România furată. Cum a ajuns un azil de milioane de euro în mâna unui acuzat de delapidare
Îngrijirea bătrânilor, în România de azi, e o chestiune de şansă. Norocul de a avea o pensie mare, de a nu fi dependent sau de a nu fi singur. Peste un milion de vârstnici nu au însă acest noroc. Căminele de bătrâni sunt subfinanţate şi supraaglomerate. Aşa că zeci de vile rămase fără cumpărători s-au tranformat peste noapte în azile clandestine. Echipa „România furată” intră azi în căminele publice. Vă arătăm cum a eşuat statul punând un azil de milioane de euro în mâna lui Adrian Secureanu, fostul manager de la Spitalul „Malaxa” arestat preventiv de 3 luni pentru luare de mită şi delapidare. Săptămâna viitoare mergem în cele private în care lipsa controlului face să treacă drept corecte zeci de cămine ilegale.
În România, bătrâneţea e rareori un dar. Elisabeta Scurtu se simte norocoasă. La 90 de ani, îşi păstrează văzul şi azul inacte, iar picioarele o ascultă ca la 20. Doar singurătatea apasă.
„Joi, am jucat rummy cu o prietenă, cu doamna doctor Constantin. Jucăm în două. N-avem al treilea sau al patrulea. Sărbătorile, duminicile, le stau singură în casă”, spune ea.
Aproape două din cele patru milioane de vârstnici din România trăiesc în oraşe. După uşile închise ale apartamentelor de bloc, bătrâneţea e, în cel mai bun caz, vârsta îngrijorărilor şi a singurătăţii.
„După ce ieşi din serviciu, nu ştiu, lumea se îndepărtează. Se retrage fiecare în carapacea lui”, spune Elisabeta Scurtu.
Doamna Scurtu a fost contabilă aproape 40 de ani. De la Sfatul Popular al Capitalei, până la Ministerul Lemnului şi la Radio România, s-a înconjurat mereu de oameni. Retrasă din 1983 la pensie, se înconjoară azi de amintiri.
„Acuma eu sunt bine. Dar, ferească Dumnezeu, dacă am un Alzheimer! În momentul când rămâi la pat, nu e chiar aşa de simplu”, spune ea.
Teama de infirmitate a doamnei Scurtu e, în sate, o realitate întâlnită la aproape orice poartă de casă bătrânească. Oamenii îşi ascund adesea nevoile, iar asistenţii sociali, puţini la număr, nu le trec pragul decât întâmplător.
Pe Ioana Ratcu am găsit-o la Slătioara, în Vâlcea, după o poartă oarecare. La 83 de ani, îşi îngrijeşte sora de 70, imobilizată la pat.
„E greu. E greu. Numai om bolnav la pat să nu ai, să nu poată merge pe picioarele lui”, spune Ioana Ratcu, pensionară.
Într-o comună cu 4.000 de oameni, cazul unui vârstnic complet dependent de grija altui bătrân nu ajunge să fie subiect de dosar social. Îngrijirea bătrânilor ţine de putere şi de noroc.
„Aicea-i satul morţii. Aicea poți să mori de mii de ori, nu vezi un om că trece. Dacă n-aș fi eu s-o îngrijesc, ar fi dusă de mult”, spune Ioana Ratcu.
Ioana şi Geta sunt doi dintre cei 600.000 de români cu pensii foarte mici şi atât. Nu au indemnizaţii, nici ajutoare sociale.
- V-aţi gândit să cereţi ajutor?
- N-am cerut, doamnă. N-am cerut că te duci, nu te bagă nimeni în seamă, nu...
Neîncrederea Ioanei Ratcu e îndreptăţită. Soluţiile sunt doar pe hârtie.
Statul nu va accepta să plătească unui bătrân de 83 de ani indemnizaţie de însoţitor pentru un altul de 70.
Iar căminul de bătrâni ridicat la nici trei kilometri distanţă, complet mobilat şi utilat, stă închis.
