1990, anul 0. Economia după Revoluție: reforme sabotate ideologic
La două săptămâni de la Marea Mineriadă, în iunie 1990, prim-ministrul Petre Roman îşi prezenta în Parlament programul de guvernare. Violenţele din Bucureşti aruncaseră asupra lui şi a preşedintelui Iliescu suspiciunea că vor să menţină România într-o zonă gri: reforme economice limitate şi libertăţi politice relative.
„Din fericire, în momentul când guvernul pe care l-am condus a fost învestit în Parlament în ziua de 29 iunie şi când am prezentat Parlamentului documentul, adică programul de reformă a României, s-a văzut care erau adevăratele intenţii ale noastre, adică ale reformiştilor, adică a oamenilor care intrau la guvernare, de această dată legitim. Am avut un program foarte serios, foarte bine primit peste tot. Şi s-a întâmplat un lucru cu adevărat incredibil. Noi nu am avut nici un vot împotrivă. Câteva abţineri”, spune Petre Roman.
Programul, elaborat sub conducerea unei echipe conduse de academicianul Tudorel Postolache, vorbea despre „o revoluţie managerială” în întreprinderile de stat. Urmau să fie înfiinţate firme şi companii private şi să fie încurajate libera iniţiativă şi investiţiile străine.
„Programul era bun. Avea tot ce îi trebuia ca să facem tranziţia. Problemele au apărut în execuţie. În plus, au apărut reacţiile de respingere foarte puternice, inclusiv vizitele minerilor în Bucureşti, şi atunci totul a intrat într-un fel de tranziţie, cu multe rateuri, cu multe obstacole şi care au durat mult prea mult”, spune fostul premier Theodor Stolojan.
Pe hârtie, totul părea în regulă. În fapt, chiar programul de guvernare avea lipsuri majore: retrocedarea proprietăţilor se anunţa limitată şi excludea pădurile. Privatizarea nu se făcea imediat şi integral. Întreprinderile de vânzare se împărţeau între stat şi mediul privat, dar partea privată nu venea de la investitori, ci de la salariaţi. Decizia, utilă electoral, a agravat lipsa de tehnologie nouă resimţită în economie încă din anii '80.
„Era o greşeală imensă să dai întreprinderi importante salariaţilor, oameni care şi-au vândut maşinile, casele şi au cumpărat întreprinderi, dar mai departe era nevoie de investiţii, era nevoie de investiţii foarte mari pentru retehnologizarea întreprinderilor. Practic în 1989, când Petre Roman îşi întorcea buzunarele pe dos şi spunea că nu mai are nici un ban şi că guvernează peste un morman de fiare vechi, exagera, desigur, nu se ajunsese chiar acolo, dar acele întreprinderi cumpărate de salariaţi cu ultimii bani, nu puteau fi retehnologizate pentru că oamenii aceia nu aveau bani”, spune Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR.
Legea 15 din 1990, de reorganizare a întreprinderilor ca regii autonome şi societăţi comerciale, şi legea 31, de înfiinţare a societăţilor comerciale private noi, au deschis România spre capitalism. Registrul Comerţului a înregistrat imediat zeci şi sute de cereri. Puţine companii înfiinţate atunci au rezistat până azi. Principiile clasice ale economiei libere erau subminate chiar din interiorul puterii FSN. Alexandru Bârlădeanu, de exemplu, economistul regimului Dej la sfârşitul anilor '50, devenit în 1990 preşedintele Senatului, se opunea deschis liberalizării economiei. Şi era influent.
„Din momentul în care a început să se desfăşoare propriu-zis reforma, a apărut înfruntarea politică în interiorul FSN. După ce Guvernul a propus legea 15, prima lege a reformei, care deschidea drumul reformei, Al. Bârlădeanu a ieşit la televizor public şi ne-a atacat în modul cel mai urât cu putinţă, dumnealui fiind pus de FSN şi noi fiind guvern FSN. Atunci în guvernul meu a fost destul de mare agitaţie”, spune Petre Roman.
Măsuri elementare de ordine economică se loveau de împotrivirea salariaţilor, nepregătitţi economic, sau a conducerii politice.
