România furată: Petromidia. Zece guverne și compromisuri de aproape 700 de milioane de dolari
Petromidia l-a făcut pe Dinu Patriciu cel mai bogat român. A fost forţa cu care omul de afaceri a negociat cu trei guverne succesive - Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu - privatizarea, amânarea de la plată a unei datorii istorice de peste 600 de milioane de dolari şi, în final, acordul pentru vânzare.
Dinu Patriciu, om de afaceri: „M-am distrat mult în anii ăştia! Și mi-a plăcut!”.
În 2007, Dinu Patricu vinde rafinăria Petromidia cu un miliard şi jumătate de dolari. O cumpărase în 2000, cu un preţ de 30 de ori mai mic.
Azi, cu 1.900 de salariaţi, de şase ori mai puţini decât în '90, Petromidia este motorul prin care compania de stat kazahă KazMunayGas face bani în jurul Mării Negre.
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: „Beneficiile pentru statul român sunt destul de evidente: vedeţi creşterea de taxe, creşterea numărului de locuri de muncă. Şi nu cred că vreun guvern şi-ar putea permite o asemenea pierdere în faţa electoratului”.
Năvodari, un oraş captiv
Electoratul conectat la Petromidia înseamnă azi în jur de 3.000 de familii. O treime din Năvodari depinde, direct sau indirect, de rafinărie. E unul dintre motivele pentru care actualul Guvern a renunţat să-i mai pretindă aproape 700 de milioane de dolari în contul datoriilor istorice.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Sunt multe companii în România care au avut datoriile şterse, da? Şi nu a mai făcut nimeni scandal”.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Petromidia ajunge să se numere printre marii datornici la stat în primii ani după '90, când, pentru a plăti ţiţeiul importat, se împrumută, mai ales de la Bancorex. Până atunci, funcţionase cu petrol din Iran, aşa cum fusese gândită în '75.
Era anul în care Nicolae Ceauşescu survola litoralul, în căutarea unui loc pentru o rafinarie la Marea Neagră.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Primul proiect de amplasare a rafinăriei trebuia să fie acolo, pe deal. De-asta, când a venit Ceauşescu cu elicoperul să le arate unde şi cum vrea să facă rafinăria, acolo era cultivat porumb. Uitându-se spre mare, aici era baltă, era stuf. "Ce-i acolo?" "Acolo-i baltă” " "Păi ce, voi vreţi să stricaţi acolo agricultura? Dincolo facem rafinăria!".
Din cele 400 de hectare pe care se întinde platforma de la Năvodari, 37 sunt aduse de pe fundul mării, pentru a acoperi mlaştina. Nicolae Ceauşescu bate primul ţăruş în iarna lui 1975.
Alexandru Nicolcioiu, director general în perioada 1990-2001: „Primul ţiţei a intrat în rafinărie în 1979”.
Dintr-un oraş cu 6.000 de oameni, Năvodariul ajunge rapid la peste 30.000. Unii vin pentru un loc de muncă şi un apartament la mare.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „M-am angajat în mai şi apartamentul a venit în septembrie”.
Alţii se gândesc la bonurile de benzină, un lux la acea vreme.
Nicolae Ancuţa, fost angajat la Petromidia: „Aveam, cred, câte 12 butelii pe lună. Aveam şi o raţie de benzină. La Midia era un rai”.
Datorii şi interese politice
Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „O rafinărie atât de bine echipată şi tehnologizată la ultimul standard mondial nu putea să facă pierderi decât dacă era furată.”
1989 este anul în care România atinge recordul la rafinare: 34 de milioane de tone de ţiţei prelucrate în zece rafinării, în condiţiile în care extracţia nu atingea nici 10 milioane. Două treimi din rafinăriile României, inclusiv Petromidia, depind de petrolul importat.
Sub Guvernul Roman, Petromidia primeşte statutul de societate comercială şi începe să se împrumute, mai ales pentru materie primă. Apar primele interese politice şi, odată cu ele, primele datorii.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Am scăpat de PCR în '89 şi au venit ceilalţi politicieni care puneau directorii pe criterii... "Te pun director acolo, dar când te sun, faci". Şi-ţi spunea: "Du-te, trimite două vagoane de benzină la IAS-ul cutare, că o să-ţi dea banii" Şi banii nu mai veneau niciodată”.
