România furată | Miliarde de euro îngropate în școli fără elevi și în campusuri neterminate
Alin e în clasa a doua. Ca el, mii de elevi din satele României iau microbuzul în fiecare zi, la ora 6. Ministerul Educaţiei îşi doreşte ca învăţământul cu predare simultană, frecvent întâlnit la ţară, să poată fi, treptat, desfiinţat.
O investiţie în viitor pentru care copiii sacrifică, de multe ori, prezentul: fac două ore şi mai bine pe drumuri nesigure pentru a ajunge la şcoală.
Şcoli modernizate şi închise
România lui 2015 nu-şi mai permite să ţină deschise şcoli în sate îmbătrânite. E neprofitabil să plăteşti directori, contabili şi secretare în sate cu tot mai puţini copii. O treime din şcolile care existau în 2004 au fost închise. Multe au fost desfiinţate, deşi, cu un an sau doi înainte, renovarea costase cât bugetul unei comune pe un an.
Peste drum de casa lui Alin, la Frăţileşti, în Ialomiţa, e o astfel de şcoală.
În clădire intră, rar, doar Luminiţa Trifan, director la o altă şcoală din comună. Vine să ia ce a mai rămas.
Prof. Luminiţa Trifan, directorul Şcolii Săveni: „Bănci, scaune, uşă... pe care am amplasat-o la grădiniţa din Săveni. Uşa de aici, da.”
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Şcoala din Frăţileşti a înghiţit, din 2006 până în 2008, în jur de 200.000 de lei. Geamuri noi, de termopan. Centrală termică pe lemne. Lambriuri şi tavane false. Instalaţii electrice şi corpuri de iluminat. Calorifere. Pe ici, pe colo, s-au schimbat uşile şi parchetul. Cât de bine, se vede după cinci ani.
Reporter: „Nu e pus cum trebuie”.
Luminiţa Trifan: „Nu, nu, că nu e turnată şapă. De exemplu, corpuri din acestea de iluminat am găsit noi vreo 10-11 bucăţi. Bănuiesc că lucrarea nu a fost finalizată. Altfel, nu-mi explic. Nici caloriferele n-au fost montate toate. Sunt în ţiplă unele şi aşa au rămas”.
Doi ani mai târziu, şcoala s-a închis. Nu mai erau nici 20 copii pentru care să se faca o clasă.
Reporter: „Ai învăţat vreodată la şcoala de aici, din Frăţileşti?”
Alin Nedelcu, elev: „Am învăţat până la 5-6 ani.”
Reporter: „Ai făcut grădiniţa, adică.”
Alin Nedelcu: „Da.”
Reporter: „Şi la şcoală? Te-ai dus direct la Săveni?”
Alin Nedelcu: „Da. Ne duce cu microbuzul. Trebuie să ne trezim la ora 6. Nu ne lasă să întârziem.”
Reporter: „Era mai uşor, aşa, când treceai strada dimineaţa?”
Alin Nedelcu: „Da, făceam doar 10-11 paşi şi ajungeam aci, foarte repede.”
Banii dispăruţi. O investiţie fără urmă
Datele oficiale arată că, inclusiv în anii în care se investea semnificativ, numărul copiilor din Frăţileşti era foarte mic. Dar analizele demografice erau ultima grijă a autorităţilor. Azi, nu mai există - nici la primărie, nici la şcoală - vreo urmă scrisă a acelei investiţii, cu atât mai puţin a vreunui responsabil precis.
Oana Badea, fost secretar de stat pentru Învăţământ Preuniversitar în Ministerul Educaţiei: „Dacă există investiţii care au mers în zone în care ulterior nu au mai existat elevi, alegerea făcută de inspectorul general împreună cu autoritatea publică locală a fost greşită. Trebuie să îşi asume responsabilităţile fiecare. Aşa e bărbăteşte, ştiţi?”
Primarul de la acea vreme şi-a înnoit mandatul după ce a investit în şcoală banii Guvernului. Retras din politică, azi spune că altcineva ar fi luat deciziile.
Niculae Ursache, fost primar al comunei Săveni, jud. Ialomiţa: Totul s-a desfăşurat prin intermediul Inspectoratului Judeţan acolo.