„România nu avea un impozit pe salariul personal. Întreprinderile plăteau o cotă de un procent la fondul de salarii. Când s-au diferenţiat întreprinderile, trebuia introdus rapid impozitul pe salarii. S-a făcut mărind salariul pentru ca salariatul să nu sufere, dar nu puteai să ai leu pe leu şi sigur au mai apărut diferenţe de 10 lei ici-colo. Şi ajung plângeri la Iliescu. Mă sună: De ce nu aţi explicat la oameni? Şi avea dreptate. Dar atunci ştiţi cum se luau deciziile. Era perioada în care foarte multe decizii se luau între prim-ministru şi ministru. Când m-am dus cu propunerea la premier, uitasem, de fapt habar nu aveam că trebuie să explici oamenilor măsurile”, spune Theodor Stolojan.
Liberalizarea preţurilor din toamna lui '90, o decizie absolut necesară, a fost şi ea fragmentată de politic.
„Întrebarea era care erau produsele strategice la care preţurile să fie controlate. Şi discuţiile politice erau că oul este produs strategic, că altfel cum să lăsăm liber preţul la ou, să aibă omul ce mânca! Economia socialistă în deceniul negru ajunsese o economie în care populaţia avea putere de cumpărare, dar nu avea ce cumpăra. Era o economie reprimată. Era o putere de cumpărare la populaţie, dar fără produse şi servicii. În momentul în care liberalizai preţurile, apărea inevitabil o creştere de preţuri. Aţi văzut reacţiile, minerii mai făceau câte o plimbare la Bucureşti! ”, spune Theodor Stolojan.
În primăvara lui 1991, ministrul de Finanţe realizează că nu mai poate conduce o economie în care jumătate dintre preţuri sunt controlate şi demisionează.
„Ca să modifice preţul, prestatorul cerea aprobarea să modifice preţul. Or, ministerul Finanţelor nu avea capacitatea să judece mii de preţuri şi întârziam şi fiecare dintre cei care sufereau pierderi îmi prezentau factura de plată pentru că nu i-am dat voie să mişte preţul. Le-am spus că nu se poate conduce în acest fel. Apa potabilă, gazele naturale, şi pentru ele menţinem această supraveghere, în rest economia trebuie liberalizată”, spune Theodor Stolojan.
Disensiunile din sânul puterii au dus nu numai la întârzierea intrărilor masive de capital în România, dar şi la dezechilibre pe termen lung între ramurile economiei. Comerţul, şi mai ales importurile, au crescut exponenţial.
„La momentul ala se căuta orice. Lipsea totul. Televizoare color, dacă vreţi. România producea la momentul respectiv câteva mii de televizoare pe lună. Or, erau sute de mii de oameni care voiau sa-şi cumpere televizioare. În momentul în care importatorul lui Samsung a avut posibilitatea să aducă televizoare, NEI erau unele, NEC, erau tot felul de denumiri, le vindeau ca pe pâinea caldă, le vindeau din TIR”, spune Liviu Rogojinariu, om de afaceri.
În acest timp, producţia internă stagna. Piaţa socialistă, cea care accepta produse proaste, se prăbuşise. În lipsa modernizării, în cele mai multe întreprinderi româneşti, costurile de fabricaţie erau uriaşe. În plus, prin controlul politic al preţurilor, pierderile fabricilor deveneau şi mai mari.
„Pentru că preţurile erau ţinute în loc, iar graniţele s-au deschis, a apărut turismul comercial. Primii capitalişti comerciali, aceşti primi întreprinzători din România, au cumpărat tot ce se putea cumpăra, cearceafuri, rulmenţi. În toamna lui '90, când s-au deschis şcolile, copiii nu aveau caiete pentru că toate caietele erau cumpărate cu 50 de bani în România şi erau vândute cu un dolar în Turcia şi aiurea. Au scos din România mărfuri ieftine şi vindeau în afară scump. Guvernul a fost împins spre această măsură, liberalizarea preţurilor, pentru că altfel economia s-ar fi rupt”, spune Adrian Vasilescu.
Treptat, oamenii prind curaj să înceapă şi afaceri de producţie pe cont propriu. Fost angajat al unei întreprinderi de stat care fabrica sârmă, cuie şi lanţuri, Mihai Ţipău şi-a găsit un partener în Ucraina şi a deschis un atelier propriu. Au început cu un spaţiu închiriat şi cu numai două utilaje.
Mihai Ţimpău, întreprinzător „Am lucrat numai cu credite de la bănci, credite care au fost foarte împovărătoare. Perioadă în care am prins, din '92 şi până acum, mai ales din '96, am prins trei mari devalorizări ”, spune el.