„Aici avem cabinetul medical, aici e sală de tratamente, sală de aşteptare, bucătăria propriu-zisă, care este dotată cu tot ce trebuie pentru o bucătărie modernă. Cu aparatură, veselă. Aici avem veselă, cuptor cu microunde, maşină de spălat, chiuvetă, aragaz”, spune Cornel Ştefan, viceprimarul comunei Slătioara.
Au trecut patru ani de când Primăria Slătioara a construit căminul, gândit ca o casă cu patru camere şi curte.
„Nu ne permitem, din bugetul local, să asigurăm buna desfăşurare a Centrului de îngrijire bătrâni”, spune viceprimarul.
Condiţia ar fi angajarea cu normă întreagă a 11 oameni, într-o comună care plăteşte deja de la buget 23 de salarii. Ca să deschidă căminul, primăria achită constant utilităţile şi caută 8 bătrâni gata să plătească 2.400 de lei lunar pentru îngrijire.
„Cin' te primeşte la cămin cu pensie mică?”, spune Ioana Ratcu.
Realitatea asistenţei care îi ocoleşte chiar pe cei mai vulnerabili e cunoscută în minister.
„Practic, noi, în multe din zonele din această ţară, încă mimăm asistenţa socială. (...) În loc să avem o activitate pe teren (...) la firul ierbii - avem, de fapt, persoane înglodate de dosare care tot ce trebuie să facă e să stea să facă hârtii de dimineaţa până seara, care de multe ori au o mare doză de arbitrar în ceea ce priveşte modul cum se acordă beneficiile sociale”, spune Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii.
Niciun guvern nu a găsit încă o soluţie.
Căminul din Slătioara nu e singurul construit, dotat cu bani europeni până la oale şi tacâmuri, apoi închis. Numărul lor în toată ţara nu a fost socotit de nicio autoritate. Nici banii cheltuiţi. Doar în Vâlcea, judeţul cu cei mai mulţi vârstnici din România, sunt cinci astfel de locuri pe care primăriile nu le pot finanţa ca să funcţioneze. Le-ar pasa la judeţ. Nici acolo însă nu sunt bani.
Din datele Ministerului Muncii, în România sunt 118 cămine de bătrâni în tot sistemul public. 44 ţin de Consiliile Judeţene, 74 - de primării.
O medie de două pe judeţ. Realitatea arată însă că există judeţe fără niciun cămin de stat sau în care supraviţuieşte unul singur.
Problema nu ar fi atât de bani, cât de modul în care sunt alocaţi. Dacă centrele de îngrijire pentru adulții cu dizabilităţi sunt finanţate în proporţie de 90% direct de la bugetul de stat, pentru căminele de bătrâni Ministerul Muncii îşi asumă, abia de câteva luni, doar 10% din cheltuieli.
„Problema de fond pe care noi o avem este că statul trebuie să îşi asume, şi ca buget de stat, şi el o componetă (...) Am demarat acest efort (...), am obţinut ca Ministerul de Finanţe să îşi asume 10% din finanţare şi este un prim pas”, spune Dragoş Pîslaru.
„Autorităţile locale sunt obligate să finanţeze aceste centre. Sigur, pot fi şi autorităţi locale - primării - care sunt mai mici şi au un buget mai mic. Dar ele se pot compensa cu Consiliul Judeţean şi fac acest lucru”, spune Marius Adrian Dobre, secretar de stat în Ministerul Muncii.
În orice oraş mic, un cămin de bătrâni se poate dovedi uşor un pariu pierdut.
Râmnicu Vâlcea e, însă, un oraş mare. Din 2006, primăria a plătit aproape trei milioane de euro să ridice cel mai modern cămin public din România. La final, nu a găsit alţi 200.000 de euro pentru dotări. L-a scos, deci, la licitaţie, mai întâi în 2013, apoi un an mai târziu, pentru a-l da, gata făcut, unei fundaţii.
