VIDEO. #Colectiv | Un minut şi o secundă
Un club underground, într-unul din cele mai mari oraşe din Europa. Peste 400 de tineri dansează. Dintr-o dată, patru artificii aprind tavanul. Într-un minut, încăperea arde. 26 de tineri mor pe loc. Peste 150 ajung arşi la spital. 37 dintre ei vor pierde ulterior lupta cu moartea.
Tragedia lasă împietrită o naţiune. Oamenii cer răspunsuri.
30 octombrie 2015. Pentru 400 de tineri începe o zi de vineri ca oricare alta.
6 dimineaţa. În Militari, Miluţă Flueraş se pregăteşte să plece spre serviciu, ca în fiecare dimineaţă. De 10 ani, este inginer la Centrul Naţional de Cartografie. Procesează date de geodezie. Abia aşteaptă să-şi termine treaba. Diseară merge la concertul trupei Goodbye to Gravity.
Miluţă Flueraş: „Pe Alex Pascu îl ştiam şi din alte proiecte. A mai cântat şi în alte trupe şi îl ştiam de vreo 9 ani. L-am ţinut minte, pentru că mereu a fost foarte dinamic pe scenă şi mi-a rămas întipărit în memorie. Îmi amintesc că la un concert era să cadă de pe scenă. S-a împiedicat de un cablu. Cred că atunci mi l-am întipărit în memorie. Pe restul băieţilor nu îi ştiam dinainte. I-am cunoscut odată cu Goodbye to Gravity. Imediat după primul concert care a fost în 2011, când au deschis pentru Pain of Salvation la Arenele Romane. Mi-a scris Vlad Ţelea, chitaristul, să îmi ceară imaginile pe care le făcusem la concert”.
În timpul liber, Miluţă Flueraş este fotograf de concerte. În cei opt ani de când pasiunea lui a devenit al doilea job nu a ratat niciun festival rock din ţară.
La Mizil, medicul Ruxandra Geambaşu face bagaje. Ioana, fiica ei, merge în fiecare weekend la Bucureşti să se pregătească pentru admiterea la Arhitectură.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Ruxandra Geambaşu, mama Ioanei Geambaşu: „Joi fusesem la cumpărături şi îi cumpărasem nişte ghetuţe din astea care urmau să fie potrivite pentru naveta de iarnă cu Bucureştiul. Ne simţisem foarte bine. Râsesem cu lacrimi toată ziua şi ne-am întors acasă joi seara încărcate de bagaje şi foarte vesele. Ştiam că vrea să se ducă la concert, căutase adresa clubului. Era foarte încântată că o să-i vadă în mărime naturală pe cei din trupă şi să le ceară autograf. Şi eu mă bucuram că se bucură. (...) Toată săptămâna a fost aşa, într-o ebuliţie, şi a încercat să caute prieteni cu care să se ducă. Până la urmă, din Mizil a plecat singură. Am condus-o eu la gară”.
În Bucureşti, în cartierul Rahova, la 6 seara, Alexandra iese pe uşa casei. E barmaniţă de weekend la Colectiv. Vrea să devină specialist în PR şi să-şi cumpere o maşină.
Cristina Matache, mama Alexandrei Matache: „Îşi luase carnetul de şoferi de vreun an şi vroia să îşi cumpere maşină. Vroia să îşi cumpere maşină cu bănuţii strânşi de ea - asta era ambiţia ei. Tot timpul, de fiecare dată, tot ceea ce a realizat a făcut singurică. Nu vroia niciun fel de ajutor. La 6 seara, după ce am plecat eu de la muncă, am sunat-o. Eu ştiam că intră pe la 8. Şi a zis: „Nu, că ne-a sunat şi mi-a zis să ajung mai devreme". Şi la 6 şi jumătate am vorbit. Era pe drum. Se ducea. Acolo. Se ducea acolo”.
Concertul trebuie să înceapă la ora 9. Ioana şi Miluţă ajung printre primii.
Ruxandra Geambaşu, mama Ioanei Geambaşu: „De data asta trenul românesc nu a întârziat. Pe la 7 şi ceva. A luat metroul din gară. A găsit clubul. Mi-a dat de câteva ori telefon”.
Miluţă Flueraş, fotograf de concerte: „De obicei, (00.00.46.00) când merg la concerte ţin să ajung mai devreme. În primul rând pentru că cunosc foarte mulţi din cei prezenţi acolo şi ţin să mai socializez. Plus, ca fotograf în club, atunci când nu există un spaţiu special amenajat şi fotografiez din public, e bine să ajungi mai devreme pentru a nu deranja tot publicul când vrei să ajungi în faţă. Aşa s-a întâmplat şi pe 30 octombrie. Am ajuns la club în jur de 9 fără 20. Concertul era planificat să înceapă la ora 9. Dar, ca de obicei, publicul nu s-a adunat la timp, aşa că efectiv concertul a început în jur de ora 10 fix. M-am uitat pe imagini apoi şi primele imagini sunt la 10 şi un minut. Deci, am ajuns la 9 fără 20. Era destul de puţină lume ajunsă în club. După ce am ajuns acasă, mi-am găsit biletul de la garderobă şi avea pe el numărul 20. Practic era trupa şi prieteni apropiaţi - comuni de altfel. Eu îi ştiam pe băieţii de la Goodbye to Gravity din momentul în care s-au lansat - anul 2011, aşa că în momentul în care am ajuns am schimbat câteva vorbe cu ei. Bineînţeles, erau destul de stresaţi şi ocupaţi cu organizarea şi apoi am stat, mi-am pus geanta în faţă, cum fac de obicei, pe una din boxe şi m-am întâlnit cu alţi cunoscuţi, prieteni ai trupei cu care am stat până în apropierea momentului în care a început concertul”.
Minutele trec, clubul se animă. Fraţii Elsa şi Adrian Albu sunt pentru prima dată în Colectiv. Elsa a venit special din Anglia să-şi serbeze ziua de naştere. Azi împlineşte 37 de ani.
Adrian Albu: „Mai erau două zile şi pleca sora mea acasă, în Anglia. Cu o săptămână înainte am fost la o prietenă, la Mimi Voicu. Şi, ele două se înţelegeau foarte bine. Şi au hotărât ca în seara aia să meargă întâi la concert, după care trebuia să mergem prin Centrul Vechi, în alte cluburi. Şi aşa am ales Colectiv. Mimi a întârziat un pic. Noi am ajuns pe la 10 fără ceva şi Mimi a ajuns pe la 10 şi 10, 10 şi un sfert, cam aşa. Ne-am întâlnit la bar şi după care ne-am dus în spate la mese. Erau mai mulţi colegi de-ai ei. Ea cunoscându-se şi cu vocalul trupei - erau prieteni, erau colegi, a vrut la ei la concert. Îi plăcea şi foarte mult trupa”.
O trupă ca o revelație
Goodbye to Gravity sau Alex Pascu, Vlad Ţelea, Andrei Găluţ, Mihai Alexandru şi Bogdan Enache. Sunt revelaţia ultimilor ani în rockul underground.
Nelu Brînduşan, supravieţuitor: „Pe scenă trebuie să fii artist, trebuie să fii sălbatic, trebuie să faci ca energia ta să ajungă la public. Şi Goodbye to Gravity asta făceau (...) Alex Pascu a fost locomotiva acestei formaţii. Fără Alex Pascu nu putea exista această formaţie. Era un băiat...perfect”.