În primele luni după Revoluţie, la Petromidia apare Marc Rich. Controversatul om de afaceri american, fugar din Statele Unite după o condamnare federală, făcuse tranzacţii cu ţiţei în România anilor '80.
Pentru rafinărie, prezenţa lui Marc Rich înseamnă doar înlocuirea unora dintre instalaţiile făcute în România cu unele second hand din import, vopsite ca noi. Valoarea rafinăriei scade treptat.
Până în 1999, Petromidia se împrumută constant pentru a comanda cantităţile minime de ţiţei cu care să funcţioneze. În 1997, doar datoria către Bancorex este de 120,5 milioane de dolari. Creditele depăşesc, însă, 170 de milioane de dolari. Li se adaugă pierderile şi datoriile directe către buget.
Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „A fost căpuşată de nişte gangsteri, nu de găinari, astfel încât a ajuns să facă pierderi. Era principala generatoare de pierderi din economia naţională când am ajuns la conducerea FPS.”
Eşecul privatizării cu turcii
La presiunea FMI şi a Băncii Mondiale, guvernul CDR, prin semnătura ministrului Industriilor, Călin Popescu Tăriceanu, include, în 1997, Petromidia pe lista de lichidare. Doi ani mai târziu, închide operaţional rafinăria. Petroliştii de la Năvodari vin la Bucureşti.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Atunci mi-au afirmat, de la miniştrii de acolo, că au fost generalii din România care nu voiau ca Petromidia să se privatizeze”.
În 1998, Fondul Proprietăţii de Stat scoate la vânzare pachetul de 65,3% deţinut la Petromidia. În ianuarie 1999, semnează cu societatea Akmaya un prim contract.
Compania turcă accepta să plătească peste 238 de milioane de dolari pentru acţiuni, îşi asuma investiţii de alte 235 de milioane, inclusiv materie primă, şi plata datoriei calculate atunci la peste 317 milioane de dolari.
Turcii stau câteva luni la Petromidia, dar nu aduc ţiţeiul promis.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Au avut promisiuni de la cineva, cred că tot politic, că li se vor şterge datoriile. Dar n-a mai avut nimeni curaj să dea hotărârea de Guvern” .
Şeful FPS e convins că turcilor li s-a făcut o înscenare. Un angajat al companiei este arestat şi acuzat de sustragere de informaţii secrete în timp ce trecea graniţa cu documente de la Petromidia.
Radu Sârbu, fost preşedinte FPS: „A fost, în mod surprinzător, arestat de autorităţile române, spre stupoarea nu numai a noastră, a celor de la FPS, dar spre surprinderea completă şi a preşedintelui ţării care, înterpelat de mine, nu a fost în stare – Emil Constantinescu – să dea o explicaţie acestei întâmplări. Astăzi sunt convins că cei care au vrut să blocheze privatizarea cu turcii au fost ofiţeri superiori din serviciile secrete româneşti. După părerea mea, au stat şi în spatele privatizării cu Rompetrol”.
Primii bani ai lui Dinu Patriciu
Rompetrol apare la Petromidia în 2000. Compania specializată în import-export de ţiţei înainte de 1989 fusese privatizată în 1993 prin cupoane acordate exclusiv salariaţilor. Este preluată, în 1998, de Dinu Patriciu.
Înainte de a intra în afacerile cu petrol, Dinu Patriciu fusese arhitect, repartizat, imediat după terminarea facultăţii, la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerţului Exterior şi asistent la Arhitectură.
Întrebat cum a făcut Dinu Patriciu primii bani, Sorin Roşca Stănescu, unul dintre apropiaţii săi, spune: „Primii bani i-a făcut din premiile şi salariile colosale pe care le-a primit în statele arabe pentru construcţiile pe care le-a făcut acolo, atât pentru diverse oraşe, cât şi reşedinţele pentru şeici. A construit foarte mult în Abu-Dhabi, de pildă”.
Putea un cetăţean român să păstreze aceşti bani câştigaţi în străinătate sau îi lua Securitatea în mare măsură?