Aşa intră în horă Florin Adrian Secureanu. Bunele relaţii cu un fost general din Ministerul de Interne şi cu primarul Emilian Frâncu îl aduc pe directorul de atunci al Spitalului Nicolae Malaxa din Bucureşti în situaţia de a lua căminul de la stat, pentru 40 de ani. În 2014, Secureanu e singurul pretendent, printr-o fundaţie locală. Ca să facă bani, îi strecoară în nume o sintagmă cu rezonanţă: Ordinul Cavalerilor de Malta.
„Am fost contactaţi mereu de persoane care au aflat că au fost păcălite... Li s-a cerut sau ei au plătit ceva pentru decoraţia sau statutul de membru, de cavaler. Domnul doctor Adrian Secureanu nu a fost niciodată şi nu este membru al Ordinului Suveran de Malta”, spune Jakob Kripp, ambasador al Ordinului de Malta în România.
Doi ani şi jumătate, cavalerii fără blazon adună bani, aduc în cămin mobilier şi aparatură fără acte care să le ateste provenienţa şi aşteaptă să pornească o afacere profitabilă. Doar normele Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, înăsprite după incendiul din Colectiv, blochează licenţierea.
Cu Adrian Secureanu arestat preveniv, fundaţia redă în decembrie căminul, tot închis, primăriei.
Mircia Gutău, primarul municipiului Râmnicu Vâlcea: Aici e o secţie de îngrijiri medicale. Terapie cu laser... Uitaţi-vă! O sală de forţă... Din păcate, tencuiala nefiind încălzită, a picat ceva din tencuială. Aici este o curte interioară în care bătrânii pot veni să joace un şah, să discute, să joace un rummy. Aici este un cabinet de hidroterapie prin masaj. Uitaţi-vă cum arată. Sunt convins că mulţi vor fi invidioşi.
Reporter: Şi n-a intrat niciun bătrân?
Mircia Gutău: Niciun bătrân, niciodată.
Reporter: Deşi au trecut 8 ani.
Mircia Gutău: Exact. Este strigător la cer! Aici este un salon de stomatologie, dotat ultra de fundaţia respectivă, până la urmă din banii primăriei. Pentru că ei trebuia să plătească o redevenţă şi s-a compensat redevenţa cu investiţia pe care au făcut-o.
Primăria pierde 95.000 de lei pe an, dar primeşte dotările cu provenienţă incertă. Drumul lor înapoi conduce spre Spitalul Malaxa.
„Oamenii care administrau căminul, până a-l prelua noi, erau oameni de la Bucureşti. Am aflat că erau angajaţi la Spitalul Malaxa. De aceea se şi explică (...) cum au putut să reziste financiar. Plătea statul”, spune Mircia Gutău.
În ciuda lipsei de activitate, fundaţia a fost, în ultimul an fiscal, pe plus. Angajat şi el la Spitalul Malaxa, preşedintele oficial al ONG-ului spune că nu cunoaşte circuitele financiare.
„Eu nu ştiu să fi intrat ceva bani acolo. Singurul care are drept de semnătură în bănci este domnul Secureanu”, spune Traian Nica, preşedintele Fundaţiei Marele Priorat Autonom al Ordinului Suveran al Sf. Ioan de Ierusalim Cavalerii de Malta.
De la obiectele care mobilează căminul până la serviciile de pază sau mapele de prezentare pregătite de Adrian Secureanu pentru inaugurarea şi promovarea căminului din Ostroveni, toate se leagă, într-un fel sau altul, de banii ori de contractele Spitalului Malaxa cu diverse firme private.
„Firma de pază era plătită de o firmă din Bucureşti care asigura paza şi la Spitalul Malaxa, deci lucrurile foarte bine învârtite în jurul Spitalului Malaxa”, spune Mircia Gutău.
Reporter: Nu aţi avut un partener din Vâlcea cu care...
Tudorache Marinescu, SC MTC GUARD SECURITY SRL: Nu, nu, nu.
Reporter: ... să fi făcut paza acestui obiectiv?
Tudorache Marinescu: Nu, nu, nu.
Reporter: Nu aţi avut nicio legătură cu căminul de bătrâni?