Alex Pascu a înfiinţat Goodbye to Gravity în 2010. Pasiunea pentru muzică şi-a descoperit-o în liceu. Visa la un turneu în toată Europa după lansarea din această noapte.
Horaţiu Ghibu, supravieţuitor:„El a fost unul dintre cei mai mari fani din România Iron Maiden şi întotdeauna a ţinut să cânte stilul ăsta”.
Numele trupei - Goodbye to Gravity - l-a ales tot el, împreună cu chitaristul Vlad Ţelea, de la un vers din cântecul The Wicker Man al lui Iron Maiden.
Paul Grigoriu, supravieţuitor:„Vlad era un tip extrem de talentat. Avea o deschidere foarte mare către artă şi orice ţine de artă. Era foarte entuziast, alerga tot timpul, era om de spectacol. Îşi stimula şi colegii de trupă să facă, interacţiona cu publicul, el era pe scenă ca peştele în apă”.
Vlad Ţelea era arhitect şi făcea grafică 3D şi design interior. Înainte de a fi chitaristrul trupei Goodbye to Gravity, fusese solistul formaţiei de heavy metal Spin.
Horaţiu Ghibu, supravieţuitor: „Te gândeai la el cu mare drag, te gândeai, uau, tipul ăla arată atât de bine pe scenă. Avea un şarm al lui aparte. De la chestiile mici. Şi hainele îi veneau bine când se îmbrăca pe scenă, gestica, felul în care se mişca, felul în care cânta la chitară pe scenă”.
Mihai Alexandru era tot arhitect. Cânta şi el tot din liceu, dar într-o altă trupă.
Horaţiu Ghibu, supravieţuitor: „Când Alex i-a propus să fie cealaltă chitară alături de Vlad în Goodbye to Gravity, a fost una dintre cele mai mari bucurii pentru Mişu”.
Bogdan Enache era bateristul trupei. Făcea design şi avea o experienţă de aproape 20 de ani în industria muzicală. Era perfecţionist şi nu urca pe scenă fără câteva sute de ore de repetiţie.
Horaţiu Ghibu, supravieţuitor: „L-am cunoscut foarte demult, el era mai mare decât noi. El apucase să cânte şi în alte trupe de heavy metal când eram noi puşti şi îl vedeam în alte trupe. Era nostim, asta am spus întotdeauna că o să-mi pară atât de rău pentru că n-o să ne mai facă nimeni să râdem cum ne făcea Bogdan să râdem”
Andrei Găluţ era solistul trupei. Se alăturase băieţilor de la Goodbye to Gravity în 2011. Reuşea să îşi împartă viaţă între corporaţie şi scenă.
Vlad Buşcă, supravieţuitor: „Mi-a plăcut atunci exact pentru asta, că era o voce rock. Era o voce care ieşea în evidenţă”.
În Colectiv, Goodbye to Gravity îşi lansa cel de-al doilea album, „Mantras of War”.
Paul Grigoriu, supravieţuitor: „Concertul ăsta era o piatră de hotar pentru ei. Spunea: Măcar de data asta să meargă”.
Vlad Buşcă, supravieţuitor: „Ca la o petrecere, ca la un eveniment major din viaţa lor, îşi chemaseră familiile, prietenii, fraţii, colegii de la muncă”.
The Day We Die
La 10 fix, Goodbye to Gravity urcă pe scenă. În boxe se aud primele note din cea mai cunoscută piesă a noului album - The Day We Die.
Miluţă Flueraş, supravieţuitor: „Concertul a început foarte în forţă, să spunem, cu prima jerbă de artificii, ceea ce mi s-a părut ciudat în primul moment a fost că artificiile erau prinse de schelă, ceea ce nu s-a mai întâmplat în cluburi. Am mai fost la concerte în care s-au folosit artificii - nu în Colectiv, în alte locuri, dar ştiam că tot timpul artificiile erau verticale pe scenă. Bine, nu am acordat foarte multă atenţie, dar mi-a tresărit în minte acest aspect”.
Ruxandra Geambaşu, mama Ioanei Geambaşu: „La 22 şi 6 minute îşi luase o cafea şi era instalată lângă unul din stâlpii ăia. Era foarte fericită. Foarte, foarte fericită”.
Cristina Matache, mama Alexandrei: „A vorbit prietenul ei cu ea şi ea i-a spus: Vorbim mai târziu, spre dimineaţă, acum nu mai pot. Lasă-mă, că au început să vină clienţi. Sau a început să se adune lumea”.
Miluţă Flueraş, supravieţuitor: „Concertul se apropia de jumătate, ceasul era în jur de 10.30 - 10.30 şi un pic. S-a încheiat piesa The Evil That Men Do, cover Iron Maiden, şi a început a doua salbă de artificii. Eu eram cu ochii în cameră. La un moment dat - nu m-am aşteptat să înceapă chiar atunci, pentru că mi-am dat seama că am fost lovit de o scânteie de la salba de artificii din partea dreaptă exact pe pielea capului şi am simţit-o fierbinte. Apoi, imediat am început să fotografiez şi am făcut cred că o singură fotografie”.
Nelu Brînduşan, supravieţuitor: „Spre sfârşitul jetului câteva scântei au atins buretele. S-a aprins buretele foarte uşor, natural. Foarte natural. Timp în care solistul vocal, Andrei, a spus că: "Ia uite, s-a aprins ceva. .. asta nu era în program". În momentul respectiv, eu am fost setat să mă duc să iau stingătorul de la scenă. Ştiam că la scenă trebuie să fie un stingător, aşa era normal. Dar până să mă gândesc să iau stingătorul, am văzut că cineva a luat bere ca să stingă stâlpul. În momentul când a ajuns la tavan, efectiv porţiunea de jumătate de tavan s-a aprins instant. Exact ca şi cum ai arunca un chibrit într-o baltă de benzină. Instant. Nefiresc. Nu ştiu dacă au trecut 5 secunde, deja flacăra s-a extins spre ieşire. Au început să cadă bureţi, sau foc, efectiv aşa vedeam, foc. Şi înţeleg ce era. Că buretele care ardea cădea pe primii oameni care erau la ieşire”.
Adrian Albu: „Am văzut cum a luat foc stâlpul. S-a întins repede spre tavan şi când am văzut că a inundat tavanul am ţipai la fete: hai afară, că arde. Şi am luat-o spre ieşire unde n-am mai putut să ieşim”.
Nelu Brînduşan: „Nu ştiu dacă au trecut 5 secunde, dar flacăra s-a extins spre ieşire”.
Mărturii din Infern
Miluţă Fluieraş, fotograf concerte: „Nu am mai stat. Mi-am luat geanta, era pe boxă, am băgat repede în ea bliţu şi camera am ţinut-o pe umăr şi am pornit către ieşire. Deja oamenii şi-au dat seama de pericol şi începusera să se mişte într-un ritm totuşi lipsit de panică către ieşire. Doar că în momentul în care am ajuns aproape de ieşire, adică în zona aceea de buffer, unde era containerul, s-a produs panică, erau deja oameni căzuţi pe jos şi nu s-a putut înainta pentru că uşa era blocată. Uşa, fiind o singură uşă care era deschisă - erau uşi duble, dar o singură uşă era deschisă, doar că era blocată de oamenii care au căzut peste ea. Uşa se deschidea în interior şi automat, dacă au căzut oameni peste ea, lângă ea, nu se mai putea deschide”.
