Vor pierde și de această dată alegerile

Ieri, în timpul paradei militare de 1 Decembrie, am privit altfel avioanele de luptă și tancurile. Așa cum nu am mai făcut-o de mult. Din anii în care am fost prezent, ca reporter, pe câmpuri de luptă. În Bosnia și pe ”câmpurile morții” din Cambodgia.

După o lungă vreme în care mi-a revenit ca imagine dominantă cea fixată în minte în cele nouă luni de stagiu militar – mergeam la Copșa Mică, la cules de porumb, cu TAB-urile, iar în MIG-uri dormeam când reușeam să chiulim de la orele de învățământ politic – mi-am amintit la ce folosesc cu adevărat. Instrumente ale războiului. Mașini de ucis.

Au ieșit de unde erau ascunse țipetele militarilor răniți din spitalul de pe muntele Jahorina și imaginea cerșetorilor de pe podul din Aranyaprathet, de la granița dintre Tailanda și Cambodgia. Pe stânga, sute de ciungi, pe dreapta sute de ologi.

Pentru mulți din generația mea și chiar a părinților noștri, un război în România sau implicarea într-un război regional era și este de neconceput. Cu toate acestea, de la invazia Rusiei în Crimeea, multiplele avertismente ale șefilor NATO despre amenințările la adresa țărilor europene, intensitatea discuțiilor despre război, despre înarmare au construit o nouă realitate pe continent, pe care nu ne permitem să o ignorăm.

În continuare cred, așa cum scriam săptămâna trecută, că riscul ca România să fie atacată sau implicată într-un război în regiune este foarte mic. Dar saltul de la imposibil la improbabil reprezintă un prag extrem de important. Pe care tocmai l-am făcut. Ar fi o mare greșeală să îl ignorăm și să ne baricadăm în convingerea că prioritățile noastre nu necesită o reevaluare. Noua paradigmă de securitate adaugă un grad de urgență planurilor pe care România trebuia să le pună în aplicare pentru a-și atinge țintele de progres.

Există trei planuri convergente care sunt relevante atât pentru dezvoltarea țării în condiții de pace și stabilitate cât și pentru a limita riscurile în perioade tulburi, cu risc de conflict. Primul, relația între cetățeni și stat. Doi, forța economică. Trei, alianțele strategice.

Relația între cetățeni și stat. Nu există vulnerabilitate mai mare pentru o națiune decât o ruptură majoră între cei ce conduc și cei ce sunt conduși. O țară în care majoritatea cetățenilor se simt musafiri nepoftiți nu se poate apăra eficient. Pentru cei săraci, pentru cei ce nu au acces la îngrijire medicală sau educație la un nivel decent, România este țara altcuiva. A celor ce și-au construit bunăstarea pe nefericirea lor. Este greu să le ceri solidaritate și sacrificiu în fața unui pericol extern când ei sunt deja vlăguiți de lupta zilnică cu dușmanii din interior. Cu cei care îi fură, le răpesc oportunitățile și le lasă o singură cale de împlinire: emigrarea.

Ca să poată lupta, un organism trebuie nu doar să vrea, ci și să poată. Lipsa de educație și bombardamentul propagandistic la care au fost supuși zeci de ani au vulnerabilizat milioane de români. Astăzi, ei sunt dezarmați în fața unui agresor care stăpânește arta manipulării. Pe nesimțite, frustrarea față de o elită incompetentă și rapace este canalizată spre străini, spre Uniunea Europeană, spre Occident.

Există o singură soluție pentru a vindeca fractura din interiorul societății: o elită politică și administrativă care să înceteze să mai fure și care să își pună energia în slujba cetățenilor. Un stat condus cum trebuie, într-o relație de beneficiu reciproc cu economia privată, atent la nevoile oamenilor, va face minuni. Schimbarea se va simți rapid.

Forța economică. Nu putem să creștem nivelul de trai al românilor fără bani. Nu putem să avem o armată solidă fără resurse bugetare consistente. Principalele resurse proprii ale statului sunt taxele colectate de la economia privată. Ceea ce înseamnă că este vital să facă din bunăstarea companiilor o prioritate absolută. Întreprinderi bogate înseamnă mai mulți bani la buget.

Înseamnă bani pentru proiecte de infrastructură. Înseamnă investiții. Înseamnă proiecte care să reducă sărăcia. Înseamnă școli mai bune și sistem de sănătate performant.

Nu putem reseta relația stat – economie privată decât cu politicieni care știu să câștige voturi și altfel decât prin măsuri populiste. Nu putem așeza prioritățile în ordinea corectă – întâi creștere economică și după aceea creșteri de salarii și pensii, corelate direct cu creșterea productivității – decât cu politicieni inteligenți și devotați interesului național.