Tudorache Marinescu: Nu, nu, nu, nu.
Proprietarul firmei din Vâlcea îl contrazice pe administratorul firmei din Bucureşti.
„Noi am semnat un contract cu ei că păzim centrul de bătrâni Ostroveni. Cu MTC Guard. Ştiu că firma de pază asigura paza şi la Malaxa”, spune Nicolae Ştefan, SC VULTURUL SECURITY SRL Rm Vâlcea.
Legăturile cu Malaxa nu se opresc la contractul de pază. Primul obiect ajuns la cămin în 2014 este un computer tomograf păstrat încă sub sigiliu. Vine de la Pro Eurolife Med. Este firma care face investigaţii de specialitate într-un spaţiu din Spitalul Malaxa şi de la care acelaşi spital ia contra cost personal pentru a-i furniza servicii medicale.
„A fost o donaţie. El a fost achiziţionat în leasing, la sfârşit a fost defectat şi ar fi costat prea mult reparaţia. S-a ivit ocazia pentru a se deschide un nou punct de lucru acolo pentru noi. Dar nu mai era în sarcina noastră să îl punem în funcţiune”, spune Andrei Barabulea, PRO EUROLIFE MED SRL.
În căminul de la Ostroveni, 80 de paturi aşteaptă complet echipate. Cearşafurile şi feţele de pernă poartă eticheta DENIMED CLEANING SRL, firma care curăţă dinainte de 2014 lenjeria destinată Spitalului Malaxa. Reprezentanţii firmei exclud varianta vreunei donaţii. Arată, în schimb, că în spital se rulează peste 700 de seturi complete de lenjerie anual, iar inventare pe secţii nu au fost făcute.
„Denimed Cleaning SRL a predat către Spitalul "N. Malaxa" obiecte de inventar moale pe bază de proces verbal. Orice lipsă nu poate apărea decât în cadrul secţiilor. Explicaţii ale beneficiarilor pentru lipsa inventarului moale din cadrul secţiei: "A plecat pacientul cu lenjeria acasă"; "S-a rupt şi am aruncat-o"; "Transferul pacientului cu lenjeria de pat, de la un spital la altul, cu ambulanţa"; "Decesul şi transferul la morgă"”, se arată într-un răspuns al DENIMED CLEANING SRL pentru Digi24.
Dotările fără costuri au fost doar o parte a planului de la Ostroveni. Pentru a atrage clienţi, Adrian Secureanu a comandat câteva sute de mape şi un film cu care să-şi facă reclamă. În lipsă de rezidenți, a plătit pentru o zi bătrâni din Vâlcea să se lase pozaţi în cămin. Printre figuranţii punerii în scenă apar el însuşi şi partenera sa, Eugenia Chiriac, alintată „Vrăbiuţa”.
Macheta mapelor și filmările sunt plătite din bani publici. Reprezentanții firmei Grupul de Arte SRL, care au făcut filmul şi macheta revistei, refuză să apară într-un interviu filmat. Confirmă însă că au emis factura pe numele spitalului și nu pe cel al fundației, cu toate că între firmă și spital nu se semnase un contract.
Mecanismul care a legat căminul din Ostroveni de spitalul din Bucureşti a avut, în final, un singur scop: profitul.
„Intenţia lui era să pornească acest cămin şi să obţină nişte profituri relativ legale. O dată ce faci dotările aşa cum le faci, după aia, când intră pe profit, poţi să scoţi nişte bani”, spune Traian Nica, preşedintele Fundaţiei Marele Priorat Autonom al Ordinului Severan al Sf. Ioan de Ierusalim Cavalerii de Malta.
Arestat preventiv, Adrian Secureanu nu a putut fi contactat. În urma lui, la Ostroveni rămâne eşecul a ceea ce documentele oficiale numesc parteneriat public-privat pentru servicii sociale.
În tot acest timp, în judeţul cu cei mai mulţi vârstnici, şase cămine stau închise şi numai trei găzduiesc bătrâni.