Adrian Albu: „Când am ajuns la intrare, la container, am tras-o pe sora mea în faţă şi i-am spus treci în faţă şi am împins-o spre ieşire. Şi, la un moment dat am pierdut contactul cu ea, pentru că am împins-o în faţă pe ea şi din momentul ăla nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Am simţit în spate căldură. M-am uitat în sus şi am văzut galben - flacăra. Am ridicat mâinile şi m-am lăsat în jos. În timp ce mă lăsam în jos, mi-am turnat berea în cap, berea pe care o aveam în mână. Şi am făcut asta ca să fiu recunoscut când sunt scos de acolo. Nu mă aşteptam să scap”.
Miluță Flueraș: „Apoi, a urmat acel moment de panică maximă în care toată lumea ţipa, se împingeau, voiau să scape. A urmat blackout-ul, adică s-a oprit energia electrică, s-a facut beznă. După care a urmat acea limbă de foc, cum a fost numită de cei mai mulţi, adică momentul de maximă intensitate în care focul din club a ajuns până la ieşire şi practic atunci s-au produs arsurile. În acel moment am simţit căldura, am simţit focul. N-am făcut mai nimic pentru că eram şi eu între oameni, nu mi-am pus mâinile în cap sau cel puţin nu îmi amintesc de acest aspect. Am stat pur şi simplu nemişcat şi am încercat să îmi închid ochii şi să nu respir, să nu inhalez fum, pentru că era deja prezentă o cantitate destul de mare de fum. Mi-am păstrat calmul. A trecut acel moment de foc care a durat nu foarte mult, după cum pot aprecia, deci o secundă, două de intensitate”.
Nelu Brînduşan, supraviețuitor: „În momentul în care toţi s-au împins şi nu şi-au dat seama de acea treaptă, primii au căzut acolo, la ieşire. Noi am căzut peste. Fiindcă eu când am ajuns la ieşire, m-au împins din spate, n-am avut ce să fac şi am căzut peste primii. Peste mine au căzut alţii. Şi s-a format un dop, eu eram rândul al treilea de jos. Dar peste mine mai erau câţiva”.
Miluță Flueraș: „Când eram prins în container am auzit nişte lovituri puternice, practic în uşile containerului, în uşile de container, nu în uşile de termopan, care erau la mijlocul lui decupate, crezând ca sunt deja pompierii. Doar că erau nişte persoane care ieşiseră înainte de incendiu afară la o ţigară şi când au auzit, şi-au dat seama ce s-a petrecut, au încercat să spargă lacătul de la uşile containarului, fără niciun succes”.
Marian Leuşteanu, supraviețuitor:„S-a deschis în schimb uşa şi atunci s-a produs un fenomen devastator: a venit o flacără foarte puternică. A izbucnit incendiul foarte puternic şi în incendiile de proporţii focul urlă. Urlă. Pompierii vă pot spune chestia asta - că seamănă cu un organism viu focul. Şi, deasupra noastră a fost o pală de foc efectiv, care a trecut peste noi şi mulţi au fost răniţi, cred că şi eu tot de la acea pală de foc. În momentul în care s-a deschis uşa a venit oxigenul de afară, focul a izbucnit şi voluntarii au început să scoată din răniţi câţi puteau ei în afară. Eu eram uşor culcat să zic aşa. Nu eram trântit la pământ. Dar eram uşor culcat pe oameni care erau dispuşi unul peste altul şi un salvator a încercat să scoată pe cineva care era sub mine. Era sub mine, dar nu era conştient. Era leşinat. Şi tot încerca să tragă şi nu reuşea. Şi atunci am pus efectiv mâna pe mâna lui, mâna mea dreaptă pe mâna lui stângă şi am întins mâna mea stângă. Şi, spre norocul meu m-a apucat de mâna mea stângă şi m-a tras afară. Nici măcar nu i-am mulţumit. Îmi pare rău. Şi am ieşit afară”.
Miluță Flueraș: „Apoi, la un moment dat, cineva a reuşit să deschidă acea uşă de termopan şi a început să intre aerul. L-am simţit. Aerul proaspăt, doar că nimeni nu se mişca, din cauză că marea majoritate a oamenilor erau căzuţi şi erau unii peste alţii. Cei care erau afară încercau să tragă oamenii, să îi ajute să poată să iasă şi cred ca au ieşit doi-trei oameni înaintea mea şi în acel moment am aruncat şi eu camera, am lasat-o pentru că nu puteam să ... trebuia pur şi simplu să mă caţăr pe oameni ca să pot să ies şi m-am ridicat un pic şi m-a ajutat cineva, nu mi-am dat seama cine, m-a tras de mână şi am reuşit de am ieşit afara, adică în curtea interioară”.
Marian Leușteanu, supraviețuitor: „M-am plimbat ca o curcă beată aşa, cred că mai bine de o oră, încercând să îi găsesc pe colegii mei şi m-am învârtit ce m-am învârtit în jurul lui Colectiv, pe acea alee, unde erau foarte mulţi oameni căzuţi şi scoşi de salvatori în afară. Am văzut o imagine care ...mi-a părut rău că nu am imortalizat-o, a fost o imagine extraordinară: pompierii intrau... erau uşile deschise şi intrau pe partea stângă, în linie. Uşa respectivă arăta exact ca o uşă de sobă pentru mine. Aşa vedeam eu. Fumega. Era o uşă deschisă cu o intrare neagră, fumegândă. Pe partea stângă intrau pompierii, în şir indian, iar pe partea dreaptă ieşeau doi câte doi şi între ei cu câte un rănit pe care îl scoteau afară şi îl depozitau pe asfalt, efectiv. După care se duceau din nou pe partea stângă în şir indian şi tot aşa. Am rămas cu acea imagine şi ...”
Marian Leuşteanu este unul dintre mulţii răniţi care au ieşit pe picioarele lor din club.
„Vedeţi că sunt pârlit şi pe ... am arsuri... nici nu ştiu ce să mai spun. Am un prieten e pe spate. Sper să supravieţuiască”, le-a spus el salvatorilor.
Marian Leuşteanu: „Într-un târziu am dat de prietenul meu Iulian, care era pe caldarâm, întins, şi l-am văzut. Am văzut că respiră şi m-am dus la prima ambulanţă pe care am găsit-o în vizor, să zic aşa, şi am luat o doctoriţă de acolo pe sus aşa: vă rog să veniţi cu mine. S-a speriat un pic doamna doctor şi... dar a venit şi zic: el e prietenul meu, vă rog să îl salvaţi. Zic, respiră şi într-adevăr ... după care am plecat de acolo... am văzut că începuseră să îi acorde primul ajutor, au chemat o targă să îl ridice de acolo”.
Şi Nelu Brânduşan a ieşit singur din foc.
Nelu Brînduşan: „Nu simţeam, nu simţeam durerea. Aveam o adrenalină... Atârna pielea, aşa, de pe mână, dar nu simţeam durere. Mă uitam la mână şi stăteam foarte calm”.
Perspectiva salvatorilor
La ora 22.32 primul telefon anunţă tragedia la 112.
Florin, Mihai şi Adrian sunt de serviciu la Unităţile de pompieri din Dealul Spirii, la 22 şi 35, când se dă alarma. În opt minute pe ceas ajung la Colectiv.
