În ediţiile anterioare vi i-am arătat pe câţiva dintre copiii abandonaţi într-o mare de prejudecăţi, care găsesc, într-un centru din judeţul Timiş, ajutorul de care au nevoie pentru a-şi întinde aripile frânte nepăsarea celor din jur. Astăzi le aducem în faţa dumneavoastră pe cea căreia 30 de tineri îi spun mamă şi pe una dintre fiicele sale, într-un reportaj realizat de Manuela Strinu şi Remus Runcan.
Anei Miron, cei şapte copii din această casă îi spun tuşi. Pentru alţi 30, este mamă. Profesoară de română şi italiană, a venit la centrul Federaţiei Caritas în 1995, într-o vizită. Casa plină de copii avea să-i schimbe radical viaţa. A renunţat la meseria sa pentru a avea grijă, iniţial, de 12 suflete.
De dimineaţa până noaptea şi de noaptea până dimineaţa, copiii au avut şi continuă să aibă, în ea, un sprijin necondiţionat. Este dovada că sufletul unei mame este atât de mare, încât încape în el o lume.
Iar copiii s-au dovedit a fi cei mai buni din lume.
Patricia face parte din prima generaţie de copii crescuţi de Ana Miron şi de soţul său. A făcut Facultatea de Arhitectură Peisagistică, acum este în primul an la masterat şi studiază şi Asistenţa Socială.
Lucrează cu copiii din sat şi mai presus de toate este un om bun, care ştie să împartă şi să preţuiască tot. În primul rând, familia mare pe care o are.
Tocmai de aceea, şi-a făcut o misiune din a schimba mentalitatea oamenilor cu privire la copiii abandonaţi de părinţi. Care dacă îşi găsesc un stâlp de susţinere cresc frumoşi, buni, harnici. Dar pe care o atitudine dispreţuitoare îi poate doborî. Cine este, totuşi, Ana Miron?
Funcţia oficială a Anei Miron este coordonator pe problemed e educaţie. Cea nescrisă stă sub semnul curajului de a se implica fără să se sperie că sufletul său ar putea fi ciuntit de greutăţi, de a şti să se joace, să înveţe, să iubească, să dăruiască totul, cu un entuziasm care poate muta munţi. Să creadă cu tărie că românul este bun, dar trebuie să găsească locul unde să facă bine.