Reporter: „Vă amintiţi şi ce sumă aţi investit acolo?”
Niculae Ursache: „Nuuuu, nu, nu, nu, nu-mi amintesc. Nu îmi mai amintesc ce firmă, ce constructor...”
În actele de la Inspectorat, investiţia nu există. În judeţ există oficial o singură instituţie şcolară renovată şi apoi închisă în ultimii 10 ani: o grădiniţă. De la firul ierbii până la vârful Ministerului Educaţiei, şcoala renovată din Frăţileşti e ca şi dispărută.
Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Eu nu pot să mă duc pe teren să verific dacă în localitate sunt, într-adevăr, acei elevi despre care primarul îmi spune că îi are. Îmi spune în scris, semnând şi ştampilând. Ministerului bănuiesc că îi este destul de complicat să se ducă să numere elevii dintr-o localitate. Cred că ar trebui, totuşi, căutaţi responsabilii în altă parte, da' nu la Ministerul Educaţiei.”
Emil Albotă este secretar de stat la Ministerul Educaţiei şi se ocupă de infrastructura şcolară. O infrastructură despre care nicio instituţie din România nu are, în acest moment, o imagine clară.
Cine răspunde pentru banii irosiţi
Şcolile au fost transferate în 1998 autorităţilor locale. Investiţiile au continuat să fie finanţate, însă, şi de la bugetul de stat.
Banii pentru şcoala din Frăţileşti provin dintr-un credit de 60 de milioane de dolari de la Banca Mondială, destinat renovării mai multor şcoli. Guvernul rambursează împrumutul şi azi. În timp ce autorităţile îşi pasează responsabilitatea irosirii banilor, clasa în care s-a învăţat ultima oară la Frăţileşti e o eternă secţie de votare.
Altar în şcoala nouă
La patru sute de kilometri distanţă, la Albeni, în Gorj, o altă şcoală, una complet nouă, a fost, în noaptea Învierii, loc de slujbă.
Preot: „Doamne ajută! Şi vă aşteptăm cât mai des.”
Localnic: „Cum să nu? Ne întâlnim cu siguranţă!”
După alunecările de teren din 2006, Guvernul a ridicat la Câmpu Mare un sat nou pentru sinistraţi. I-a construit o şcoală cât pentru o comună, dar l-a lăsat fără biserică, drumuri şi apă curentă.
Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Numai pentru şcoală s-au cheltuit 1.900.000. Toate au fost făcute într-o degringoladă totală. Exact cum zice românul, a pus carul înaintea boilor şi nimic nu a mers corect.”
Un sat uitat, cu o şcoală nouă
Oamenii nu s-au înghesuit să-şi mute gospodăriile. Chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi fost destui copii cât să umple opt clase de gimnaziu.
Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „E într-un fel de conservare. Norocu' ăl mare e că oamenii sunt de bună credinţă şi se păstrează. N-au început să o distrugă, n-au început să fure ceva... Se prezintă cum se prezintă, dar e o investiţie făcută fără cap.”
Copiii din Câmpu Mare fac naveta până la Albeni. În urma lor, sălile de clasă spaţioase, întinse pe două niveluri, cabinetele şi biblioteca încep să se degradeze.
Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Termopane, parchet, încălzire centrală... Asta-i situaţia. Stăm şi le privim.”
Scoala, începută în 2007, e terminată din 2010. Stă de cinci ani închisă şi aşa va rămâne. Primarul s-a gândit să o facă şcoală profesională şi să cazeze elevi în casele noi, în care sinistraţii au refuzat să se mute. Un ordin al ministrului Educaţiei l-a făcut să se răzgândească.
Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Acel ordin care spune că trebuie să facem contracte-cadru cu agenţii economici ... Vă daţi seama că acest lucru este imposibil”
Investiţie fără viitor
Patronii companiilor locale sunt reticenţi. În ultimii ani, şcolile profesionale le-au trimis muncitori fără vreo pregătire reală.
Ion Pau, proprietarul unei fabrici de mobilă din Gorj: „Rezultatul nu va fi niciodată cel aşteptat pentru că elevii nu au unde să facă practică, n-au unde să vadă un utilaj.”