Din cele 6 cămine făcute cu bani europeni e deschis doar unul, în comuna Roeşti. Cu 17 bătrâni în îngrijire, înghite 20% din bugetul local. 1.000 de lei plătesc familiile ca taxă lunară şi încă pe atât pune primăria. Până când va putea fi extins, se susţine la limită.
„Cheltuielile sunt mari. Dar dacă reuşim, din 2017, când vrem să mai modernizăm şi să mai mărim un pic, cu 25, cu 30 de bătrâni (...) se cam echilibrează cheltuielile cu taxele, cu ce încasăm”, spune Gheorghe Drăgulescu, viceprimarul comunei Roeşti.
Constantin Călin a fost mecanic de locomotivă. După 16 ani de pensie, şi-a găsit în căminul din Roeşti o cameră şi un rost.
„Copiii au plecat în Anglia, au luat şi baba dădacă... Şi eu sunt singur. Ăsta este adevărul. (...) Ea zice că o duce bine. Dacă-s copiii cu ea... Asta-i soarta!”, spune el.
Constantin Călin nu are perspectiva clară a revenirii la viaţa lui de dinainte. N-ar avea-o, azi, în niciun cămin din România. Bătrânii sunt încă trataţi drept cazuri de instituţionalizare până la sfârşitul vieţii, fără un plan concret de viitor.
Numai pe listele oficiale de aşteptare sunt azi 2.800 de nume în toată țara. Căminele de stat înseamnă 7.700 de locuri. 6.600 sunt deja ocupate. Cele 1.100 care ar apărea ca libere sunt, în realitate, indisponibile pentru că nu mai primesc bani de la primăriile în administrarea cărora se află.
Îngrijirea minimă a unui bătrân instituționalizat costă, în România, între 1.980 și 2.370 de lei lunar, în funcție de gradul de dependență. Suma e stabilită anual de Guvern. Din pensiile bătrânilor, statul poate reține cel mult 60%. Pentru cei mai mulți, înseamnă 300-400 de lei. Diferența le revine autorităților locale și familiilor.
Consiliile locale suportă, în general, între 500 și 1.400 de lei de persoană. Familiile rămân cu o diferență de 600 până la 1.100 de lei. Cele mai multe nu o pot plăti sau o ignoră.
În ultimii 20 de ani, nu a existat nicio strategie națională legată de îngrijirea bătrânilor. Banii s-au cheltuit fără noimă, pe investiții cu viitor incert sau direct pe salarii, utilități și alimente. Până când n-au mai fost.
„La nivelul întregului sistem de asistenţă socială, am descoperit că statul nu cunoaşte bine problemele cu care se confruntă persoanele vulnerabile. Statul nu trebuie să fie o peşteră în care se îngrămădesc oamenii ca să îşi stingă viaţa”, spune Dragoș Pîslaru, fostul ministru al Muncii.
„Ne-am propus acest obiectiv şi cred că în prima jumătate a acestui an vom veni cu nişte modificări esenţiale la legea 17/2000. Mai concret, veţi vedea când vom avea legea în dezbatere publică”, spune Marius Adrian Dobre, secretar de stat în Ministerul Muncii.
Din 2000 până azi, în căminele de bătrâni au ajuns prin Ministerul Muncii 14,4 miliarde de euro din bugetul naţional. Au acoperit reparaţii, amenajări şi modernizări în 51 de astfel de centre de îngrijire. Noua problemă devine plata utilităţilor şi a salariilor, rămasă la autorităţile locale.
În 2011, Guvernul acceptă să suporte integral cheltuielile a 19 cămine. Sunt fostele spitale închise, din lipsă de bani, în micile oraşe. Înţelegerea asumată iniţial până în 2013 se prelungeşte încă doi ani. Aşa-numitul Program de Interes Naţional însumează 11 milioane de euro.
„Dar banii, când erau daţi, erau daţi fără condiţionalităţi. Erau daţi pur şi simplu ca să acopere o nevoie la nivelul local”, spune Dragoș Pîslaru.