Sorin Roşca Stănescu, fost partener de afaceri al lui Dinu Patriciu: „El avea un statut special, ca să mă exprim aşa. Înainte de '89, era aproape fugit din ţară. A doua zi, cred, după răsturnarea lui Ceauşescu, a abandonat tot ce avea în străinătate şi a venit în ţară”.
În februarie 1990, Dan Costache Patriciu înscrie prima firmă din România: Alpha Construcţii.
Dinu Patriciu, om de afaceri: „Lucram cu câţiva colegi. Unul şi-a luat o maşină, o puşcă de vânătoare, altul un apartament. Eu am investit în terenuri. Până la ultimul ban. Și aşa a început aventura”.
La Petromidia nu intră, totuşi, ca un aventurier.
Sorin Roşca Stănescu, apropiat al lui Dinu Patriciu: „Atunci când americanii - dar nu mai ştiu ce societate din SUA - a vrut să cumpere Petromidia, el a fost consultantul lor. A avut acces la informaţii şi a ajuns la concluzia că ar putea să facă ceva”.
Chiar dacă în 2.000 mai multe companii se arată interesate de privatizare, Rompetrol pleacă, din start, ca favorită.
Radu Sârbu, fost preşedinte FPS: „Vreo doi doar au depus oferte conforme, dar păreau să fie fraţi de sânge, pentru că erau Rompetrolul şi Petrol Import-Exportul. Amândouă firmele sunt succesoarele unor firme de comerţ exterior ale fostei Securităţi.
Rompetrol preia Petromidia
În timpul Guvernului Isărescu, Dinu Patriciu semnează preluarea rafinăriei. Se angajează la plata a 50 de milioane şi jumatate de dolari pentru pachetul majoritar de 69,9% din acţiuni şi asumarea integrală a datoriilor acumulate.
Radu Sârbu susţine că doar datoriile către buget erau de 225 de milioane de dolari. Acestora li se adăugau creditele de 325 de milioane pentru care Petromidia obţinuse eşalonări de la Bancorex şi de la Ministerul de Finanţe.
Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „Noi acolo am vândut-o: cu 600-700 de milioane de dolari pachetul, din care acţiunile erau puţin, dar datoriile erau enorme şi obligaţiile de investiţii”.
Sorin Roşca Stănescu, apropiat al lui Dinu Patriciu: „Când Dinu a decis să o cumpere, ţin minte că i-am spus că este în pericol de moarte. I-am spus că este cu neputinţă, dacă el va lichida – şi nu are încotro – toate aceste grupuri mafiote care stăteau în jurul Petromidiei să nu-şi ia un glonţ în cap”.
Odată cu intrarea în Petromidia, în februarie 2001, Dinu Patriciu răstoarnă cifrele.
Reclamă existenţa unor datorii nemenţionate în caietul de sarcini şi cere Guvernului Năstase amânarea plăţilor.
Contractul iniţial este modificat la câteva luni după plata primei tranşe. Motivul invocat este un caz de forţă majoră - o avarie la o instalaţie.
Alexandru Nicolcioiu, fost director general la Petromidia: „Unul din reactoare a fisurat, în noiembrie 2001 şi a trebuit să schimbăm reactorul”.
Este motivul pentru care, în decembrie 2001, succesoarea FPS, APAPS, acceptă o întârziere de la plata ratelor cu o dobândă de 4,3 milioane de dolari pentru ratele restante.
Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „Din păcate, grupul acesta care îl avea ca exponent pe Dinu Patriciu a profitat de corupţia îngrozitoare a guvernării respective şi a schimbat datele contractului de aşa manieră încât au făcut ce au vrut”.
Acelaşi Guvern Năstase acceptă şi calculele lui Dinu Patriciu în privinţa datoriei.
Un document din 2004 menţionează existenţa, în februarie 2001, a unor creanţe de 82 de milioane de dolari necuprinse în caietul de sarcini în momentul privatizării.
În 2003, aritmetica guvernamentală scoate totuşi la lumină o datorie către bugetul de stat de 325 milioane de dolari plus dobânzi şi penalităţi.
