Locuitorii din singurul oraș artificial din România trăiesc atât de rău, încât tânjesc după comunism
Victoria, singurul oraş artificial din România, se chinuie să trăiască. Din marele combinat chimic în jurul căruia au fost construite blocuri au rămas doar câteva hale. Locurile de muncă sunt puţine, speranţele aşijderea. Acasă au mai rămas doar bătrânii şi cei care fac naveta la Braşov sau Făgăraş.
Un gard şubred şi-o grămadă de crengi îngheţate îi ţin de urât "V"-ului de la intrare. Soarele-i rece... Pe calea ferată trece doar timpul. Şinele zac ninse. În staţie, un navetist zgribulit caută transport. Deasupra coloniei, un cârd de grauri tulbură cerul. Pe uliţe, oamenii-s rari. Mulţi bătrâni, puţini tineri. De câţiva ani, aşa-i oraşul Victoria: îmbătrânit pe străzi, îmbătrânit la ferestre, îmbătrânit în statistici. Belşugul pe care combinatul chimic îl asigura, ordinioară, tuturor a rămas poveste. Viaţa, cu bune şi rele, a rămas în amintiri, în fotografii şi-n pelicula de arhivă.
Victoria, oraşul cu oameni rari
Virgil a fost şantierist. Acum e paznic la patron. Are glas cald şi amintiri frumoase.
Virgil Rusu: Era foarte bine, domnule, în comunism. Foarte bine era... Era lume... Multă lume era. Acum putem să numărăm câţi oameni lucrează la combinat.
-Când s-a stricat treaba?
-Păi... după Revoluţie! După Revoluţie a mai o mers o ţâră şi după aceea o început tot să strângă şurubul tot mai puţin, mai puţin... Până când s-o dărâmat toate!
-Praf s-a ales!
-Toate! Asta-i domnule...
- Erai fericit, matale?!
-Daaa. Da, da, da! Aşa e! Acum nu, nu...
Eşecul Victoriei
Şi alţii erau... Decăderea combinatului i-a împrăştiat însă, care încotro. La dreapta făbricuţei pe care-o păzeşte Virgil era un cămin de nefamilişti. Acum e ruină...
-S-a ales praful, de tot!
Alt cămin muncitoresc e-n oraş. Tot paragină.
-S-o distrus că nu l-o întreţinut! Şi la Revoluţie erau oameni aici. De prin 97, 98... Când s-o stricat, când s-o început cu privatizările... s-o desfinţat. Fiecare etaj era cui şef de palier, curăţenie, minuni, camerele... flori, minuni.
Astăzi gunoaie, damf amar, urâţenie. Dincolo de ruină sunt grădini. Una e a lui Ştefan. A venit în oraş în 1966, din Oradea, şi a fost cineva. Om greu! În vremea raţionalizării, când fiecare victorian avea voie să cumpere doar o jumătate de pâine pe zi, el a fost directorul fabricii de pâine din oraş. În 1982 a fost uns şeful cantinelor combinatului. Tot om mare. El aproviziona oraşul cu carne. A dat de mâncare la mai mulţi muncitori decât are astăzi tot oraşul.
-Câţi oameni mâncau acolo?
Ştefan Szokai, localnic: Atunci, combinatul avea 4500 de angajaţi. Cu gamelă, cu ăsta, cu bidoanele duceam mâncarea. Dar, câteodată, pregăteam şi sus la microcantine.
-La câte persoane?
-La 2500.
-Care era meniul?
-Meniul era o ciorbă, un felul doi, un felul trei. Era mâncare foarte bună. Noi am fost ca o familie aici în oraşul Victoria...
Omul e pensionar acum. Creşte o mână de găini şi raţe, pe-o bucată de pământ de la periferie. Are un băiat în America şi-o fată judecător la Bucureşti. E bunic. Viaţa îi este împlinită, dar declinul oraşului îi necăjeşte sufletul.
Ştefan Szokai, localnic: Vai... Mie-mi vine să plâng. Un investitor trebuie în oraşul nostru, să avem şi noi o făbricuţă aici, care merge, şi copiii ăştia, tineretul ăsta, să nu mai facă naveta în altă parte. Să muncească în oraşul nostru. Că noi am clădit oraşul ăsta, de fapt.
Vecin de gospodărie e Marinel. Pensionar. 68 de ani, fost frezor la combinat.
