror tatuaje sunt vestite prin amploarea lor, precum şi prin stilul elegant şi plin de culoare, este un exemplu în acest sens.
Miru: Sunt găşti şi mafii care îşi însemnează membrii prin diferite tatuaje şi clanuri şi lucruri de genul ăsta, există diferite semnificaţii cum sunt în, nu ştiu dacă spun greşit, în America de Sud cu lacrima pe, unde-i aia cu lacrima pe faţă? Mexicanii au tatuajul cu lacrima pe faţă, eu ştiind că lacrima reprezintă o persoana căreia i-a luat viaţa.
Marlena Dumitru, clientă: Deci, la noi în Romania tatuajul nu este văzut ca o artă. Adică eu îmi exprim pe pielea mea ceva care mă reprezintă pe mine, în schimb suntem catalogaţi ca şi delincvenţi. Pentru că nu se face în media nimic despre tatuaj, despre arta tatuajului în sine, cum e recunoscută în afară. Poate că generaţiile următoare, care vor veni din spatele nostru, o să facă altceva. O să schimbe.
Miru: Părerile sunt împărţite, am întâlnit oameni care m-au întrebat, mamă nu te gândeşti că la 60 de ani o să curgă pielea pe tine şi că o să se vadă nasol şi lucruri de genul ăsta, am întâlnit oameni care mi-au spus, băi, îmi place cum arată pe tine, dar eu, personal, nu m-aş tatua, am întâlnit oameni care au spus nu aş face asta în viaţa mea şi am întâlnit oameni care mi-au spus, băi eşti super-curajoasă că ai făcut asta.
Marlena Dumitru: La noi în România cumva omul de rând trăieşte cumva ca în trecut, pe timpul comunismului, atunci nu era ca acum, noi am evoluat, în schimb ei au rămas cu aceeaşi mentalitate din trecut. Adică consider că dacă am o vârstă şi vreau să-mi fac un tatuaj, mi-l fac, că aşa simt, pe când cel de lângă mine zice, a, ia uite-o şi p-aia, şi-a făcut tatuaj. Ceva de genul.
Ovidiu Popa, design editor tatuaje: Tatuajul nu e ceva care, domne, îl ştergi, îl faci de pe azi pe mâine şi-l ştergi, e un concept cu care rămâi o viaţă întreagă. Şi oamenii sunt foarte selectivi, au început să fie selectivi, nu-şi mai fac genul ăla de tatuaje, Maria, sau nu ştiu ce, să-şi scrie pe corp, nu tatuajul a devenit ceva rafinat si foarte high-level. Mai nou creaţia se face digital, adică cam ce fac eu acum având în vedere că fiecare îşi doreşte să lucreze profesional.
Ramona Filip este artist tatuator la un salon din centrul Bucureştiului şi crede ca „pecetea” pe care tinerii aleg să o poarte are o importanţă foarte mare asupra vieţii lor.
Ramona Filip: E foarte important să ai grijă ce-ţi pui pe piele, e foarte important să-ţi faci tatuaje frumoase, cu mesaje frumoase. Eu sunt de părere, asta e doar părerea mea, că nu e în regulă să-ţi tatuezi cranii, zombi, morţi, sânge pentru că tu văzând în fiecare zi de-a lungul vieţii tale morţi, sânge şi aşa mai departe, nu e în regulă pentru tine, nu e în regulă pentru felul tău de-a vedea lucrurile, chiar dacă nu conştientizezi. Acum, na, fiecare cu ce-i place, dar eu nu sunt de acord să se tatueze aşa ceva pe oameni. Tatuajul chiar e o terapie pentru noi. Dacă tot scrii love şi vezi în fiecare zi love, la un moment dat subconştientul tău preia cuvântul ăsta şi îl foloseşte fără să fii conştient de asta.