Deşi banii au plecat din bugetul Educaţiei, actualii şefi din minister nu ştiu cîte şcoli noi ramân închise.
Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Există o situaţie. În acest, moment eu nu o am. Este greu să vă răspund cum s-au dirijat în trecut banii minsterului.”
Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Eu cred că în acel moment nu au gândit. Că, dacă gândeau, nu aveam această citadelă a învăţământului care stă.”
Şcolile, la mijloc, între interese comerciale şi electorale
Pentru şcoala predată la cheie, o firmă din Târgu Jiu, azi în insolvenţă, a încasat două milioane de lei. Aflat la guvernare când s-a ridicat satul, PNL a obţinut scoruri record la parlamentarele din 2008. Oamenii fac mai departe naveta pe drumuri de ţară.
Dumitru Cornea, primarul comunei Albeni, jud. Gorj: „Noi suntem puşi în situaţia numai de a le promite, numai în campaniile elctorale. Şi ne întâlnim cu ei numai din patru în patru ani.”
Prinse în vârtejul campaniilor electorale, şcolile din satele României rămân la extreme: fie trec cu greu pragul autorizării sanitare, fie ajung să înghită bani, dar să se degradeze înainte ca elevii să se aşeze în bănci.
Sorin Cîmpeanu, ministrul Educaţiei: „Un număr de 4% dintre elevii României învaţă în şcoli care nu deţin autorizaţie de funcţionare. Cea mai mare parte nu au obţinut autorizaţie din cauza lipsei de apă curentă şi canalizare.”
Educaţia. Zece ani, doisprezece miniştri
România a avut, în ultimii 10 ani, opt guverne. Educaţia - 12 miniştri. Cei mai mulţi se feresc azi să vorbească despre mandatele lor. Mihail Hărdău, Cristian Adomniţei, Daniel Funeriu refuză să deschidă subiectul. Cei care o fac exclud să fi greşit.
Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei: „Vreau să vă spun că, pe toate mandatele mele, banii s-au dus spre şcolile unde nevoile erau mai mari. Nu ne puneam problema ca după ce am continuat o şcoală şi am investit în ea să nu mai avem elevi pentru a fi cheltuit banii de pomană.”
Şcoala de la Câmpu Mare este numai una dintre cele finanţate inclusiv în mandatul din 2009 al ministrului Andronescu şi rămasă închisă. Nu este singura.
Bani luaţi cu împrumut zac în clădiri închise
Au trecut deja trei ani de când s-a terminat construcţia şcolii din Pietrari, Dâmboviţa. A fost ridicată de o firmă din Buzău, cu bani guvernamentali, dintr-un împrumut rambursabil. Totuşi, 300 de copii încep încă un an şcolar în două schimburi, în clădirea veche, de alături. S-au cheltuit aproape două milioane şi jumătate de lei (2,3 milioane de lei) pentru o şcoală nouă, dar primăria nu îşi poate acoperi partea de cofinanţare (de 400.000 de lei) pentru a o termina şi a o deschide.
Şcoala are toate finisajele, mobilier nou şi chiar un sistem pentru camere de supraveghere. Pentru a primi aviz de funcţionare, i-ar mai trebui două centrale termice şi o curte amenajată.
Cornel Coman, primarul comunei Pietrari, jud. Dâmboviţa: „Eu, neavând suma asta, nu am putut să fac altceva decât hârtii scrise către Consiliul Judeţean. Şi Consiliul Judeţean, în toată perioada asta, a fost surd. Dacă de la Ministerul Dezvoltării mi se spune "Da, suntem de acord să finanţăm toată suma", atunci pornesc activitatea în noua şcoală.”
Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Aş putea spune că nu sunt gospodari. Mi se întâmplă des să vină primari să ceară bani, dar nu să ceară şi cofinanţarea tot de la Minister.”
Cornel Coman, primarul comunei Pietrari, jud. Dâmboviţa: „Sunt o grămadă de alte lucruri de făcut în comunitate. Problemele sunt diverse. Nu poţi să zici "Domne, eu fac şcoala şi nu mai fac nimic altceva".”
Acum o lună, la Pietrari s-au serbat, cu concerte şi focuri de artificii, Zilele Comunei.