Marinel Molândac: Acum s-a dus totul. Tineretul, copiii ne-or plecat în lume. Şi-am mai rămas noi, în vârstă. Toţi trecuţi de 65 încolo... Bolnavi... A mai rămas puţin tineret, care nu are unde să lucreze. N-au unde să lucreze... E vai şi amar!
Copiii Victoriei, plecaţi în pribegie
Din şase copii, trei i-au plecat în pribegie. Parte bună dintre nepoţi şi-i vede pe... computer.
Marinel Molândac , localnic: Ne-am pierdut familiile. Ne-au plecat copiii... În Italia. Am deja un nepot şi-o nepoţică. Mi-e dor. Dar ne mai vedem şi la... la cameră. Dar e una când eşti faţă în faţă şi alta când te vezi printr-un geam... Păi mi-e dor de ei, dar ce să facem?
Una dintre marile fabrici ale Sebeşului de astăzi, care dă de lucru la 3 - 4 mii de oameni, putea fi în Victoria. Patronatul n-a reuşit să colaboreze însă cu vechea administraţie a oraşului. Şi-a plecat. Acum, aleşii locali caută oameni de afaceri, dar... fară izbândă. Pentru investitorii dispuşi să descalece cu tot cu bani, în Victoria, consilierii au aprobat chiar un set de facilităţi fiscale. Sunt disponibile şi 400 de hectare de pământ, în intravilan.
Cristian Gheorghe, primarul oraşului Victoria: De la 100 de mii, până la 300 de mii de euro, se reduce impozitul la 50% pentru teren şi pentru construcţie! De la 300 de mii la un milion, în care facilităţile sunt 75%. Peste trei milioane de euro nu se plăteşte nimic impozit, pe perioadă de trei ani. Şi, cu toate acestea, încă n-au venit investitori care să rămână în oraşul Victoria şi să facă o investiţie. Au venit firme care s-au bucurat că avem hectarele disponibile şi pot să-şi facă investiţia rapid, dar făcând un studiu de impact şi de fezabilitate s-a demonstrat că nu există forţă de muncă suficientă la nivelul pe care ei îl doreau.
Oraşul Victoria ar putea deveni comună
Cam aceasta-i povestea care sufocă Victoria. Şi nu e întreagă. Cu 80 de ani în urmă, sub munte exista doar comuna Ucea. Atât. Oraşul a fost construit pe pământurile ei. Acum primăria comunei îşi vrea partea. Cere să administreze 140 de hectare din zona industrială a Victoriei, să încaseze taxele şi impozitele plătite de cei mai importanţi investitori din oraş. Cazul este deja la tribunal, iar verdictul poate dizolva Victoria.
Cristian Gheorghe, primarul oraşului Victoria: Ar însemna ca oraşul să fie închis. Dar nu e nicio problemă din punctul nostru, pentru că am putea supravieţui ca şi comuna - Oraş Victoria. Păi... da! Dacă ne-ar lua asta, atunci ar scădea şi numărul de locuitori. Atunci oraşul ar trebui să se transforme în comună.
Victoria, un oraş revendicat
Administraţia comunei Ucea de Jos nu comentează situaţia. 103 localnici, însă, majoritatea din satul Corbi, revendică şi ei o parte din fosta colonie Ucea. Din oraş, adică. În 1951, statul le-a luat forţat peste 230 de hectare. Acum, moştenitorii le vor înapoi. Ioan este unul dintre ei. Vrea pământ la periferia Victoriei.
Ioan Şomârdolea, reclamant: Peste trei hectare a avut familia mea. O parcelă era în faţa noastră, sus pe deal. Alte trei, mai departe, la 300 de metri după deal, încolo. Oamenii cer pământul expropriat. Iar la ora la care vorbim, din 2013 este lege care le dă dreptul de despăgubire în bani, nu în pământ.
Dacă-şi va pierde pământurile, Victoria nu va mai avea terenuri comasate pentru potenţiali investitori. Dezvoltarea economică ar fi blocată, echivalentă cu zero. Mândria comuniştilor de altădată ar începe să moară lent. Oră de oră, zi de zi... Apropos: Victoria este oraşul cu cele mai mici taxe funerare din ţară.
Cristian Gheorghe, primarul oraşului Victoria: Dacă vrei să-ţi iei un loc la cimitir, 20 de lei. Iar capela, ca să poţi s-o închiriezi, e 30 de lei pe zi.
Moartea-i ieftină, aşadar, traiul scump. Povestea urbei de la poalele Făgăraşilor n-are epilog. Dar este reală.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
