Tratative paralele pentru pace. Regele Mihai și mareșalul Ion Antonescu negociau separat cu URSS
Negociaţi, negociaţi, negociaţi. Aceasta a fost sarcina de căpătâi a diplomaţilor români în perioada 1942-1944. Nici nu e de mirare. După dezastrul de la Stalingrad, trupele germano-române au fost împinse constant spre vest, cu pierderi grele, iar la Bucureşti era tot mai limpede că Hitler pierde războiul. Aşa se face că mareşalul Antonescu, pe de o parte, regele Mihai şi liderii partidelor politice, pe de altă parte, au început negocieri febrile cu aliaţii, ca să ferească ţara de pericolul suprem: invazia Armatei Roşii. La 23 august 1944, tratativele erau în toi, dar pacea bătea pasul pe loc.
„O alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump plătită." Vorbele aproape profetice ale istoricului A.D.Xenopol i-au urmarit cu siguranţă pe mulţi dintre diplomaţii români din perioada interbelică. Tocmai de aceea, ministrul de Externe de la Bucureşti, Mihai Antonescu, a iniţiat primele negocieri de pace în Apus şi nu la Răsărit. El i-a propus omologului său italian, contele Ciano, un plan concret de ieşire din război.
„Un efort de a-i convinge pe aliaţii Germaniei, inclusiv Italia lui Mussolini, şi pe alţi sateliţi ai Germaniei de a exercita presiuni asupra lui Hitler, o iluzie”, spune Şerban Papacostea, istoric.
Hitler a aflat şi n-a întârziat să-i reproşeze asta mareşalului şi să-i ceară demiterea ministrului de Externe. Oficial, Ion Antonescu a susţinut că nu ştia despre aceste planuri, dar nu l-a demis pe cel mai apropiat colaborator al său.
„Mihai Antonescu nu-i spunea totul mareşalului, pentru că ştia că mareşalul era opus unei idei a schimbării fronturilor şi a răsturnării alianţelor, din aliat al Germaniei, România să devină un aliat al occidentalilor şi al Uniunii Sovietice. El negocia cu sovieticii, cu ştirea, cred eu, şi a mareşalului, care se făcea că nu ştie”, subliniază Mihai Dimitrie Sturdza, istoric.
Dovadă că mareşalul ştia foarte bine ce se petrece, el însuşi l-a însărcinat în septembrie 1943 pe ataşatul militar al României la Ankara să le comunice occidentalilor că românii vor coopera cu trupele anglo-americane, dacă vor intra în România, şi le vor pune la dispoziţie 22 de divizii complet echipate. Speranţele românilor erau legate de mult aşteptata debarcare a anglo-americanilor în Balcani, care nu s-a mai produs, pentru că odată cu conferinţa Celor Trei Mari de la Teheran - liderul sovietic Iosif Stalin, preşedintele american Theodore Roosevelt și prim-ministrul britanic Winston Churchill, la sfârşitul anului 1943 - URSS va decide asupra viitorului României, dar şi al spaţiului sud-est european.
„Anglo-americanii nu făceau altceva decât să-i împingă pe români în braţele sovieticilor”
„Anglo-americanii nu făceau altceva decât să-i împingă pe români în braţele sovieticilor, dat fiind că frontul românesc, din punct de vedere militar, al strategiei războiului, cădea în sfera militară rusească, explică Mihai Dimitrie Sturdza.
Trimişii mareşalului nu erau însă nici pe departe singurii care încercau să scoată România din război. Se purtau negocieri la Ankara, Madrid, Lisabona, Stockholm şi Cairo, până şi în Mexic, din partea fostului rege Carol al II-lea.
În plus, aşa cum Mihai Antonescu negocia fără ştirea şefului său direct, mareşalul, şi subalternii săi din minister purtau propriile negocieri. „Paralel cu telegramele oficiale pe care le primeam, erau nişte telegrame secrete, ale căror răspunsuri şi expedieri nu erau văzute nici de secretarul general al ministerului şi nici de ministrul de Externe, Mihai Antonescu”, spune Neagu Djuvara, istoric şi diplomat.
Aşa s-a ajuns în situaţia în care la Stockholm sovieticii negociau de fapt cu două echipe româneşti. Una era condusă de ministrul plenipotențiar al României, Frederic Nanu, în numele mareşalului, cealaltă era coordonată de secretarul legaţiei româneşti, George Duca, în numele regelui Mihai şi al liderilor partidelor politice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. De partea lor, sovieticii păreau să prefere un armistiţiu încheiat direct cu Ion Antonescu.