Florin Belibou, subofiţer ISU:Anunţurile curgeau şir prin staţie. La momentul la care am ajuns ne-am dat seama despre amploare văzând atâţia oameni răniţi care se deplasau haotic cerând ajutor. Simţi un şoc la început. Şocul ăla nu trebuie să dureze foarte mult, te reechilibrezi şi efectiv te apuci de lucru. Am format alte echipe de căutare-salvare care intrau în interiorul clubului şi îi ajutau pe colegii noştri să scoată alte persoane rănite sau intoxicate”.
Mihai Duminică, ofiţer ISU: „În interiorul clubului, datorită fumului foarte dens şi a vizibilităţii reduse nu puteam să îmi aud decât colegii, care ne coordonam astfel încât să căutăm victime sau anumite persoane care sunt inconştiente, astfel încât să le putem evacua afară pentru a fi preluate de colegii noştri de la SMURD şi Ambulanţă, pentru a le acorda îngrijiri medicale”.
Adrian Dinu, ofiţer ISU:„Era camera, clubul plin de fum, aveam lanternele aprinse şi toată lumina care o dădea lanterna era, practic, reflectată de fum. Și vedeam, pur şi simplu, în faţa ochilor, în seara respectivă, când m-am pus în pat, vedeam acea reflexie a luminii, care se întorcea înspre ochii mei. Şi asta vedeam. Şi, într-adevăr, şi oamenii, şi victimele, şi cei răniţi şi chiar morţi. (...) Sunau telefoanele mobile şi erau, la un moment dat erau adunate acolo, la intrarea în club.
Mă gândeam, adică vă daţi seama că m-am gândit că e cineva la capătul firului, la celălalt telefon, care sună şi încearcă să afle despre apropiaţi, cei dragi, care se aflau în club. Într-adevăr, adică, m-a cuprins un sentiment de aşa, de, cum să-l explic, de compasiune”
La 22.50, autorităţile declanşează codul roşu de intervenţie. Prefectul Capitalei aprobă intrarea în procedură specială.
Paul Petrovan, prefectul Capitalei: „Părea o seară liniştită, stăteam la televizor, aţipisem chiar... La un moment dat a sunat telefonul, am văzut că este inspectorul-şef al ISU. Între timp văzusem că mi-a intrat şi un mesaj. Mi-a spus că la un club a izbucnit un incendiu şI sunt victime multiple şi a cerut aprobare pentru declanşarea planului roşu. Chiar m-am şi uitat la ceas, era 22 şi 50, îmi aduc aminte. L-am întrebat dacă era vorba de un exerciţiu, pentru că avusesem, cu o seară înainte, un exerciţiu la metrou, de asemenea cu victime multiple. Mi-a făcut precizarea că nu, este foarte serios.”
SMURD primeşte undă verde să preia coordonarea intervenţiei. Aproape 60 de echipaje de prim-ajutor ajung la locul tragediei.
Plt. maj. Vlad Vasile Paramedic detaşamentul Vitan: „Odată ajunşi la faţa locului am deschis uşa ambulanţei să cobor, să evaluez situaţia, dar n-am reuşit să cobor din ambulanţă pentru că 6-8 persoane încercau să urce în ambulanţă şi toţi strigau ajută-mă, fă-mi ceva. Mă doare. Salvează-mă. Nu mă lăsa să mor”.
Prefectul Paul Petrovan: „Era o scenă de război, efectiv cum vezi la televizor, tineri peste tot... Se improvizaseră, mă rog, un fel de paturi din europaleţi”.
Raed Arafat, coordonatorul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, era acasă când a fost alertat. Imediat, a dat ordinul ca toate spitalele care au camere de urgenţă să se pregătească.
RAED ARAFAT:„O decizie pe care am luat-o telefonic şi cred că a fost bine că s-a luat din discuţiile din momentul în care am fost sunat şi am început să aflu câte victime a fost: deschideţi pe toate spitalele, anunţaţi toate unităţile de primiri urgenţă. Şi într-adevăr nu am mai ţinut cont că sunt arsuri să-i trimitem pe toţi de exemplu la Spitalul de Arşi. Era imposibil şi atunci dacă acest lucru se întâmpla sunt convins că numărul deceselor în prima zi urcat foarte mult.”
88 de răniţi ajung la spitale cu ambulanţele.
184 ajung la spital duşi de prieteni sau cu taxiuri.
Adrian Albu, supraviețuitor: „Când am plecat de acolo, unul din gânduri a fost: lasă pe altul care este mai grav. Eu eram doar cu mâinile. Erau alţii mult mai ... erau pe faţă. Erau oameni arşi de la brâu în sus”.
La 15 minute după miezul nopţii, toţi oamenii sunt scoşi din club. Jumătate de oră mai târziu - 00.43 - incendiul este lichidat si zona securizată. La 1 şi 16 minute, pompierii se retrag. Trecuseră aproape trei ore de la primul apel.
Procurorii
Rareş Stan, procuror Parchetul Capitalei: „Principala ipoteză de lucru ar fi incendiu, şi nu explozia”.
Rareş Stan este procuror la Parchetul Capitalei, instituţia care cercetează orice moarte suspectă din Bucureşti. Era de serviciu în acea noapte de 30 octombrie.
Rareş Stan, procuror: „Eu locuind în apropierea clubului Colectiv, am auzit echipaje de salvare, zgomotul produs de semnalele acustice şi oarecum mi-am dat seama că o să am treabă în seara aceea. Am fost printre primii care am intrat în club după pompieri”.
Procurorul dă ordin ca nimeni să nu mai intre în club şi începe ancheta.
Darius Lupescu, criminalist: „Când am ajuns acolo imaginea a 26 de tineri decedaţi laolaltă, un număr foarte mare de persoane care erau resuscitate chiar şi pe asfalt, mirosul de carne arsă, fum....”
Iulian Bocu, comisar-şef, Seviciul Omoruri, Poliţia Capitalei: „Toate telefoanele sunau încontinuu. Incendiul, chiar dacă fusese lichidat, era acea căldură în club... nefiind un spaţiu foarte bine ventilat pur şi simplu trebuia să intrăm având gura şi nasul acoperite. Toţi pereţii erau plini de funingine. Foarte multe obiecte arse. Noi, în cariera mea am mai asistat şi la alte incendii, dar în niciun caz nu am mai participat la dosare de asemenea anvergură - atât prin numărul de răniţi şi de morţi, cât şi, ca şi complexitate a cercetărilor efectuate în această cauză. Dacă, de obicei, avem una sau două persoane decedate, aici aveam un număr de 26 de persoane şi mai erau alte zeci de persoane internate în spital, în stare critică sau în stare foarte gravă, care puteau oricând deceda”.
Iulian Bocu: „Au fost ridicate aproape toate probele posibile din club. De la burete, până la ultima picătură de funingine sau ultimul lucru care se afla sub tejgheaua barului. Absolut toate au fost luate. În primul rând trebuia să fim foarte bine organizaţi pentru că dacă nu am fi fost organizaţi ar fi ieşit un haos foarte mare. Dacă nu aveam o coordonare foarte bună, încă de la faţa locului, din primele minute în care am ajuns acolo, dosarul nu ar fi avut o finalitate. Şi automat putea fi găsit un nod în papură şi ulterior avocaţii să beneficieze de acea greşeală a noastră”.