Startul târziu al privatizării a creat probleme în lanţ. Când, în 1991, în fosta Germanie de Est economia devenise majoritar privată, iar Polonia vânduse aproape tot ce avea de vândut, în România privatizarea nici măcar nu începuse cu adevărat.
„A fost nevoie de trei guverne ca să trecem la privatizare. De la guvernul Roman, la guvernul Stolojan, abia la Văcăroiu a început să se facă privatizare. Bursa a apărut prin 1995, o bursă ad-hoc îşi avea sediul pe strada Lipscani unde se vindeau cupoanele emise de guvernul Văcăroiu. Câţiva întreprinzători isteţi care au înţeles ce înseamnă economia de piaţă, a apărut o legea a privatizării, cuponiada”, spune Adrian Vasilescu.
În acest timp, muncitorii fabricilor de stat neperformate au fost menţinuţi în afara unui circuit economic normal.
„Ideea că în România trebuie să fie concurenţă, şomaj, nu exista, despre falimente nici vorbă. Şi se făceau calcule care arătau că dacă întreprinderile ar fi fost oprite un timp faptul că n-ar fi produs ar fi adus mai puţine pierderi dacât dacă ar fi lucrat. Şi aşa a apărut şomajul tehnic. Oamenii veneau la uzină, erau plătiţi, dar nu produceau nimic” spune Adrian Vasilescu.
Şi dacă producţia competitivă se zărea doar în estimările experţilor, nici firmele de comerţ nu au fost scutite de varii intervenţii politice. Întreprinderea Comat Bacău, în fapt un depozit en-gros de produse industriale, avea, la începutul anilor '90, 300 de angajaţi. Privatizată până la urmă, societatea funcţionează acum foarte bine cu 50 de oameni.
„Când am venit erau de fapt 230 de salariați. În '91, ca urmare a presiunilor făcute la nivel județean, întreprindere cu capital de stat, se punea problema angajării tuturor așa-zișilor revoluționari, a celor care au fost în piață”, spune Mihai Deju, reprezentant Comat Bacău.
Nici importatorii, în general câştigătorii neţi ai anilor 90, nu au fost scutiţi de neplăceri.
„Importurile - erau puţini cei care le puteau face. Erau cei care aveau o relaţie foarte bună cu Bancorex, BRCE. De ce? Prin anii '94-'95. Intram la fixing ca să schimb. Am avut 975 de lei dolarul şi am făcut plata externă pe 1700 de lei dolarul. Am pierdut tot ce acumulasem până atunci”, spune spune Liviu Rogojinariu, om de afaceri.
Primul şoc valutar de acest fel s-a produs în toamna lui 1991, când a avut loc aşa-numita „naţionalizare a valutei”. Lipsit şi de resurse valutare, şi de credibilitate externă, după cea de-a patra mineriadă, guvernul Stolojan a apelat la o măsură extremă ca să facă rost de valuta necesară cumpărării de combustibil pentru iarnă. Lipsit de soluţii, guvernul a obligat firmele să-şi schimbe valuta în lei la un curs fix.
„Nu a fost naţionalizare, a fost un schimb la curs obligatoriu. Aprovizionarea cu păcură pentru toamnă. România intra în toamnă fără resurse valutare. Propunerea pe care am primit-o de la BNR şi de la Banca Română de Comerţ Exterior a fost de a face acest schimb obligatoriu cu disponibilităţile valutare. Şi noi aveam speranţa că cursul leu-dolar se va stabiliza, ceea ce am şi făcut. Din păcate, cursul s-a depreciat şi când au trebuit să cumpere au cumpărat la nişte preţuri imense, sigur că au înregistrat pierderi”, spune Theodor Stolojan.
Lipsa unui ghidaj politic ferm spre o adevărată economie de piaţă şi deciziile luate pe jumătate au deteriorat grav climatul economic. Blocarea producţiei din cauza confuziilor în privinţa proprietăţii şi din lipsă de capital, ca şi nenumăratele măsuri electorale, au făcut ca inflaţia galopantă să dureze ani de-a rândul, cu un puseu de peste 250% în 1993 şi altul de 153% în 1997. Aşa se face că mulţi români au ajuns să creadă că economia de piaţă se reduce la preţuri uriaşe, produse proaste şi frica permanentă de şomaj.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