Femeie din Pietrari: „A fost şi un spectacol de trei zile, şi deschiderea Centrului acela Cultural...”
Reporter: „Turistic.”
Femeie din Pietrari: „Da, turistic cultural. Şi slujba la biserică...”
Reporter: „Am auzit că au fost şi focuri de artificii.”
Femeie din Pietrari: „Da, s-a terminat cu focuri de artificii. Că aşa se termină întotdeauna”.
Cornel Coman, primarul comunei Pietrari, jud. Dâmboviţa: „Am pus 20.000 de lei pentru zilele comunei ca să menţinem tradiţia. Am foarte multă afecţiune faţă de copii. Problema-i că bugetul local e foarte, foarte mic.”
Drumul banilor. 23 de miliarde cheltuite în 10 ani
Din 2005 până azi, investiţiile în infrastructura şcolară din România însumează peste 23 de miliarde de lei numai de la bugetul naţional. Nu punem la socoteală fondurile europene disponibile după 2007 şi contribuţiile bugetelor locale.
Banii se folosesc pentru reabilitarea unor clădiri de şcoli şi grădiniţe, construirea unora noi, cumpărarea materialelor didactice şi computerelor. O mare parte se duce pe miile de şantiere deschise şi neterminate.
Un val nesperat de fonduri guvernamentale intră în primării în anii 2007-2008. În 2007, bugetul pentru investiţii în educaţie creşte de peste 10 ori faţă de anul precedent şi ajunge la 4,9 miliarde de lei (faţă de 498 de milioane în anul precedent). În 2008, ajunge la 6,2 miliarde, ca apoi să scadă brusc, la 1,7 miliarde de lei. Astăzi, e la mai puţin de o treime din această sumă.
Oana Badea, fost secretar de stat pentru Învăţământul Preuniversitar în Ministerul Educaţiei: „La acel moment, 2006, de început, educaţia devenise vedetă în dezbaterea publică. Să fii un decident care sprijină educaţia la momentul acela era foarte bine.”
Monitorizări invizibile la Guvern
Unde a mers fiecare leu din bugetul Ministerului Educaţiei, şi cu ce rezultate, nu a monitorizat nicio instituţie din România. Oficialităţile susţin că au o statistică, bazată pe datele venite din inspectorate. Pe care nu o prezintă.
În acelaşi timp, din cele 42 de inspectorate şcolare, doar o treime au putut oferi, la solicitarea Digi24, date concrete privind numărul de şcoli reabilitate în ultimii 10 ani sau aflate încă în şantier. Opt inspectorate au arătat că nu au astfel de centralizări şi ne-au sugerat să cerem informaţii fiecărei primării. 17 nici nu au răspuns solicitării.
Conform evidenţelor, 3410 de clădiri de şcoli din cele 19.000 din România au trecut prin lucrări capitale. Cel puţin 44 apar oficial închise după modernizare.
Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Este impropriu să construieşti o şcoală într-o localitate în care nu avem elevi. Înţelegem că există astfel de cazuri izolate în ţară”.
Reporter: „Numărul lor concret se ştie undeva?”
Emil Albotă: „Bănuiesc că da.”
Reporter: „Unde?”
Emil Albotă: „Doamnă, eu cred că cel mai în măsură... ar trebui să se ştie aceste lucruri la consiliile locale care ţin de Ministerul Dezvoltării.”
Deşi se fac periodic recensăminte şcolare, o analiză a evoluţiei demografice pentru următorii ani, care să stea la baza oricărei investiţii, ar urma să se facă abia în 2016. Între timp, răspunderea pentru modul în care se investeşte, în lipsa unei strategii care să fie urmată de toate guvernele, rămâne colectivă.
Oana Badea, fost secretar de stat pentru Învăţământul Preuniversitar în Ministerul Educaţiei: „Nu există un singur vinovat.”
Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei: „Sunt foarte puţini bani faţă de nevoile pe care le are şcoala. Pentru că noi nu tre' să ne uităm numai la clădiri şi numai la ziduri. Ştiţi, regele Ferdinand, când a inaugurat Politehnica din Timişoara, în 1920, spunea aşa: "Nu contează zidurile, ci spiritele din interiorul lor".”