De ce își fac oamenii tatuaje
Elena Bianca, clientă: Pe umeri mi-am făcut două propoziţii, una dintre ele înseamnă visează fără frică şi iubeşte fără limite. Din punctul meu de vedere în ziua de azi este o problemă legat de chestia asta, pentru că iubire nu prea mai găseşti şi mai ales când e vorba de limite, întotdeauna ne punem limite şi nu numai în iubire cât şi în general, în viaţa de zi cu zi. Iar pe picior îmi fac ceva legat de îngeri, o reprezintă pe bunica mea care a murit, de aceea îmi fac acest tatuaj şi înseamnă că îngerii niciodată nu te părăsesc, ei întotdeauna rămân lângă tine, referitor şi la persoană. În condiţiile în care bunica mea acum se presupune că ar fi un înger, ea nu mai e doar fizic lângă mine. Familia ce să zică? Atât timp cât e alegerea mea şi sunt majoră... şi mai ales că e ceva ce peste 20 n-o să regret, că tot este vorba despre mine, nu e doar de moment sau întâmplare, ceva ce va rămâne până voi muri.
Tatuajele mai au şi un alt efect: creează dependenţă.
Miru: În primul rând nu am încurajat niciodată pe nimeni să se tatueze şi dacă s-a tatuat cineva i-am dat sfaturi pe care le-am primit eu la 15 ani, 16 ani, la primul meu tatuaj, băi ai grijă că nu o să te mai poţi opri şi eu am fost, lasă, că o să am eu grijă şi 10 ani mai tarziu iată-mă făcând acelaşi lucru.
Ramona Filip: Eu pot să spun că e un fel de dependenţă. Adică ţi-ai făcut unul, chiar nu contează vârsta, ţi-ai făcut un tatuaj, îl vrei şi pe-al doilea. Şi am avut şi femei de peste 50 de ani care au zis, a, gata, e ultimul, nu mai vreau altul şi peste trei zile au venit la al doilea. De-asta spun că e un fel de dependenţă de tatuaje, se creează dependență. Sunt frumoase tatuajele.
Elena Bianca: Clar o să mai vreau, pentru că, cum a zis şi Ramona, e ceva ce-ţi intră în sânge, n-ai cum să te mai laşi. Poate nu acum, dar în momentul în care o să ţi se întâmple ceva, sau o să vezi ceva ce te reprezintă, cu siguranţă o să vrei să aplici pe tine.
Artistul tatuator trebuie să-i inspire clientului cea mai mare încredere.
Cezara Popa: Ok, începem prin a ne pune mănuşile, pentru că igiena trebuie să fie igienă atunci când ne propunem să fie igienă. Iar grifurile deja au stat într-o spumă anti-bacteriană foarte puternică. Şi acum începem şi curăţăm grifurile în interior, în interior se află traseul pe care acul îl parcurge, mişcarea de du-te vino şi este necesar ca şi acolo să avem o igienă corespunzătoare. Bineînţeles, ştergem şi aparatul. Repet, siguranţa igienei trebuie să existe. Începem să montăm acele, acele sunt sterile, având pe ele o pastilă albastră, care după ce expiră se înverzeşte. După care introducem acul în culoarul grifului, totul este perfect, fixăm vârful, la fel, steril, după care îi strângem vârful şi facem acum reglajul intensităţii cu care vrem să intre acul în piele. Montăm elasticul pentru stabilitatea acului în circularitate şi cam aşa arată un aparat pregătit pentru tatuat.
Vlad Constantin, artist tatuator: Eu desenam, desenez de când sunt mic, pereţii îi desenam cu carioci, cu creioane colorate, mama mă certa, evident, am început să pictez pereţi cu spray-uri, să fac graffiti, mai exact, iar la un moment dat un prieten de-al meu din liceu m-a întrebat: dar tu, nu vrei să te apuci de tatuaje?, că văd că ai mână aşa. Prima dată am început pe piele artificială, pentru că nu puteam să încep direct pe om, nu ştiam cum e, cât de adânc să bag acul... Am ciopârţit prima dată pielea aia artificială, mi-am mai cumpărat încă vreo două-trei, am început să fac pe fructe, ce auzeam şi eu pe la prieteni cum se începe şi după aia, cu timpul, am început să lucrez şi pe om.
Cezar Popa: Plecam cu o geantă la clienţi, mă sunau, factorii de igienă mă străduiam la maxim să fie super-super ok, umblam cu substanţele, cu geanta după mine, iarna, dacă erau mai aproape nu luam maşina, dacă erau departe plecam cu maşina şi o luam iarna, pe frig, căram ditamai geanta în care să-mi pun tot instrumentarul necesar şi făceam, na, că voiau inimioare, că voiau gărgăriţe, na, trebuia să ţii cont de dorinţa clientului, atât timp cât îţi doreşti să faci chestia asta.