Unii poliţişti participă la autopsiile victimelor, alţii strîng fiecare obiect care poate desluşi tragedia. Unii dintre răniţii internaţi care mai pot vorbi dau declaraţii. La spitale, curţile sunt pline de oameni care-şi caută rudele şi prietenii.
Există deja liste cu răniţii identificaţi la Floreasca, Spitalul de Arsuri, Elias, Militar, Sf. Pantelimon, Spitalul Județean Ilfov, Sf. Ioan, Bagdasar Arseni, Municipal, Colțea ,Marie Curie și Grigore Alexandrescu.
Spitalele
Ruxandra Geambaşu, mama Ioanei Geambaşu: „Am văzut un ştraif la televizor: explozie într-un club din Centrul Vechi. Şi am avut un moment din asta de bucurie ticăloasă, ştiind că ea nu este în Centrul Vechi. După care au continuat ştirile şi a pronunţat cineva de la televizor numele străzii: Tăbăcarilor. Şi mi-am adus aminte că am auzit-o căutând strada asta. Am văzut că nu răspunde la telefon. Era deja foarte târziu şi Mizilu, chiar dacă e pe DN1 şi are şi gară, nu mai are legături nici pe şosea, nici pe linia de tren cu restul lumii, aşa că am rugat pe cineva să vină cu o maşină şi să mă ducă la Bucureşti. Între timp începuse să o caute şi fratele meu care era în Bucureşti. Eu m-am dus în locurile în care era statistic cel mai probabil să o găsesc - adică la Spitalul de Urgenţă Floreasca, n-am găsit-o, la Spitalul de Arşi - n-am găsit-o şi m-am dus la club. Auzisem deja că sunt mulţi care s-au prăpădit deja la faţa locului, dar la club n-am putut să mă apropii prea mult, pentru că perimetrul era securizat sau cum se numeşte. Iar, între timp, fratele meu mi-a telefon să-mi spună că la Spitalul Sf. Ioan există o fată care nu poate să dea relaţii despre ea pentru că este intubată. Este în comă şi fiind intubată, inconştientă, fără acte... mi s-a părut ciudat că insistă să mă duc să o văd pe această necunoscută”.
Era Ioana. Fusese adusă în comă, cu doar 1 la sută arsuri pe corp după ce medicii de pe Ambulanţă o resuscitaseră la Colectiv.
Cristina Matache a găsit-o pe Alexandra la Bagdasar.
Cristina Matache, mama Alexandrei Matache: „M-am sunat prietena ei cea mai bună şi mi-a zis: Staţi liniştită, Alex este la Badasar. Este OK. Când am auzit lucru ăsta, normal trebuia să mă bucur, dar am avut aşa o teamă”.
Alexandra era inconştientă, avea arsuri superficiale pe mâini, trecuse deja printr-o operaţie şi era conectată la aparate.
Cristina Matache, mama Alexandrei Matache: „O doamnă asistentă mi-a spus: Staţi liniştită. Fata dumneavoastră nu este chiar aşa de grav. Sunt alţii mai grav”.
În timp ce disperarea îi cuprinde pe cei de afară, în spitale medicii şi asistentele trebuie să-şi păstreze calmul şi să-şi facă treaba contra cronometru.
Dr. Gavril Hodărnescu, Spitalul de Arși: „Umblam la calculator, lucram la ceva şi soţia mea se uita la televizor în camera alăturată. Şi la un moment dat îmi spune: „Ia vino repede să vezi ce se întâmplă. E ceva la noi în sector - un incendiu”. M-am dus, am văzut, am rămas şocat şi i-am spus: „Dragă, eu trebuie să mă duc acolo” zic. Precis o să vină la noi după asta. Păi, stai să te cheme. Nu, nu, mă duc, că nu e nevoie să mă cheme. Trebuie să mă duc. Precis o să fie de lucru mult”.
Gavril Hodărnescu este medic de peste 40 de ani. Când a ajuns la Spitalul de Arsuri, a intrat direct în sala de operaţie.
„Era lume multă, era agitaţie. Majoritatea din cei care erau aduşi cu salvarea erau foarte agitaţi într-adevăr, speriaţi, disperaţi, ţipau”, își amintește medicul.
Nici şeful secţiei de terapie intensivă, Adrian Stănculea, nu era de gardă în acea noapte. Era în drum spre Buşteni, împreună cu familia.
Dr. Adrian Stănculea: „Doctoriţa care era de gardă, colega de la anestezie care era de gardă, m-a sunat că s-a anunţat un accident colectiv mare. Şi am zis OK, bine, ştii ce ai de făcut. La început nu înţelegeam de ce e atât de multă agitaţie – OK, sunt nişte răniţi dintr-un incendiu. Ce poate fi atât de grav, că doar au mai venit! Noi suntem obişnuiţi cu chestia asta, să vină. Le-am spus puneţi-i prin saloane, băgaţi-i, aşteptaţi şi intraţi pe rând cu ei la sală. Păi, nu putem, că toată Terapia e blocată. Păi, ce caută Terapia jos? Terapia ar trebui să fie sus! Păi, nu avem! După aia am înţeles că de fapt veniseră, erau direct luaţi de salvare. Salvarea pur şi simplu îi lua, îi punea salvarea, venea cu ei direct la spital şi îi descărcau. Şi atunci am înţeles că lucrurile sunt groase”.
La cinci ore de la incendiu, bilanţul se schimbă la 27 de morți.
În spitale se dă prima luptă dintr-o lungă bătălie pentru viaţă. La Arsuri se operează încontinuu. Medici şi asistente au venit de acasă fără să le ceară nimeni. Pensionari şi studenţi la medicină, voluntari vin să ajute. Vor să doneze sânge sau să aducă alinare rudelor.
La fel ca la Spitalul de Arsuri e în toate celelalte 10 spitale în care ajung răniţii.
Dr. Adrian Stănculea: „Sâmbătă dimineaţă a trebuit să facem ordine. Să-i selectam, să vedem, că erau împărţiţi prin tot spitalul. Unii bolnavi... cum era Miluţă - Miluţă fiind într-o stare şi cu arsură relativ severă, era săracul printr-un salon pe unde a ajuns, pe jos, unde nu era monitorizare mai compelxă şi atunci am decis sa înfiinţam un salon lângă terapie intensivă. Am încropit un salon - patru paturi lânga Terapia intensiva şi acolo i-am selectat şi au mai ieşit patru bolnavi, printre care şi Miluţă şi înca trei bolnavi care erau la limită... la limită. Ei au fost bolnavi de Terapie intensivă. Dacă nu ar fi fost cei zece care ocupau toata secţia de Terapie intensivă, ei patru ar fi fost în saloanele de Terapie intensivă, pentru că riscurile lor erau destul de mari. Miluţă şi cu ceilalţi au fost multe zile dependenţi de oxigen”.
Oficial, România trebuia să fie pregătită să îngrijească o parte dintre bolnavii grav, internaţi în saloane improvizate.
Inaugurare degeaba
Cu şapte luni înainte, la cel mai mare spital de urgenţă, Floreasca, fusese inaugurată o clinică specială pentru arşi. Statul a cheltuit 11 milioane de euro pentru construirea ei.
Cele şase paturi de aici erau în baza de date a serviciului de ambulanţă, ca disponibile în orice moment.