În România, unul din patru copii abandonează şcoala
În spatele zidurilor, în satele României învaţă aproape 40% din cei 2.600.000 de elevi înscrişi oficial la şcoală în 2015. Cei mai mulţi fac naveta.
Prof. univ. dr. Şerban Iosifescu, preşedintele ARACIP: „Peste 60% din şcoli, şi din mediul urban şi din mediul rural, raportează elevi care vin şi din altă localitate.”
Drumul acesta obositor face, între altele, ca familiile care nu şi-l mai permit să nu-şi mai trimită copiii la şcoală după gimnaziu, cu toate că învăţământul obligatoriu este de 10 ani.
Reporter: „Ce vrei să te faci când ai să fii mare?”
Alin Nedelcu, elev: „Mmmm. Poliţist.”
Reporter: „La Săveni sau în altă parte?”
Alin Nedelcu, elev: „La Constanţa, din ăla de la trupe speciale.”
Pentru ca Alin să ajungă poliţist, ar trebui să meargă la liceu şi apoi la facultate. E un efort pe care puţini copii din mediul rural îl fac până la capăt.
Prof. univ. dr. Şerban Iosifescu, preşedintele ARACIP: „După clasa a VIII-a, există o rată mai mare de părăsire - se numeşte părăsire timpurie a şcolii, care este de trei ori mai mare decât în mediul urban. Între un sfert şi o treime dintre copiii din mediul rural abandonează după clasa a VIII-a”
Campusurile şcolare. Un program rămas pe hârtie
Pentru aceşti copii a fost gândit, în 2005, un program naţional prin care Guvenul urma să construiască 186 de campusuri şcolare.
Pe lângă acestea, Comisia Europeană se arată dispusă să finanţeze încă 30. Cu o singură condiţie: să fie campusuri pe lângă şcoli profesionale, cu internate şi cantine pentru elevii din mediul rural.
Un campus înseamnă, în planurile ministerului, o şcoală renovată sau construită de la zero, un internat de 100 sau 300 de locuri, o cantină, o bază de practică şi una sportivă plus un bloc cu 10-12 garsoniere pentru cadre didactice. Un astfel de proiect ar fi costat între 750.000 şi un milion şi jumătate de euro. Guvernul estima, în 2005, că avea nevoie de 260 de milioane de euro pentru a încheia programul în maximum 3 ani.
77 de milioane de euro, îngropate în beton
Nu i-a alocat însă, în 2006, atunci când au pornit şantierele, decât 2,5 milioane. În următorii doi ani, prin hotărâri de Guvern, campusurile au mai primit încă 75 de milioane de euro. Banii sfârşesc în gropi săpate şi abandonate ori în fundaţii sufocate de ciulini.
În 2009, guvernul schimbă priorităţile.
Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei: „Atunci Ministerul Educaţiei avea - poate n-o să vă vină să credeţi - şantiere deschise în valoare de 1 miliard de euro. O sumă uriaşă.”
Elena Udrea, fost ministru al Dezvoltării şi Tursimsului: „Cred că a fost o problemă de priorităţi. În viziunea Guvernului Boc, aceste campusuri nu mai constituiau o prioritate având în vedere că erau investiţii începute de miliarde şi bugete de sute de milioane.”
77 de milioane de euro sunt azi îngropate în beton.
Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Aici este căminul de 100 de locuri, internatul de 100 de locuri pentru elevi. Au reuşit să toarne structura, stâlpii...”
Campusul Liceului „Tudor Vianu” din Giurgiu primeşte de la Guvernul Tăriceanu aproape 4 milioane de lei, în contul unor construcţii rămase şi azi nefolosite.
Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Aceasta este cantina, iar clădirea aceasta trebuia să fie cele 10 garsoniere pentru profesori.”
Pentru renovarea cantinei se cheltuiesc, în 2007-2008, 1.300.000 de lei.
Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Am mutat, în această perioadă, temporar, tot fondul de carte. Nu poţi da drumul la o unitate de asemenea amploare dacă nu ai elevi care să îţi permită acest lucru. Şi să angajezi bucătari.”