Unii studenți de la Artă devin tatuatori
Ceea ce îi diferenţiază pe Cezar şi Ovidiu Popa de alţi tatuatori sunt studiile de pictură. Fraţii sunt pictori talentați li cred că tatuajul poate fi o formă de exprimare.
Cezar Popa: Tablourile pe care le-ai văzut sunt ca, dacă pot spune aşa, sunt ca şi copiii nostri. Ele sunt crescute încet-încet, fac parte dintr-un proiect şi intenţionăm să le scoatem în lume. Este un proiect pe care îl susţinem de vreun an jumate, eu şi fratele meu şi reprezintă cumva concluzia la tot ce înseamnă munca de artist. Şi, într-adevăr, la bază, un artist tatuator trebuie să aibă desen, pictură, grafică, ceva de genul ăsta. Nu poţi să spui că te apuci de această meserie doar pentru a câştiga bani, vreau să câştig bani, mă apuc de tatuat. Exclus. Fiasco total, din start.
Ramona Filip: Gândeşte-te că e un fel de pânză umblătoare, oarecum ambulantă, pentru că tot timpul interacţionează cu alţi oameni şi tot timpul e privită lucrarea în sine. E, e la nivel de artă. Atâta timp cât poţi să reproduci 100% orice, nu ştiu, o imagine reală, color, poţi să reproduci să arate fix ca o fotografie, mie mi se pare că e la nivel de artă, pentru că e foarte greu să reproduci un portret color real, e foarte, foarte greu, mai ales pe piele.
Cele mai ciudate tatuaje
Uneori, artiştii tatuatori primesc şi solicitări iesite din comun.
Ramona Filip: Cel mai ciudat tatuaj a fost o vacuţă pe fund. Stătea aşa, într-un picior. L-a vrut pe fesă. Dacă acolo l-a vrut ea, era foarte încântată. Nu ştiu, faci oamenii fericiţi, vin clienţii, îţi aduc cadouri, unii plâng de fericire, alţii te îmbrăţişează, le asculţi poveştile de viaţă, e aşa, ca şi cum eşti un mic terapeut. Faci 2 în 1, asculţi şi omul şi îi faci şi o mică bucurie.
Dar, până la urmă, de ce îşi doresc tot mai mulţi tineri să fie „însemnaţi”?
Marlena Dumitru: Primul tatuaj l-am făcut acum șase ani, a fost ceva spontan, îmi doream de mai mult timp, dar parcă nu am avut curajul. Şi acum șase ani a fost aşa, într-o doară, primul tatuaj, după care au început să urmeze şi următoarele. E ceva care mă inspiră, mă defineşte, aşa am simţit, aşa simt. Şi cu ăsta pe care mi-l face Cezar, la fel, am simţit că vreau să-l fac şi l-am făcut.
Ramona Filip: Din păcate pot să spun că e un pic trist, mulţi îşi fac doar pentru că e cool, mulţi nu se regăsesc în tatuaje, îşi fac doar aşa, că se poartă, că e la modă, dar sunt şi oameni care se regăsesc, care îşi fac tatuaje în funcţie de ce experienţe de viaţă au avut, care se regăsesc în anumite simboluri sau anumite mesaje, sau... Nu ştiu, în funcţie de cum rezonează fiecare, cu ce rezonează, în funcţie de viaţa pe care au avut-o. Dar vin şi oameni frumoşi, oameni care chiar au modele frumoase şi experienţe de viaţă frumoase. Acum, na, sunt oameni şi oameni.
Indiferent de percepţia socială şi chiar de durerea pe care o implică acest proces, tinerii continuă să se programeze la saloanele de tatuaj. Şi nu sunt puţini.
Ramona Filip: Eu lucrez aici de trei ani şi în ăştia trei ani am observat că fluxul de clienţi a crescut foarte mult. Adică, cel puţin la mine, e o am o medie între 3 şi 5 oameni, maxim 5, la 5 nu prea mai fac faţă. 3-5 oameni, cam aşa. Dar sunt şi zile în care nu avem, dar cam asta e media, deci vin tot mai mulţi, tot mai mulţi.
Cu o istorie îndelungată, tatuajele continuă să fascineze. Complexitatea modelelor şi tehnicile folosite înscriu această activitate în rândul formelor de artă dar şi a meseriilor la modă, cool și de viitor.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