Alice Grasu, directorul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti: „Ele sunt luate în calcul ca paturi pentru pacienţi critici. (...) Acea secţie era pregătită (...) să primească persoane mari arşi. (...) N-au existat mari arşi, care să depăşească capacitatea Spitalului de Arşi până la acest moment. (...) De la momentul la care a fost inaugurată secţia, ca şi infrastructură, că practic infrastructura a fost inaugurată şi lucra cu Secţia de Chirurgie Plastică şi Arşi a profesorului Lascăr, au început eforturile de a-şi angaja personal. Din păcate oferta nu e generoasă”.
În realitate, pe uşa de intrare în clinică e pus lacătul.
Profesor dr. Ioan Lascăr, şeful Clinicii de Chirurgie plastică Floreasca: „Avem echipament, dar nu avem personal. Pentru că oamenii i-am angajat într-o primă etapă, au venit, au văzut cât de grea e munca şi au plecat”.
Cu toate că există, oficial, medici de chirurgie plastică şi reparatorie în alte zeci oraşe, nimeni nu a fost chemat la Bucureşti să lucreze în clinica doctorului Lascăr în zilele care au urmat.
Pe lângă lipsa de personal, ministrul Sănătăţii şi doctorul Ioan Lascăr recunoşteau că la clinică mai e şi o problemă tehnică.
A doua zi, în spitalele din Bucureşti mai erau internaţi 146 de oameni. 86 erau catalogaţi ca fiind mari arşi. Pentru ei, existau doar 51 de paturi speciale şi doar jumătate aveau ventilaţie artificială.
Începe redistribuirea pacienţilor între spitale şi externarea celor cu răni uşoare.
Dr. Adrian Stănculea: „Un bolnav, mare ars, trebuie să stea singur într-un salon. Un salon care să aibă un regim special, ca un regim de sală de operaţie. Pentru că în salonul ăla trebuie operat, în salonul ăla trebuie spălat şi în salonul ăla trebuie pansat. Pe lângă tot ce înseamnă circuite speciale, aer condiţionat special, cu presiuni pozitive cu chestii speciale, o asistentă care să îl îngrijească. Nu una la patru bolanvi sau una la cinci bolnavi care reprezintă tocmai pericol pentru aceste celebre infecţii nosocomiale, ca ea să le care... noi efectiv fiind cărăuşii - personalul medical şi condiţii... una singură care rămâne în salon. Cine intră, că vin să panseze medicii sau că vin să-l opereze sau eu ca şi reanimator, că trebuie să trebuie să umblu la parametrii lui ventilatori să...are nişte filtre la intrare. Are un spaţiu în care te obligă să te schimbi, să te dezinfectezi şi de-abia după aia intri în contact cu pacientul. Şi atunci, în momentul ăla, sigur că da, numai tratezi arsura cu antibiotice, cum facem noi. Noi ştiind că există posibilitatea infecţiei mult mai mare decât afară începem cu terapia antibiotică din prima. Afară nu. Afară lucrurile sunt foarte clare. Nu dăm antibiotic decât dacă se va întâmpla şi va fi cazul”.
Pe 1 noiembrie numărul morţilor urcă. Alexandra Matache devine „victima numărul 30”.
Cristina Matache, mama Alexandrei:„La 5 şi 20 a ieşit o doamnă doctor şi a zis... aşa a început: din păcate. Şi când am auzit din păcate... nu mai ştiu”.
Raed Arafat: „Era clar de la început pentru noi că va fi o situaţie copleşitoare pentru spitale. Era imposibil ca medicii noştri să poată să menţină efortul continu la un anumit nivel pentru a îngriji toate aceste cazuri şi era clar că trebuia o parte din aceste cazuri să plece”.
Vrem răspunsuri!
Opinia publică începe să ceară răspunsuri. 10.000 de oameni mărşăluiesc în centrul Capitalei şi cer autorităţilor să-i găsească pe vinovaţi.
Cristian Popescu Piedone conducea sectorul 4 de şapte ani. În noaptea tragediei fusese la Colectiv, club aflat în arondismentul lui. A rămas pe poziţii. „De hârtii nu am nimic să-mi reproşez. S-au îndeplinit toate formele legale de eliberare a acordului de funcţionare”.
Pe 2 noiembrie se fac primele reţineri. Patronii clubului, Paul Gancea, Costin Mincu şi Alin Anastasescu, sunt arestaţi. Acuzaţiile aduse sunt ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă.
În România vin şi primele echipe de medici din Israel, Franţa şi Marea Britanie, care evaluează starea răniţilor. Rudele încep să ceară transferul în străinătate. Ministrul sănătăţii asigură că în România totul e sub control.
„Chiar mai devreme mă suna doamna ministru din Moldova, însă i-am comunicat că chiar nu avem nevoie de nimic în acest moment. Medicii noştri pot gestiona situaţia. Ne descurcăm foarte bine, iar medicii noştri pot face faţă cu brio oricărei situaţii”, spunea Nicolae Bănicioiu.
Raed Arafat: „Primul om care, într-adevăr, a sunat a fost ambasadorul Angliei, care a sunat pe la 4-5 dimineaţa, la centru, aici, şi a zis că dacă avem nevoie de sprijin din partea lor. A doua zi, deja, pe duminică, dacă nu greşesc, am intrat în legătură prin Ministerul Apărării cu cei de la de la Spitalul Militar de la Bruxelles”.
Demisia
Pe 3 noiembrie, 70 de mii de oameni ies în stradă, în toată ţara. A doua zi, premierul îşi dă demisia.
„Nu vreau şi nu cred că este corect să las această responsabilitate nici pe seama celor care au fost în teren, nici pe seama primarilor, secretarilor de stat, miniştrilor. Sunt gata să fac eu acest gest pe care o parte importantă din societate îl aşteaptă şi evident începând cu ziua de astăzi îmi depun mandatul de prim-ministru, implicit şi al Guvernului României”, anunța Victor Ponta.
Cristian Popescu Piedone pleacă şi el: „Este o greşeală şi mi-o asum. Prea târziu, dar mi-o asum că n-am procedat la demisie din prima zi sau imediat după accident. Îmi voi reproşa toată viaţa acest lucru când am intervenit şi am pus la dispoziţie documente. N-am vrut să fug de responsabilitate. Am vrut nu să demonstrez că neimplicarea instituţiei pe care am reprezentat-o are vreo vină sau nu. Organele abilitate vor spune acest lucru în perioada următoare. Am vrut să transmit multe alte mesaje şi am găsit... nu m-a consiliat nimeni, pe un fond emoţional încărcat atât am putut să comunic cu dumneavoastră şi îmi cer scuze şi în faţa dumneavoastră”.
În ziua demisiei lui Victor Ponta, primul pacient se urcă într-o aeronavă cu destinaţia Israel. Transferul este privat.
Două zile mai târziu, cu un avion MApN, nouă pacienţi pleacă în Olanda şi opt spre Belgia. Doi răniţi mor pe drum. Acasă, numărul victimelor ajunsese la 32.
La Bruxelles ajunge şi Andreea Ursu. Avea arsuri de gradul II şi III pe aproape 30% din suprafaţa corpului. După incendiu fusese internată la Elias.
Andreea Ursu, supraviețuitoare: „A fost greu să accept lucrurile, în condiţiile în care eu, când am ieşit din club, mă gândeam că e doar aşa: sunt câteva răni. Adică, am zis: asta e. Poate că m-am ciufulit un pic la păr şi sunt un pic rănită, dar, nu-i nimic. Mă duc acasă şi fac un duş şi până luni sunt ca nouă”.