Banii sunt încasaţi de Romstrade, unul dintre marii clienţi ai statului din acei ani. Nelu Iordache, directorul de atunci al firmei, pune eşecul pe seama schimbărilor politice.
Nelu Iordache, acţionar Romstrade: „S-a lucrat la un moment dat şi după aia n-au mai fost bani. Schimbările politice care au avut loc în România... În 2011-2012 au fost multe schimbări de proiecte.”
De cealaltă parte, primarul acuză compania atât pentru blocaj, cât şi pentru lipsa unei perspective financiare.
Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu: „Noi am avut posibilitatea să depunem, în 2014, pe Programul Operaţional Regional, un proiect pentru finanţare cu fonduri europene. Numai că ne-a prins nepregătiţi. Romstrade, care era constructorul acestui campus, intrase în faliment.”
Nelu Iordache, acţionar Romstrade: „Nu e în lichidare Romstrade, e în insolvenţă, în reorganizare. În procedura de reorganizare toate contractele trebuiesc ţinute. Numai că politica nu bate întotdeauna cu legalitatea. Cred că la Giurgiu am făcut parte din cele cu specific politic. Nu ştiu, eram la puşcărie.”
Tot în ruină şi tot fără perspectivă rămâne şi campusul Liceului de Artă „Ionel Perlea” şi cel al Colegiului Tehnic „Mihai Eminescu”, din Slobozia.
Prof. Valentin Vardianu, director ajunct al Liceului de Artă „Ionel Perlea” din Slobozia: „Nici nu-mi mai aduc aminte când s-a pus fundaţia.”
Campusul, care a primit acceptul de finanțare cu 30 de milioane de lei de la Comisia Europeană, este abandonat. Contractorul a lăsat după un an şantierul în plata Domnului. La momentul licitaţiei, în 2008, constructorul, CONSTRIF SA, îi aparţinea lui Cornel Anghel, unul dintre liderii PSD Ialomiţa, proaspăt consilier judeţean.
După turnarea fundaţiei, Guvernul Boc a oprit finanţarea. Firma a încasat 2 milioane de lei şi a sistat lucrările.
În 2014, Guvernul Ponta transferă în şantierele primăriilor banii necheltuiţi în România pentru autostrăzi sau proiecte de mediu. Prea târziu, reclamă constructorul.
Cornel Anghel, fost acţionar CONSTRIF SA: „Au impus ca şi termen de realizare un an de zile, ceea ce e o aberaţie.”
Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării şi Administraţiei: „Să se concentreze mai puţin pe a face aprecieri asupra termenelor. Ei, dacă ar lucra zi de zi, într-un ritm susţinut, au timp până la 31 decembrie să finalizeze lucrările.”
Cornel Anghel îşi asuma în 2014 continuarea lucrării, dar, după implicarea sa, în 2015, într-un dosar de corupţie, vinde firma. CONSTRIF face o groapă în loc de cantină, acoperă internatul, îl încuie şi trimite primăriei o nouă factură de 1.300.000 de lei.
Gabriel Muşat, viceprimarul mun. Slobozia: „Suntem într-o situaţie - să zic aşa - într-un impas. Noul acţionariat al acestei firme a spus că pentru ei nu nu mai reprezintă o prioritate şi atunci s-au sistat toate lucrările.”
Cornel Anghel, fost acţionar CONSTRIF SA: „Lucrurile vor rămâne la nivelul la care sunt. Nicio posibilitate de rezolvare. Din păcate.”
Primăria Slobozia pierde cele 30 de milioane din banii europeni şi riscă să plătească factura deja emisă, de 6 ori mai mare decât partea de cofinanţare care i-ar fi revenit din întregul proiect.
Gabriel Muşat, viceprimarul mun. Slobozia: „Mi-e greu să vă spun dacă suntem în faţa unor... unui... risipă financiară. Eu zic că orice lucru bine făcut era un lucru bine făcut.”
Mai bine de 150 din cei 1000 de elevi veniţi la Liceul de Artă din mediul rural fac în continuare naveta sau îşi găsesc o gazdă în oraş.