Alianțele strategice. Un parteneriat pe termen lung presupune soliditate și predictibilitate. Un partener slab nu va putea fi niciodată un sprijin de nădejde în momente dificile. Un partener imprevizibil va adăuga oricărei investiții un cost enorm asociat riscului ca într-o zi să rupă alianța și ca tot efortul să se ducă de râpă.

O țară săracă, cu cetățeni care își detestă conducătorii, cu o economie mediocră, cu numeroși politicieni și demnitari dispuși să se vândă pe loc cui dă mai mult, nu este nici puternică, nici previzibilă. Nimeni nu va conta, pe termen lung, pe un asemenea partener.

Alianța va rezista doar câtă vreme costurile pentru a o menține nu depășesc un anumit nivel. Dacă situația se schimbă, iar o confruntare costisitoare va deveni iminentă, partenerul mai puternic va rupe alianța. Sau nu își va onora angajamentele.

Toate cele trei planuri sunt esențiale pentru viitorul României. Nu vom progresa dacă nu restabilim încrederea cetățenilor în stat și dacă statul nu lasă economia privată să își împlinească potențialul. Al treilea plan a devenit unul existențial.

Nu vom rezista în noul context geopolitic fără alianțe strategice, cu Statele Unite în special. Dar nu vom putea conta pe deplin pe aceste alianțe și nu vom fructifica avantajele lor dacă nu ne ocupăm de primele două planuri. Din acest motiv, toate trei sunt, de fapt, priorități existențiale.

În vremuri de pace, leneșul clasei nu riscă decât o viață la limita supraviețuirii, în mediocritate. În vremuri tulburi, indolența și prostia îl pot costa viața.

Alegerile din 11 decembrie vor fi determinante pentru modul în care România va răspunde riscurilor și provocărilor apărute recent în Europa și în lume: revizionismul rusesc, ascensiunea curentelor naționaliste, xenofobe și populiste, criza Uniunii Europene, reducerea implicării Statelor Unite în arena internațională.

Victoria unor politicieni care nu doar că nu vor să repare relația dintre cetățeni și stat, dar o vor deteriora și mai tare, care vor prefera politicile populiste celor menite să stimuleze economia și care vor pune în pericol alianțele strategice ale României prin loviturile pe care le vor da statului de drept, ar fi o catastrofă pentru România.

Nu există niciun dubiu că liderii luptei împotriva justiției, împotriva decuplării rețelelor mafiote de la resursele bugetare, nu vor ezita nicio secundă, după ce vor lua puterea, să facă din nou ce au făcut în 2012. Atunci, am scăpat ieftin pentru că nici UE și nici SUA nu se confruntau cu problemele pe care le au astăzi, dar și pentru că relația lor în raport cu România era fără fisură.

Diferența este că, în 2017, un comportament similar cu cel al USL de acum cinci ani ne-ar arunca cu cel puțin zece ani în urmă. În cel mai rău caz, ne-ar scoate de pe orbita pro-occidentală pentru o lungă perioadă de timp.

Pentru că la câte probleme au țările vest-europene astăzi, la cât de dornice sunt multe dintre ele să nu supere Rusia, este foarte greu de crezut că vor mai face efortul, pe care l-au făcut în 2012, de a ne repune pe linia de plutire. Am ajunge să navigăm, din nou, în derivă, precum în anii ’90, la mâna unor cârmaci pentru care idealul este cel în care au crescut: România lui Ceaușescu.

Un asemenea regres apocaliptic este atât de absurd încât este evident că nu se va întâmpla. Ani de eforturi ale instituțiilor române și occidentale, ale oamenilor onești din această țară, ar fi anulate peste noapte. Așa ceva nu este acceptabil. Ar contrazice radical evoluția pozitivă, lentă dar neîntreruptă, din ultimii ani.

Este greu de spus cine va câștiga alegerile și cine va face guvernul, dar este evident cine le va pierde: corupții și incompetenții care au condus până acum, obsedați doar de cât pot fura și convinși că România nu se va schimba niciodată cu adevărat.

Pe 11 decembrie, penalii nu doar că nu vor mai primi dreptul să mai stea o tură în fruntea României, dar mulți dintre ei vor fi aszvârliți din politică pe ușa din dos.

Până acum, în această campanie electorală neverosimil de liniștită, nu au fost semne că românii responsabili conștientizează la adevăratele proporții pericolul care ne paște. Dar încă nu este prea târziu. În final, își vor aminti ce riscă dacă aleg să stea acasă. Dacă aleg să lase țara pe mâna celor care ne-ar transforma în ”cetățeni de nicăieri.”