Creanţa istorică de 603 milioane de dolari îl ajunge din urmă pe Dinu Patriciu, înainte de a fi achitat ultima rată pentru rafinărie.
Este momentul în care Guvernul Năstase dă o ordonanţă de urgenţă special pentru Petromidia.
Alexandru Nicolcioiu, fost director general la Petromidia: „Un guvern zice: "Ăsta-i un obiectiv strategic. Omul are o problemă. Cum îl ajut?" Sunt două modalităţi de a-l ajuta: preia acţiunile şi investeşte, caută un investitor care să rezoolve problema societăţii”
Controversele unei ordonanţe cu dedicaţie
Guvernul alege o a treia cale: transformă, în premieră, întreaga datorie în obligaţiuni de câte 25 de euro, subscrise de stat. Ministerul Finanţelor se alege cu peste 22 de milioane de obligaţiuni, pe care compania se angajează să le răscumpere în maximum 20 de ani, plătind dobândă.
Ordonanţa pentru conversia datoriei Petromidia în obligaţiuni intră în vigoare pe 28 octombrie 2003, dar se aplică retroactiv, de pe 30 septembrie.
O a doua inadvertenţă e legată de actul care îi succede. Convenţia de Emisiune a obligaţiunilor este semnată de Dinu Patriciu şi de Mihai Tănăsescu pe 5 decembrie 2003, cu toate că ministrul Finanţelor primeşte mandat de la Guvern abia o săptămână mai târziu, pe 11 decembrie 2003.
Dinu Patriciu, om de afaceri: „N-a fost deloc (o operaţiune, n.red.) imorală, a fost o operaţiune comercială”.
Convenţia de Emisiune reduce scadenţa de la 20 la 7 ani. Executivul acceptă, în rest, toate cerinţele Rompetrol. Adrian Năstase refuză, azi, să mai deschidă subiectul.
Aflat în negocieri de preaderare, Guvernul primeşte avizul de principiu al Comisiei Europene pentru ca favorul să nu se considere ajutor de stat. Consiliul Concurenţei ajunge, în 2005, la aceeaşi concluzie.
Tot în 2005, în Parlament, Ordonanţa PSD e îmbrăţişată de noua majoritate PNL-PD-PC din jurul Guvernului Tăriceanu şi adoptată cu cvasi-unanimitate. Preşedintele Traian Băsescu promulgă legea pe 6 aprilie 2005, fără obiecţii.
Un detaliu esenţial trece neobservat: Guvernul nu transformase datoria într-o singură obligaţiune în valoare de 760 de milioane de dolari, ci în peste 22 de milioane, fragmentând-o. Consecinţa e vizibilă 7 ani mai târziu.
Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei: „Ce n-a analizat nimeni a fost combinaţia: ce faci dacă ei plătesc o parte din datorie, dar nu pe toată. Eu, în ziua de astăzi, nu aş fi de acord cu analiza din 2003. Dar era 2003. Repet: România, 2003.
Suveica listării la Bursă
Pe 7 aprilie 2004, Petromidia e listată la Bursă. Ziua în care Dinu Patriciu vinde ieftin, dimineaţa, propriile acţiuni pentru a le cumpăra scump, seara, avea să fie unul din punctele-cheie de la care pleacă mai târziu celebrul dosar Rompetrol.
Dinu Patriciu pierde astfel intenţionat aproape 9 milioane de dolari în doar câteva ore. Alţii câştigă. Printre ei, Verestoy Attila, Camelia Voiculescu ori Sorin Roşca Stănescu.
Sorin Roşca Stănescu, apropiat al lui Dinu Patriciu: „Din punctul meu de vedere, nu s-a întâmplat nimic deosebit în acea zi. O mare societate românească a fost listată pentru prima dată la bursă şi era previzibil că acţiunile vor creşte foarte repede. Şi asta m-a făcut să mă număr printre cei vreo 3.000 de cetăţeni care au cumpărat au cumpărat acţiuni în speranţa că vor câştiga”.
Dinu Patriciu, dezlegat de Guvernul Tăriceanu
În 2007, Dinu Patriciu primeşte de la Guvernul Tăriceanu permisiunea de a vinde rafinăria fără oprelişti. Responsabilă să urmărească dacă investitorul s-a achitat sau nu de toate obligaţiile din momentul privatizării, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului acceptă încheierea monitorizării post-privatizare, deşi datoria nu era plătită.
Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „În contractul pe care FPS l-a semnat în toamna lui 2000 cu Rompetrol, am inclus nu numai obligaţia de a plăti aceste datorii în întregime, ci şi garanţii pentru plata lor, sechestru pe pachetul de acţiuni”
Călin Popescu Tăriceanu a refuzat un interviu filmat. Preşedintele de atunci al AVAS, Teodor Atanasiu, fost administrator al uneia dintre firmele lui Dinu Patriciu, pasează, la rândul lui, responsabilitatea.
Teodor Atanasiu, fost preşedinte al AVAS: „Nu ţin minte exact. Ştiu că s-a încheiat monitorizarea fiindcă aceea era perioada maximă de monitorizare prevăzută în contract. Şi dacă tot ce a fost prins acolo a fost realizat, atunci Direcţia de Monitorizare Post-privatizare prezenta Consiliului un raport în care cerea încheierea monitorizării” .
Câteva luni mai târziu, Dinu Patriciu începe negocierile pentru vânzarea Rompetrol. În vara lui 2007 face anunţul: afacerea e preluată de compania de stat kazahă, KazMunayGas. Preţul tranzacţiei rămâne necunoscut.
Detaliile unor negocieri secrete
În august 2009, proprietarii rafinăriei scriu Ministerului de Finanţe că vor să negocieze răscumpărarea anticipată a obligaţiunilor. Premierul Emil Boc îi mandatează pentru discuţii pe preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, şi pe secretarul de stat de la Justiţie, Alina Bica.
Prima ofertă scrisă vine cu trei luni înainte de scadenţă. Documentul arată intenţia companiei de a plăti doar o mică parte din creanţă în numerar.
PRIMA OFERTĂ A ROMPETROL
„Suntem dispuşi să facem eforturi să rambursăm până la 100 de milioane de dolari în numerar până la 30 septembrie 2010. Suntem de părere că ambele părţi vor fi interesate de o oportunitate pe termen mediu (3-4 ani) de a răscumpăra acţiunile după conversie, printr-un mecanism care ar putea să includă numerar şi/sau produse petroliere pentru consumul instituţiilor guvernamentale”.
Sursa: Scrisoarea Rompetrol către ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, 29 iunie 2010.
O lună mai târziu, compania anunţă Ministerul că răscumpără o parte din obligaţiuni cu banii jos.
Ministerul acceptă 54 de milioane de euro, ca tranşă parţială.
INTERCEPTARE ÎN DOSARUL „MOTORINA”
Sorin Blejnar: „Am primit o hârtie de la Rompetrol.”
Traian Băsescu: „Da”.
Sorin Blejnar: „Vineri seară, mâine, urmează să ne facă o plată de 54 de milioane.”
Traian Băsescu: „Măi, fiţi atenţi că aici intrăm în altă belea. Cred că e un truc (...) Aveţi grijă să nu ne trezim în situaţia în care spun, "Băieţi, v-am dat 54 de milioane, de restul luaţi acţiuni. Sunteţi minoritari, asta e viaţa".”
Sorin Blejnar: „Din păcate, asta o să fie.”
Traian Băsescu: „Mă, vorbeşte cu ministrul Justiţiei. Găsiţi o soluţie să...”
Sorin Blejnar: „Am înţeles. Bine, domnule preşedinte.”
Sursa: Interceptare septembrie 2010, stenogramă din dosarul „Motorina"
Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, fost avocat al lui Dinu Patriciu, refuză, azi, să clarifice dacă se mai putea emite în ultimul moment o nouă Ordonanţă, în favoarea statului. Nici Sorin Blejnar, nici Traian Băsescu nu vor să mai discute despre subiect.
Pe 17 septembrie 2010, KazMunayGas mai propune o variantă: prelungirea scadenţei pentru restul datoriei cu încă 5 ani. Guvernul Boc acceptă să dea o ordonanţă. Dar compania se răzgândeşte: majorează capitalul şi schimbă obligaţiunile în acţiuni, în baza legii din vremea Guvernului Năstase. Statul rămâne minoritar la Petromidia.
