Represiunea sovietică în Basarabia a început chiar în momentele în care armata şi administraţia românească se retrăgeau dincolo de Prut, în Urma ultimatumului Moscovei din 26 iunie 1940. Deşi trebuia să aştepte 4 zile, Armata Roşie a trecut Nistrul imediat. Bunicul lui Vasile Jomiru, ţaran gospodar a făcut parte dintre cei arestati.
S-a trecut apoi la deportări, adică muncă forţată în afara Basarabiei. In noaptea de 12 spre 13 iunie 1940, cu doar 10 zile înainte de revenirea armatei române de peste Prut, a început deportarea a 22 de mii de persoane. Familia Valentinei Sturza ajunge astfel în Kazastan, dar bunicul, mama şi copiii într-un lagăr, iar tatăl în alt lagăr, la distanţă de sute de km.Valentina povestește că a trăit în barăci din lemn,în condiţii inumane, până când au izbutit să scape și să fugă înapoi în Basarabia. După 10 ani, toată familia a fost arestată pentru evadare.
Apoi, între 5 şi 9 iulie 1949, un alt imens val de deportare a afectat 40 de mii de basarabeni, majoritatea români, dar şi ucrainieni, ruşi sau evrei. În plus, documentele sovietice confirmă pentru 1946-1947 marea foamete organizată. Unul din nouă basarabeni a murit atunci de foame. Unul dintre supravieţuitori, Vasile Jomiru, copil în acea perioadă, îşi aminteşte că sovieticii aveau grijă ca în sate să nu mai rămână chiar nimic de mâncare: ”Am cules niște cireșe într-o căldărușă mică, dar președintele sovietului sătesc mi-a luat cireșele”.
La Chişinău, despăgubirea victimelor represiunii sovietice sau pentru restituirea proprietăţilor este acum abia la început.