„Sovieticii nu voiau cu niciun preţ să aibă de-a face cu regele şi cu opoziţia unită, care era anglofilă, americanofilă şi francofilă, ci voiau să aibă de-a face cu mareşalul Antonescu, un militar aliat al lui Hitler, pe care sovieticii îl lua mai în serios decât pe un rege de 23 de ani”, subliniază Mihai Dimitrie Sturdza.
Nu era vorba doar de neîncrederea în experienţa unui suveran atât de tânăr. „Încheierea unui armistiţiu cu Antonescu ar fi constituit un succes de propagandă extraordinar, unul din principalii aliaţi ai lui Hitler care părăseşte coaliţia Axei şi se înţelege cu sovieticii”, subliniază Mihai Dimitrie Sturdza.
A treia linie de negociere
Pe lângă tratativele paralele de la Stockholm, o a treia linie de negociere a fost deschisă prin trimiterea prinţului Barbu Ştirbey, un apropiat al Palatului Regal, la conferinţa aliată de la Cairo. În numele opoziţiei unite, acesta le-a declarat anglo-americanilor că este posibilă inclusiv o lovitură de stat, pentru îndepărtarea lui Ion Antonescu. Regele, ţărăniştii şi liberalii voiau însă asigurări clare din partea aliaţilor în următoarele privinţe: România trebuia să-şi menţină independenţa şi drepturile teritoriale, să obţină statutul de cobeligerant şi ajutor militar şi diplomatic din partea aliaţilor, în cazul în care ar fi fost atacată de Bulgaria sau Ungaria, după întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
La rândul său, mareşalul insista în cadrul negocierilor purtate la Stockholm pe recuperarea Transilvaniei de Nord, anexată de Ungaria prin dictatul de la Viena. În plus, voia să le acorde germanilor un răgaz de 15 zile pentru a se retrage din România, dacă Bucureştiul ar fi încheiat pacea cu sovieticii şi desemnarea unei zone din vestul României, în care Armata Roşie să nu aibă acces. Culmea, sovieticii au acceptat, dar mulţi istorici cred că au făcut asta tocmai pentru că termenii lui Antonescu erau imposibil de realizat.
„Această acceptare a fost adusă la Bucureşti la 30 mai, faceţi socoteala, iunie, iulie, până la 23 august, sunt două luni şi trei sferturi de când avea un răspuns favorabil şi nu a răspuns că îl acceptă”, spune Neagu Djuvara.
Mareşalul nu a dat curs nici mai târziu acestei aşa-zise deschideri a Moscovei, chiar dacă unii cercetători susţin că acesta a transmis ruşilor o telegramă privind capitularea. Istoricul Neagu Djuvara, trimis special cu această ocazie la Stockholm, pe 22 august, cu o zi înaintea arestării mareşalului, e convins că Ion Antonescu nu dorea un acord cu sovieticii.
„Dacă se trimitea o depeşă cifrată ajungea într-o oră, adică într-o clipă ajunge prin telegramă şi 30 de minute ca să o descifrezi. De ce trimiţi pe cineva care să facă două zile până acolo şi două zile cu semn de întrebare, pentru că erau bombardamentele aliate permanente asupra Germaniei”, spune Neagu Djuvara.
Un simplu proiect de armistițiu
Dincolo de acest aspect, alţi istorici sunt convinşi că, de fapt, documentul era doar un proiect de armistiţiu, nu varianta finală. „Eu îl contrazic pe Neagu Djuvara în ceea ce priveşte termenul de telegramă. Nu a fost nicio telegramă care să spună că mâine încheiaţi armistiţiul. Nu a fost nicio telegramă, a fost un memoriu, trimis de Mihai Antonescu, ministrul de Externe”, subliniază Mihai Dimitrie Sturdza.
Oricum, pentru Ion și Mihai Antonescu, era deja prea târziu. La 23 august au fost arestaţi la Palatul Regal, iar negocierile cu sovieticii s-au concretizat abia la 12 septembrie, prin semnarea convenţiei de armistiţiu de la Moscova. Şi în privinţa aceasta, istoricii rămân împărţiţi. Unii consideră că mareşalul ar fi putut să încheie o pace mai avantajoasa decât cea semnată de reprezentanţii regelui. Alţii susţin însă că fără lovitura de palat de la 23 august, România ar fi avut şi mai mult de suferit.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