Gheorghe Ialomiţianu, fost ministru al Finanţelor: „Rompetrol a recurs la o şmecherie. A plătit 50 de milioane de euro şi cealaltă sumă a transformat-o în acţiuni. De ce? Pentru ca statul român să nu fie majoritar în firma respectivă. (...) Noi am pus sechestru pe bunurile Rompetrol şi am acţionat în judecată”.
În contul datoriei ramase, Guvernul primeşte 44,6% din acţiuni, dar nu le recunoaşte. La preţul pieţei, valoarea lor este de cel puţin trei ori mai mică decât creanţa de 690 de milioane de dolari.
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: „Astăzi, nu avem niciun fel de datorie faţă de statul român. Plătim anual taxe în cuatum de 1,8 miliarde de dolari. Dacă ne uităm în urmă, am plătit, de când suntem aici, în 2007, mai mult de 10 miliarde de dolari ca taxe către bugetul de stat. Din această perspectivă, nu aş vorbi de niciun fel de datorii sau probleme legate de activitatea noastră aici”.
Imediat după scadenţă, compania face a doua ofertă în scris: să cumpere integral, în decurs de 6 ani, acţiunile emise în ziua precedentă, dar nu la valoarea creanţei, ci la preţul pieţei.
Ministerul dă în judecată Rompetrol pentru plata integrală a datoriei în numerar, dar continuă negocierile pentru a obţine banii înainte de sentinţă. Eşecul echipei Blejnar-Bica aduce în 2011 la masa discuţiilor ministerul de Interne, inclusiv cu ofiţeri din fostul „Doi şi-un sfert”, fără atribuţii oficiale în recuperarea creanţelor.
Vasile Blaga, fost ministru de Interne: „Că din comisia condusă de un secretar de stat au facut parte și astfel de persoane, nimic nou sub soare”.
Gabriel Dumitraşcu, fost director OPSPI: „N-am.... Nu găsesc nicio logică, niciun element... mie îmi scapă”.
Traian Igaş, ministrul desemnat de premier să urmărească negocierile, susţine, azi, ca statul ar fi fost foarte aproape să recupereze de la Rompetrol aproape 400 de milioane de dolari şi o diferenţă în benzină.
Traian Igaş, fost ministru de Interne: „Nu ne lipsea mult să recuperăm această sumă în integralitatea ei şi prin faptul că cei de la compania KazMunay se ofereau să completeze, pe lângă sumele de bani cu cantităţi de petrol către anumite structuri ale statului român.”
Gabriel Dumitraşcu, fost director OPSPI: „Acea livrare putea fi uşor încadrată la evaziune. Oamenii mi-au spus niște chestii de te crucești. Le-au spus: "De-aicea nu mai ieșiți decât legați și cu duba dacă nu acceptați ce vă spunem noi". Deci amenințări ... nu voalate. Deschise. Din partea reprezentanților statului român.”
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: „Pot să admit că am primit... Nu ameninţări. "Ameninţare" nu e un cuvânt potrivit. Am avut nişte omologi foarte puternici de partea cealaltă a mesei care încercau să impună câteva condiţii care în opinia noastră nu erau legale, aşa că am parat aceste condiţii în faţa instanţei şi am câştigat în prima instanţă”.
Premierul Emil Boc e împăcat: „Ce a ținut de noi, în Guvern, am făcut.”
Înţelegerile Guvernului Ponta
Schimbarea Guvernului transferă negocierile de la Interne la Externe. Şef este desemnat Mihnea Constantinescu, fost director de cabinet al premierilor Roman, Stolojan, Văcăroiu, Năstase şi Tăriceanu. Guvernul Ungureanu cade, iar succesorul sau, Victor Ponta, trimite negocierile la Ministerul Economiei.
Mihai Voicu, fost ministru delegat pentru Mediul de Afaceri: „Ne-am întâlnit de două ori, au fost discuţii generale, în care ambele părţi au constatat că ne aflăm în instanţă cu litigiul şi discuţiile au durat froarte puţin la momentul respectiv. Fără concluzii”.
