Zona euro. De ce a eșuat și cum putem ieși din impas?
Sistemul monedei unice a eșuat, doar schimbarea regulilor și instituțiilor zonei euro poate remedia situația.
NEW YORK – Să spui că zona euro n-a funcționat bine începând cu criza din 2008 e un eufemism. Statele membre au performat mai rău decât celelalte țări ale Uniunii Europene și cu mult mai rău decât SUA, care a fost epicentrul crizei.
Țările cu cele mai slabe rezultate din zona euro se zbat în recesiune accentuată (vezi Grecia). Situația lor este mult mai rea decât a economiilor din timpul Marii Depresiuni din 1930. Cele mai performante țări din zona euro, precum Germania, au o situație bună doar prin comparație, iar modelul de creștere este bazat parțial pe politici de tip “beggar-thy-neighbor” (prin care succesul este obținut în detrimentul altora).
Există patru explicații pentru această situație.
1. Germania preferă să acuze victima: indică risipa Greciei, datoriile și deficitele statelor. Dar Spania și Irlanda au avut surplus bugetar și un raport mic al datoriilor față de PIB înainte de criza euro. Deci criza a cauzat deficitele și datoriile, nu invers.
Fără îndoială că fetișizarea deficitului este una dintre problemele Europei.
Alți critici de tipul “acuză victima” invocă statul social și protejarea pieței muncii ca fiind cauzele dramei din zona euro. Totuși, unele dintre cele mai performante țări din Europa (Suedia, Norvegia) au state sociale puternice și o protecție solidă a muncii.
Multe țări cu performanțe scăzute o duceau foarte bine înainte de introducerea monedei euro. Declinul lor nu a rezultat în urma unor schimbări bruște ale legislației muncii și nici a unei epidemii de lene. Ce s-a schimbat a fost regimul monedei.
2. Al doilea tip de explicație se referă la faptul că Europa nu a avut o conducere suficient de competentă, persoane care să înțeleagă economia și să implementeze politici potrivite. Astfel, politicile greșite au înrăutățit situația (nu doar austeritatea, dar și reformele structurale concepute greșit, care au adâncit inegalitățile și au slăbit cererea și potențialul de creștere).
Zona euro a fost un aranjament politic în care era inevitabil ca Germania să aibă o voce puternică. Oricine a avut de-a face cu factorii de decizie politică din Germania ultimilor 30 de ani putea să prevadă rezultatul. În plus, având în vedere instrumentele disponibile, nici cel mai genial conducător economic n-ar fi putut realiza o zonă euro prosperă.
3. Al treilea tip de explicații pentru eșecul zonei euro provine dintr-o critică generală a dreptei la adresa UE și se îndreaptă împotriva “eurocraților” (birocrația europeană). Eurocrații ar fi la originea reglementărilor sufocante care inhibă inovația. Și această explicație ratează ținta. Eurocrații, la fel ca legile muncii sau statul social, n-au apărut brusc în 1999, odată cu crearea sistemului de curs fix de schimb și nici în 2008, la începutul crizei.
Ce contează sunt nivelul de trai și calitatea vieții. Oricine neagă că ar fi mai bine în Occident din punctul de vedere al calității aerului și al apei, ar trebui să viziteze Beijingul.
4. Mai avem a patra explicație: moneda euro e mult mai vinovată decât politicile și instituțiile țărilor individuale. Euro a fost defect din naștere. Nici cei mai buni factori de decizie n-ar fi putut să o facă să funcționeze. Structura zonei euro a impus un tip de rigiditate asociat cu etalonul aur. Moneda unică le-a răpit membrilor cel mai important instrument de ajustare - rata de schimb - iar zona euro a restrâns politicile posibile în domeniile monetar și fiscal.
Pentru a răspunde șocurilor asimetrice și diferențelor în productivitate ar fi trebuit să existe ajustări în rata reală (indexată cu inflația) de schimb. Asta înseamnă că prețurile la periferia zonei euro ar fi trebuit să scadă în comparație cu Germania și nordul Europei. Dar cu o Germanie neînduplecată în privința inflației, ajustarea s-a putut face doar prin producerea deflației în alte țări. Asta a însemnat șomaj și o slăbire a sindicatelor, iar cele mai sărace țări ale zonei euro (și în special muncitorii acestora) au trebuit să ducă toată povara ajustării.
Sistemul monedei unice nu funcționează și nu va putea funcționa pe termen lung. Însăși politica democratică îi garantează eșecul.
Doar schimbarea regulilor și instituțiilor zonei euro ar face ca moneda unică să funcționeze. Vor fi necesare șapte schimbări:
- Abandonarea criteriilor de convergență ce solicită ca deficitele să fie mai mici de 3% din PIB;
- Înlocuirea austerității cu o strategie de creștere susținută de un fond de solidaritate pentru stabilizare;
- Dezafectarea unui sistem predispus la crize prin care țările trebuie să se împrumute într-o monedă care nu-i sub controlul lor și crearea unui sistem bazat pe euro-obligațiuni (ori ceva similar);
- O mai bună împărțire a poverii în timpul ajustărilor. Țările cu excedent de cont curent trebuie să se angajeze la creșterea salariilor și a cheltuielilor fiscale asigurându-se astfel că prețurile cresc mai rapid decât în țările cu deficit de cont curent;
- Modificarea mandatului Băncii Centrale Europene care se concentrează doar pe inflație, spre deodebire de Rezerva Federală a SUA care are în vedere și ocuparea forței de muncă, stabilitatea sau creșterea economică;
Instituirea unui mecanism comun de garantare a depozitelor care să prevină retragerea banilor din țările cu performanțe scăzute, precum și crearea altor elemente ale “uniunii bancare”; - Încurajarea (și nu împiedicarea) politicilor industriale proiectate să ajute codașii zonei euro să-i ajungă din urmă pe premianți.
Din perspectivă economică acestea nu sunt mari schimbări însă liderii zonei euro par a nu avea voința politică pentru a le introduce. Asta nu schimbă faptul că zona euro, așa cum e construită acum, nu este viabilă.
Un sistem destinat să aducă prosperitatea și să realizeze integrarea a obținut efectul opus.
Ar fi de preferat un divorț amiabil impasului politic actual. Binențeles, orice divorț e costisitor, dar mai costisitoare poate fi o relație distructivă. După cum s-a văzut deja vara asta în Marea Britanie, dacă liderii europeni nu vor lua deciziile dificile, votanții europeni vor alege singuri, iar liderilor n-o să le placă rezultatul.
Despre autor:
Joseph E. Stiglitz: Câștigător al Premiului Nobel pentru Economie (2001) și al medaliei John Bates Clark Medal (1979). Predă la Universitatea din Columbia, este consultant în cadrul OECD și economist șef al Institutului Roosevelt. A lucrat ca vicepreședinte și economist șef în cadrul Băncii Mondiale. A înființat think tank-ul Initiative for Policy Dialogue în 2000. În 2015 a publicat cea mai recentă carte (Rewriting the Rules of the American Economy).
Editor: Laura Ștefănuț (contact: laura.stefanut@digi24.ro)