De Andreea a avut grijă dr. Serge Jenes. Medicul militar de la spitalul Reine Astrid Bruxelles a făcut parte din echipa care a fost şi la Bucureşti.
Dr. Serge Jenes: „A fost mobilizare generală în Belgia. Sunt șase centre de arși în Belgia, noi suntem doar unul din cele șase. Spitalul militar a propus opt locuri și celelalte au propus încă nouă. Din motive organizatorice, guvernul român a trimis pacienți în toate țările europene, unde aveau legături. Deci, în cele din urmă, doar opt au venit în Belgia, dar trebuie știut că această țară are multe astfel de posibilități, competență ridicată și eram pregătiți să primim chiar mai mulți”.
Pe 7 noiembrie alţi doi pacienţi sunt transferaţi la Viena, cu avioane SMURD. Cristian Popescu Piedone, împreună cu alte două angajate ajung în arest, acuzaţi de abuz în serviciu.
A doua zi sunt reţinuţi patronii şi un angajat al firmei de artificii.
Tot atunci moare şi Bogdan Enache, toboşarul trupei Goodbye to Gravity. Transferul lui în Elveţia tocmai fusese aprobat. La doar o oră după decolare, avionul a făcut cale întoarsă spre aeroportul Otopeni.
Pe 10 noiembrie sunt reţinuţi doi angajaţi ISU care ar fi trebuit să verifice clubul în cele şase luni de când funcţiona.
Zilele următoare vin medici din Franţa, Elveţia, Marea Britanie şi Germania. Pe listele de transfer ajung şi Adrian şi Elsa Albu.
Adrian Albu: „Mi-au spus că sunt selectat pentru Anglia. Urma să plec cu sora mea în Anglia. Asta era undeva 8 sau 9 noiembrie, cam aşa. A doua zi n-am plecat. Nici a treia zi, nici după aia. Până pe 19, când ea a murit”.
Imediat după tragedie, Elsa Albu a fost internată la Spitalul Sf. Ioan. De 11 ani locuia în Anglia şi urma să se căsătorească.
A murit din cauza infecţiilor intraspitaliceşti, la Spitalul de Arsuri, unde fusese transferată cu o zi înainte. A fost victima numărul 57.
Tot o bacterie a ucis-o şi pe Ioana Geambaşu.
Ruxandra Geambașu, mama Ioanei: „Fiică-mea a murit de infecţie pulmonară făcută a 16 zi. Toţi copiii de la Sfântul Ioan au murit unul după altul. 56, 57, 58 şi 59 - toţi de infecţii pulmonare”.
Internat la Spitalul Elias, după moartea Elsei, Adrian decide că nu mai poate să fie tratat aici.
Adrian Albu: „Pe 29 noimebrie mi-au spus: urmează să pleci în Austria. Şi pe 30 am plecat. Când am ajuns acolo mişcam doar degetul mare de la mâna stângă. Puţin. Când am plecat de acolo mişcam mâna stângă, atingeam cu arătătorul palma. Cam asta e diferenţa”.
Pe 22 decembrie numărătoarea morţii se opreşte. 63 dintre tinerii din Colectiv nu mai erau.
Ancheta procurorilor se apropia de sfârşit, iar concluziile erau devastatoare.
Otrava
Ovidiu Oprea, profesor la Facultatea de Chimie din cadrul Politehnicii, a fost căutat de anchetatori la câteva zile de la tragedie. Voiau să ştie ce era în aerul din Colectiv. A reconstituit arderea. A descoperit subtanţe extrem de toxice - hidrocarburile aromatice policiclice - antracen, metil-naftalină sau fenantren.
Ovidiu Oprea, profesor Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor:„Am folosit un aparat de analiză termică, care este un cuptor, propriu-zis, în care am ars o probă din acest burete, iar gazele rezultate în urma acestor arderi au fost analizate. Acest cocktail de gaze conţine mult mai mulți compuşi. Mulţi dintre ei sunt doar iritanţi pentru căile respiratorii, în schimb cele două gaze - monoxidul de carbon și acidul cianhidric - probabil că au fost cauzele principale ale deceselor”.
Acidul cianhidric acţionează ascuns. Persoana intoxicată nu dă niciun semn că e otrăvită.
Prof. Ovidiu Oprea: „Blochează nişte centri responsabili de procesul de respiraţie...practic omul intră acolo, respiră, are impresia că e totul normal, dar de fapt plămânii şi sângele lui nu mai oxigenează şi el efectiv, la un moment dat, îşi pierde cunoştiinţa”.
Nu doar gazul este toxic. Topitura rezultată este periculoasă. Compoziţia chimică a materialului întreţine focul chiar şi în lipsa unei surse directe de căldură.
Ovidiu Oprea, profesor Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor: „Uitaţi...se observă deja cum începe să picure...cum se topeşte..vedeţi în partea de jos cum a căzut?”
Buretele neignifugat folosit la capitonarea clubului a ars şi după ce s-a scurs de pe pereţi şi tavan. Direct pe pielea pe care a ajuns.
Ovidiu Oprea: „De aici şi gravitatea arsurilor care au apărut la momentul respectiv, s-a impregnat în piele şi chiar dacă flacăra a fost stinsă plasticul acela care a picat pe piele a fuzionat dacă vreţi cu pielea”.
Existenţa gazelor nocive este recunoscută şi de Institutul de Criminalistică, instituţia care a analizat oficial probele de la Colectiv.
Actele de înfiinţare dovedesc, şi ele, probleme majore. Practic, clubul nu a funcţionat niciodată legal.
Povestea Colectiv începe cu Pionierul
Patronii fostei fabrici comuniste de adidaşi, aflată în plin declin economic, scot la închiriere mai multe hale. Printre cei interesaţi sunt şi administratorii unui club de muzică latino, Salsa Guantanamo. Închiriază o suprafaţă mare de la parterul uneia dintre clădiri şi deschid o discotecă.
Amenajează spaţiul fără a avea autorizaţie de construire de la Primăria Sectorului 4 şi de la Inspectoratul de Stat în Construcţii, cum le-ar fi cerut legea.
În 2013, apare prima dată clubul underground Colectiv, prin desprinderea unei părţi din Salsa. Uşa dintre cele două e ferecată.
Noul adiminstrator este firma Music Hall SRL, deţinută în proporţii egale de Alin Anastasescu şi Costin Micu. Music Hall este firma care comandă lucrările de izolare fonică. Acestea, spun experţii, au fost făcute de o altă firmă, tot fără autorizaţie de construire şi cu materiale de proastă calitate.
În 2014, Music Hall renunţă la administrarea clubului de pe Tăbăcarilor 7, care este preluată de societatea Colectiv CLUB SRL. Alin Anastasescu şi Costin Mincu îl cooptează în firmă pe Paul Cătălin Gancea. Anchetatorii nu au date că noua firmă ar fi făcut şi ea lucrări de construire neautorizate.
Toate cele trei firme au primit autorizaţie de funcţionare ilegal, spun anchetatorii. Instituţiile care ar fi trebuit să se asigure că toate cele trei cluburi funcţionează legal sunt: Primăria Sectoruluii 4, Inspectoratul de Stat în Construcţii şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă.