Tot în 2012, Guvernul Ponta cere suspendarea procesului.
Mihai Voicu, fost ministru delegat pentru Mediul de Afaceri: „Nu cunosc despre o astfel de decizie, probabil că este ulterioară plecării mele de acolo, pentru că procesul se afla în curs”.
Documentele oficiale îl contrazic pe fostul ministru. Ministerul de Finanţe cere, pentru termenul din mai 2012 al procesului, suspendarea cauzei invocând negocieri în derulare.
Guvernul şi KazMunayGas cad la înţelegere câteva luni mai târziu. În februarie 2013, şeful OPSPI, Gabriel Dumitraşcu, semnează memorandumul prin care statul se obligă să renunţe definitiv la pretenţiile asupra datoriei.
Urma să primească, în schimb, 200 de milioane de dolari pentru 26% din pachetul de acţiuni. În plus, proprietarii Petromidia se angajează să investească în România până la 1 miliard de dolari, în șapte ani, printr-un Fond româno-kazah finanţat 80% de guvernul de la Astana. Doi ani şi jumătate, nu se întâmplă nimic.
Gabriel Dumitraşcu, fost director OPSPI: „Din păcate, a rămas pe hârtie... Un an s-a pierdut cu ba e lege, ba-i Hotărâre de Guvern. E o comisie care monitoriza implementarea, care coordona. Era coordonată de un consilier de la Cancelaria Prim-ministrului care era supervizat de un alt Consilier al primului-ministru”.
Tot ce a făcut în acest timp Guvernul a fost o comisie. Coordonator a fost desemnat Sorin Encuţescu, la acea dată consilier pentru probleme economice al premierului, promovat între timp secretar de stat la Ministerul Economiei. Supravegherea i-a fost încredinţată aceluiaşi Mihnea Constantinescu.
Gabriel Dumitraşcu, fost director OPSPI: „Cei doi s-au derobat de răspundere. Nu au participat la nicio ședință a Comisiei şi nu au semnat niciunui dintre procesele verbale”.
Sorin Encuţescu explică: „La mine nu a ajuns niciun document pentru semnat şi nici Regulamentul de organizare şi funcţionare. Practic, putem spune că grupul acela de lucru nici nu a funcţionat”
Singurele consecinţe vizibile ale înţelegerii rămân, deocamdată, vizita oficială a lui Victor Ponta în Kazahstan, în iunie 2013, şi anularea oricărei pretenţii din partea statului pentru vechea datorie. Numele şi semnătura lui Victor Ponta apar în câteva momente-cheie.
Primul guvern Ponta recunoaşte, prin ordonanţă, pachetul de acţiuni ca fiind al statului.
Al doilea guvern Ponta încheie Memorandumul din care statul nu a obţinut, încă, un beneficiu concret şi îl aprobă, în ianuarie 2014, prin Hotărâre de Guvern.
Al treilea guvern Ponta retrage, o lună mai târziu, în scris, acţiunea din instanţă. Decizia de a încheia procesul în favoarea Rompetrol înainte de a aştepta sentinţa definitivă este asumată, personal, de Victor Ponta, printr-un document semnat în februarie 2014, în scurtul său interimat la Finanţe.
Statul renunţă, astfel, la orice pretenţie asupra celor 690 de milioane de dolari.
Constantin Niţă, ministrul Energiei la momentul tranşării afacerii, exclude existenţa oricărei datorii.
Reporter: Estimaţi că vom recupera ceva din datoria aceea de 600 de milioane de dolari de care se vorbea iniţial?
Constantin Niţă: Nu. Deci se face o mare confuzie. Ministerul Energiei nu vinde creanţe, vinde acţiuni.
Wesley Clark, în spatele înțelegerii
Un alt detaliu ascuns al acordului dintre stat şi Rompetrol este acela că în spatele înţelegerii a stat, între alţii, generalul american în retragere Wesley Clark.
Prezentat de Victor Ponta în iulie 2012, drept consilier onorific, generalul Clark era, la acea dată, şi consilierul pentru probleme strategice al guvernului kazah pentru Europa Centrală şi de Est.