În 2016, obligaţia de a finanţa fostele spitale devenite cămine rămâne în totalitate la primării. Guvernul pune 2 milioane de euro la dispoziţia tuturor celor 118 cămine din România. Nu pentru utilităţi şi salarii de această dată, ci pentru angajarea personalului de specialitate care să ajungă astfel de la 47% la 60%.
Doar 18 primării depun dosare. Numai trei câştigă. Din două milioane de euro se atrag 21.300.
Cel puţin 15 din cele 19 cămine foste spitale sunt azi ameninţate cu închiderea. Au peste 700 de rezidenţi dependenţi de sponsori şi de ajutoare.
La căminul din Bălceşti sunt oficial 64 de locuri. Îl locuiesc, de fapt, 43 de bătrâni. Chiar dacă sunt locuri libere, de un an nu se mai fac internări, din lipsă de finanţare.
„Ne-am înfiinţat din spitalul defiinţat, am fost finanţaţi 5 ani de zile. După aceea am fost aruncaţi în spinarea primăriei, primărie care nu are bani să ne susţină. (...) Începând din august s-au terminat toate fondurile, am rămas să ne finanţăm doar cu banii pe care îi încasăm din contribuţiile de la beneficiari”, spune Gabriel Popescu, directorul căminului de bătrâni din Bălceşti.
Pentru că primăria refuză să plătească pentru îngrijirea bătrânilor veniţi din alte localităţi, fiecare zi în care căminul e deschis poate fi ultima.
Silvia Făurescu are 80 de ani. 25 de ani a fost asistentă medicală chiar la Spitalul din Bălceşti devenit cămin. Are două fete şi patru nepoţi, toţi născuţi clădirea în care stă azi. Toţi sunt departe.
„Bătrâneţea e urâtă rău. E urâtă”, spune ea.
Pentru îngrijirea ei și a altor 12 rezidenţi din oraş primăria acceptă să contribuie. Doar că în ziua în care se vor termina din nou alimentele, Silvia Făurescu va trebui să plece, la fel ca toţi ceilalţi.
„Consiliul Local Bălceşti nu are cum să susţină activitatea Căminului de bătrâni Bălceşti pentru că nu este de interes local. Înseamnă încetarea activităţii”, spune Constantin Aleca, primarul oraşului Bălceşti.
„În mod normal, ele trebuie să fie în continuare la autoritatea locală. În afară de faptul că autoritatea locală este cea care cunoaşte cel mai bine nevoile societăţii, este vorba până la urmă şi despre o redistribuire a cheltuielilor pe buget, şi local, şi central”, spune Marius Adrian Dobre, secretar de stat în Ministerul Muncii.
Prinşi la mijloc în confruntările politice, bătrânilor fără certificate de handicap li se promite mutarea într-un cămin nou. Terminat din 2012 şi inaugurat de mai multe ori, căminul cu 30 de locuri de la Nicolae Bălcescu e finanţat din bani europeni. De aproape 5 ani, îi lipsesc angajaţii şi diverse avize.
„Am construit centrale noi, centrale termice - pentru că ea o centrală pe panouri solare, care iarna... să ne ierte Dumnezeu, acestea merg de la 2-3 grade în sus, să fie lumină şi soare. (...) Acuma am întârziat (...) nu primim avizul de funcţionare a centralei pe care am montat-o. Cum îl primim, a doua zi vom putea transfera beneficiarii”, spune Antonie Ceauşu, director adjunct DGASPC Vâlcea.
Gheorghiţa Truşcă e singură de aproape 20 de ani. E cazul clasic al bătrânului cu venit minim, fără familie, plimbat deja prin trei-patru cămine.
„Acum, Dumnezeu ştie ce va mai face cu noi. (...) Eu mă rog să mă ia. Un' te duci să mai cunoşti altă lume, pe la alte cămine? La bătrâneţea asta...”, spune ea.
Departe de bugete, de politici şi de strategii, oamenii ca Gheorghiţa Truşcă nu-şi pot decât pândi, până la capăt, norocul.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