Raportul procurorilor spune că autorităţile au avut o mare parte de vină - primăria trebuia să verifice destinaţia spaţiului şi autorizaţiile. Pompierii ar fi trebuit să controleze, din oficiu, starea clădirilor. Nu o făcuseră de 25 de ani.
Nici organizarea concertului nu a fost una prea fericită.
Horațiu Ghibu: „Nu aveai acces separat ca artist, intrai prin faţă, nu aveai o cameră separată unde să stai. Ştiu că-şi făcuseră joi problele... apucaseră doar să facă probele la tobe şi la bas şi restul au făcut vineri”.
Nelu Brînduşan, supravieţuitor: „Am ajuns acolo undeva pe la ora 6 şi am întrebat dacă totul e ok, dacă mai au nevoie de ceva şi atunci mi-au spus... toboşarul formaţiei mi-a spus că totul e ok, că or să aibă efectele pirotehnice, dar efecte reci. Sunt efecte pirotehnice fără flacără”.
Golden Ideas Fireworks Artists S.R.L este firma angajată pentru efectele pirotehnice. Înregistrată în 2002, societatea a fost închisă şi redeschisă de mai multe ori din cauza datoriilor.
Compania era deţinută de Daniela Niţă, cu 80 la sută, din acţiuni şi de Cristian Niţă, cu 20 de procente. Angajatul care a declanşat jocul pirotehnic, Marian Moise, a fost grav rănit. Are 31 de ani şi a fost transferat, in noiembrie anul trecut, la un spital din Belgia. El este suspect în dosarul de omor. Cel de-al doilea pirotehnist, Viorel Zaharia, este inculpat, deşi nu a fost în club în momentul tragediei. El ar fi luat parte la montarea artificiilor pe stâlpii scenei cu câteva ore inainte de concert. Ambii apar în evidenţele Inspectoratului Teritorial de Munca Bucureşti ca pirotehnicieni autorizaţi.
Puse cap la cap, probele strânse până acum arată că un minut şi o secundă au fost graniţa dintre viaţa de dinainte şi cea de după Colectiv.
Cele patru camere de supraveghere montate în club au păstrat intacte imaginile dezastrului.
La 22.32 de minute, fix, se aprinde al doilea foc de artificii. Goodbye to Gravity îşi schimbă instrumentele. Pe scenă e doar Andrei Găluţ. Lângă el, bat într-un stâlp scântei în rafală.
22.32 de minute şi 16 secunde. Artificiile se epuizează. Marginile stâlpului ard. Tineri din public aruncă bere să stingă focul.
Andrei cere un extinctor pe scenă. Un barman i-l trimite prin mulţime. În linişte, flacăra creşte.
22.32 de minute şi 26 secunde. Pană de curent. Din tavan cad bucăţi incandenscente.
22.32 de minute şi 58 de secunde. Cineva sună la 112.
Trei secunde mai târziu, camerele surprind ultimele secvenţe clare. Tinerii se împing să iasă prin uşa îngustă. Unii sunt deja căzuţi.
Rampa de 7 centimetri care despărţea ieşirea de restul clubului şi containerul montat la intrare au îngreunat evacuarea.
Busculadă. Apoi fumul dens înghite tot.
Nimic nu va mai fi la fel?
Februarie 2016. De la incendiul din Colectiv au trecut mai bine de trei luni. Adrian Albu s-a întors din Austria şi continută recuperarea la Elias.
Adrian Albu: „Am avut un pic cam mult noroc faţă de restul lumii. Că în mod normal nu ar fi trebuit să fiu aici. Ar fi trebuit să fie sora mea, nu eu”.
Miluţă Flueraş merge şi el, de luni până vineri, la Elias, unde continuă recuperarea. La Spitalul de Arsuri revine cel puţin o dată pe lună la control. Doctorul Gavril Hodărnescu îl are şi acum în grijă.
Cu mâinile în bandaje speciale, fotograful încearcă să revină la viaţă. Merge la concerte, în săli aglomerate şi face ceea ce făcea şi înainte de 30 octombrie: imortalizează viaţa.
În Belgia, Andreea luptă să-şi înveţe mâinile să mişte.
Andreea Ursu: „Am zile când spun ok, am răbdare, şi ştiu că o să dureze un an, un an jumătate, chiar doi. Zic că am răbdare, dar am zile când spun numai gata. E un vis urât”.
Ruxandra Geambaşu a renunţat la cei 20 de carieră pe care şi i-a construit în Mizil. S-a mutat în Bucureşti.
Ruxandra Geambaşu, mama Ioana Geambaşu: „Am fost medic în România 25 de ani. I-am împlinit când eram cu Ioana în spital pe 1 noiembrie. Eu personal am învăţat că de ce îşi e frică nu scapi. Am mai primit încă o confirmare că ţara asta are ceva profund defect”.
În Rahova, Cristina Matache rememorează fiecare secundă petrecută cu fiica ei.
Cristina Matache: „Era singurul nostru copil. Am ferit-o de tot ce e rău pe lumea asta. Deci, nu i-am cumpărat role să nu cadă, nu i-am cumpărat bicicletă să nu cadă . Tot timpul a fost dusă la şcoală, adusă de la şcoală. Oriunde mergea, mergea împreună cu noi”.
Marian Leușteanu, supreviețuitor: „Vreau să trăiesc frumos. Adică, consider că în fiecare zi trebuie să fac pe cineva să zâmbească - în fiecare zi. Dacă am smuls unui om înseamnă că e o zi bună. Vreau să refac trupa. Vreau să mă vindec şi să pot să folosesc mâna stângă din nou. Vreau să nu mă las, ăsta e planul meu, să zic aşa”.
Vlad Vasile, paramedic: „Mă simt împlinit pentru că mi-am făcut datoria. Dintre victimele pe care le-am transportat la spital niciuna nu a decedat”.
Cristina Matache, mama Alexandrei: „I-am zis: măi, Alex, nu te mai duce. Ai spus că nu te duci, nu te mai duci nicăieri!”.
Ruxandra Geambaşu: „Ea a avut un moment din ăsta: bine, dacă nu vrei să mă duc, nu mă duc. Îi văd altădată. Şi eu am zis: cum să nu te duci. Te duci şi te simţi bine. Şi atunci am văzut-o ultima dată, în cadrul ferestrei de la tren. E o imagine aşa, aproape picturală”.
Andreea Ursu: „Tot ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat în zadar şi că au murit atâţia oameni degeaba”.
Raed Arafat: „Personal să-mi reproşez, nu. Şi sunt foarte sincer. Dacă am ce să-mi reproşez sau să spun că nu mi-am făcut treaba sau am eşuat în a-mi face treaba. O ziceam”.
Adrian Albu, supraviețuitor: „Oamenii la fel o să gândească, la fel o să voteze, la fel o să respecte regulie. Ca şi până acum - deloc”.
La Bucureşti, zeci de cluburi, teatre şi săli de spectacol au fost închise. Prin lege. Pentru că nu sunt sigure în caz de cutremur. Săptămâni bune, pompierii au măturat Capitala în căutarea de extinctoare şi ieşiri sigure în caz de incendiu.
Rând pe rând, cei 11 arestaţi din dosar au părăsit puşcăria. Acum aşteptă liberi sentinţa. Cea mai sângeroasă tragedie a României contemporane a schimbat vieţi şi a curmat destine. Pentru România, nicicând nu va mai fi la fel.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