Prof. Valentin Vardianu, director ajunct al Liceului de Artă „Ionel Perlea” din Slobozia: „La preţurile pe care le dau ei pe gazdă - 3-4 milioane sau 5 sau chiar 6 -, totuşi sunt foarte mulţi bani.”
Rămas director tehnic, Cornel Anghel crede că vinovaţii sunt în minister.
Cornel Anghel, fost acţionar CONSTRIF SA: „S-au pornit nişte investiţii fără ca ele să aibă sursa de finanţare asigurată.”
Oana Badea, fost consilier al minstrului Educaţiei: „Propunerile au venit din judeţe. Aşa a rezultat o listă. Însă a apărut un alt element, o schimbare de putere. Nu în puţine cazuri veţi vedea că listele iniţiale de investiţii au căpătat mici modificări.”
Nouă ani pentru un proiect eşuat
Din cele 186 de campusuri începute de Ministerul Educaţiei, nu este terminat, după nouă ani, niciunul. 150 sunt complet abanonate. 36 au fost preluate în 2014 de Uniunea Europeană în Programul Operaţional Regional. Li se alocă 730 de milioane de lei, din care 560 de milioane sunt fonduri europene. Bani pe care România este foarte aproape să îi piardă. Orice lucrare restantă după 31 decembrie 2015 va trebui plătită integral de primării. Pentru orice cărămidă rămasă nepusă la 1 iunie 2016, Comisia Europeană poate retrage întreaga finanţare.
Din datele Minsterului Dezvoltării, la finalul lunii august 2015, 25 din aceste şantiere nu erau nici la jumătate.Trei erau la 50% din execuţie, iar două - la 60%. Şase dintre campusuri nu apar în statistica oficială, deşi există. Din 36 de contracte, cinci sunt deja reziliate şi două în curs de reziliere, fără şanse să fie reluate la timp.
Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării: „Să nu vă speriaţi! Un constructor serios... septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie... finalizează o construcţie. Că noi nu discutăm de zgârie nori!”
Milioanele neabsorbite sau pe care Uniunea Europeană le poate cere înapoi acolo unde şantierele rămân în aer ar urma să fie plătite, în 2016, de la bugetul de stat.
Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării: „Teoretic, cel puţin în prima parte a anului 2016, Guvernul îşi poate asuma finanţarea acestor lucrări.”
La Hotarele, în Giurgiu, e unul din puţinele şantiere pe care se lucrează.
Silvian Manea, primarul comunei Hotarele, jud. Giurgiu: „Extinderea era zero, atelierul era zero, cantina zero, blocul de garsoniere zero”
Cu bani europeni, în şapte luni, constructorul desemnat în 2008 a recuperat ce nu construise în şapte ani: a extins liceul, a făcut ateliere de practică, a ridicat structurile sălii de sport şi blocului de garsoniere pentru profesori.
Silvian Manea, primarul comunei Hotarele, jud. Giurgiu: „Cam ceva de genul ăsta o să fie o garsonieră. Bucătăria open space, baie închisă cu rigips aici.”
Moştenirea unui program naţional: 29 de şantiere
Cu trei luni înainte de termenul limită, lucrarea nu ajunsese nici la jumătate.
Silvian Manea, primarul comunei Hotarele, jud. Giurgiu: „Asta o să fie cantina - cantină-club, aşa se numeşte - unde vedeţi dvs groapa asta maaare.”
Reporter: „Ziceţi că aici vom vedea o cantină peste trei luni?”
Silvian Manea: „Da!”
În cei nouă ani scurşi din 2006, campusurile puse pe hârtie de Ministerul Educaţiei au primit, din bugetul naţional sau de la Uniunea Europeană, 240 de milioane de euro, aproape întreaga sumă care ar fi trebuit să acopere 186 de construcţii. Realitatea lasă în urmă doar 157 de şantiere abandonate şi 29 în lucru.
Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Dar nu cred că numărul foarte exact este foarte important.”
Reporter: „Doar dacă s-a terminat măcar unul vă întreb”.
Emil Albotă: „Doamnă, se finalizează până la sfârşitul anului. Se vor finaliza marea majoritate. Asta cred că este important. Bineînţeles că s-a terminat măcar unul, cu siguranţă.”
Reporter: „Banii sunt în acest moment irosiţi?”