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: „Da, am avut nişte consultări cu această persoană, printre alte persoane cu care am discutat subiectul, şi toate aceste informaţii ne-au ajutat să ajungem, la o anumită înţelegere. Nu e uşor să înţelegi informaţii venite din diferite surse şi e foarte important să ai oameni care să te ajute cu acest lucru.”
Digi24 i-a trimis generalului Wesley Clark în scris solicitarea de a-şi clarifica rolul în această negociere. Nu am primit, însă, niciun răspuns.
Premierul Ponta a avut, în schimb, o reacţie ambiguă.
Reporter: Domnule prim-ministru, generalul Clark a consiliat statul kazah în chestiunea Rompetrol. Știaţi de acest lucru?
Victor Ponta: Vă mulţumesc pentru tot ce doriţi dumneavoastră să transmiteţi.
A doua privatizare
În lipsa unor clarificări publice, Guvernul începe, în august, privatizarea a 26% din acţiuni.
Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei: „Nu e foarte rentabil să fii acţionar minoritar. Și atunci e destul de logic că statul vrea să iasă şi să recupereze cât mai mulţi bani. Evident că cel care vrea să cumpere e Rompetrolul. Și atunci am spus: "Trebuie să ne asigurăm că statul nu vinde prea ieftin"”.
Consiliul Concurenţei a impus o procedura competitivă. Practic însă, acţionarul principal are cumpărarea ca şi parafată pentru 200 de milioane de dolari. Cheia e în investiţiile făcute în ultimii ani în rafinărie cu bani împrumutaţi de la compania-mamă, KazMunayGas.
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: „Aceste investiţii trebuie partajate cu viitorul cumpărător. Noi avem un statut privilegiat, nu trebuie să le împărţim în boardul investitorilor, cu noi înşine, deci costul de 200 de milioane pentru noi nu va fi marele cost. Dacă alţi investitori vor dori să vină, va trebui să discutăm subiect, deci pentru ei valoarea nu va fi de doar 200 de milioane, ci mult mai mare.”
Blocajul birocratic de la Bucureşti dezavantajează statul. Concret, este amânat momentul în care compania kazahă trebuie să aducă cele 150 de milioane de dolari pentru crearea Fondului de investiţii, care ar compensa în mod real creanţa.
Răzvan Nicolescu, singurul ministru apolitic al Energiei, a insistat pentru crearea Fondului cu un consultant extern, înainte ca statul să-şi vândă din nou acţiunile pentru a obţine nu 200, ci 350 de milioane de dolari. Nu a reuşit.
Răzvan Nicolescu, fost ministru delegat pentru Energie: „Da, a fost un blocaj în comisie legat de angajarea acestui consultant pentru că intenţia era de a înfiinţa acel fond înainte de derularea privatizării”
Actualul ministru are altă părere. Andrei Dominic Gerea, ministrul Energiei: „Era important să trecem în Guvern memorandumul în care anunţam că trecem la procedurile de vânzare . În termen de 10 luni, ar trebui să vedem şi fondul creat.”
De cealalată parte, Parlamentul, cel care a validat ani la rând, aproape în unanimitate, înţelegerile cu statul favorabile Rompetrol, reclamă acum o afacere păguboasă şi dă să facă tot o comisie. De anchetă.
Gheorghe Ialomiţianu, fost ministru al Finanţelor: „N-a fost o afacere bună. Atâta timp cât pierzi 600 de milioane”.
După 15 ani, statul a încasat, efectiv, din primul contract de privatizare, 55 de milioane de dolari. Alte 700 de milioane, datoriile rafinăriei Petromidia, s-au evaporat printre acte normative.
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International:
- Eu aş spune mai curând că impactul a constat, în primul rând, în suma încasată. În total, din afacere statul român a rămas cu aproximativ 520 de milioane de dolari.
- Cum?
- Aţi primit dobânda (250 de milioane de dolari, n.r.), plata iniţială (70 de milioane de dolari, n.r.) şi veţi mai obţine contravaloarea acţiunilor, dacă, să sperăm, procesul de vânzare va fi finalizat.
La capătul a zece guverne, cu un proces la care a renunţat, este pe cale să tragă linie şi să primească 200 de milioane de dolari. Restul e birocraţie sau noroc.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