Emil Albotă: „Banii de care vorbeam în acest moment pot fi consideraţi că sunt trecuţi în conservare.”
Oana Badea, fost secretar de stat în Ministerul Educaţiei: „Cu siguranţă, rezultatul nu este cel pe care ni l-am dorit. Dar cred că e bine să luăm în calcul succesiunea mare de persoane, de decidenţi, de la momentul 2006 şi până în momentul de faţă.”
Ştafeta responsabilităţii
Liviu Dragnea, fost ministru al Dezvoltării: „Cei care au fost în guvernările trecute şi în ministerele respective. Nu vreau să dau nume. Dar e o constatare.”
Mihail Hărdau şi Cristian Adomniţei nu doresc să comenteze subiectul. La fel, şi Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor care a aprobat lansarea şi apoi oprirea acestui program.
Varujan Vosganian, cel care l-a finanţat în 2007 şi 2008, susţine că nu poate răspunde ministrul pentru fiecare leu pe care îl alocă. Elena Udrea spune ca Ministerul Dezvoltării nu a avut pârghii să facă prea mult.
Elena Udrea, fost ministru al Dezvoltării şi Tursimsului: „Prostia a facut mai mult rău în România decât corupţia. N-aş da cu exemple, că înseamnă să mă cert şi cu colegii de la Putere şi cu cei din Opoziţie, şi cu foştii colegi... N-are rost.”
Paradox: avem campusuri cu banii UE, nu avem posturi
În România s-au construit, totuşi, șase campusuri şcolare. Au în comun finanţarea de la bun început cu bani europeni.
La Voineşti, în Dâmboviţa, au trecut patru ani de la înscrierea dosarului pâna la tăierea panglicii. Liceul Agricol este renovat, are o sală de sport nouă, echipată complet, şi un internat în care s-au cheltuit 6 milioane de lei. Cu banii Uniunii Europene, internatul a fost înălţat cu un etaj, i s-au amenajat o cantină şi o bucătărie utilată. A trecut un an de la inagurare, dar la Voineşti nu s-a cazat încă niciun elev.
Reporter: „A călcat vreun bucătar în bucătăria asta?”
Claudiu Popa, viceprimarul comunei Voineşti, jud. Dâmboviţa: „Gospodinele. Ha, ha!”
Reporter: „Şi de ce nu aveţi bucătar?”
Claudiu Popa: „Pentru că nu au fost aprobate posturile.”
Administraţia din Voineşti ţine căminul închis din cauza birocraţiei. N-ar vrea, totuşi, să se pună rău cu şefii de la Guvern.
Reporter: „Deschideţi sau nu campusul pe 14 septembrie?”
Claudiu Popa, viceprimarul comunei Voineşti, jud. Dâmboviţa: ?!...
Acolo unde s-au închis şantierele, începe un cerc vicios. Pentru a caza elevi, internatele au nevoie de personal. Posturile sunt blocate. Pentru a le debloca, Guvernul cere dovezi că există cereri. Iar cereri suficiente nu există pentru că internatul nu e încă deschis.
Claudiu Popa, viceprimarul comunei Voineşti, jud. Dâmboviţa: „Au fost făcute demersurile către Ministerul Învăţământului şi Educaţiei şi aşteptăm un răspuns concret, vis-à-vis de posturile aprobate pentru acest campus.”
Emil Albotă, secretar de stat pentru Infrastructură în Ministerul Educaţiei: „Sigur, sigur o să primeasca în timp util.”
În tot acest timp, abandonul şcolar rămâne la nivelul din 2006: unul din patru copii renunţă la şcoală după gimnaziu. Dincolo de problema prezenţei, rămâne cea a rezultatelor. În evaluările internaţionale PISA din 2012, elevii români s-au clasat mult sub scorul mondial. Pe ultimele 15 din 65 de locuri. Performanţele lor sunt încă departe de a se sincroniza cu sumele cheltuite pentru educaţie în ultimii zece ani.
Singurii câştigători cerţi ai acestor investiţii rămân, deocamdată, politicienii care şi-au înnoit mandatele. Şi, în multe cazuri, firmele de partid. În 2016, vor fi noi alegeri.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
