Până în ultimul moment a așteptat Klaus Iohannis să să I se trântească în față ușa la NATO. Anunțul intempestiv privind depunarea candidaturii, complet ieșit din uzanțele diplomatice, părea să fi avut un oarecare succes. Estonia, Polonia, Ungaria, Turcia și Slovacia au dat semnale, inițial, că l-ar susține pe președintele român. Nu știm cine și ce a negociat în numele lui Klaus Iohannis. Cert este că, în ultimele zile, toate statele membre s-au raliat în jurul olandezului Mark Rutte. Toate, cu excepția României. Președintele nostru rămăsese, practic, singurul său susținător.
Nici cu o zi înainte de ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Iohannis nu a vrut să dezvolte subiectul: “Aceste chestiuni le voi prezenta prima dată în CSAT, după aceea și opiniei publice. Dar vă asigur că mâine după-amiază veți fi integral lămuriți și putem să mergem mai departe. Considerați că acesta a fost un non răspuns și o amânare”. În disprețul cu care ne-a tratat în ultimul mandat, Iohannis a anunțat că și retras candidatura nu într-o conferință de presă, în care să răspundă la întrebări, ci printr-un comunicat: “În ședința CSAT, președintele României a informat că i-a anunțat pe aliații din cadrul NATO, la sfârșitul săptămânii trecută, asupra retragerii candidaturii sale pentru funcția de secretar general al organizației. Președintele a solicitat membrilor Consiliului să se pronunțe cu privire la candidatura lui Mark Rutte pentru funcția de secretar general al NATO, aceștia declarându-se în favoarea susținerii de către România a candidaturii premierului olandez”.
Din comunicatul Cotrocenilor, se desprind două idei: Iohannis și-a retras candidatura înainte să rămână fără niciun susținător (Ungaria și Slovacia au anunțat luni că îl vor sprijini pe Rutte) și că suportul pentru Mark Rutte vine după consultarea întregului CSAT.
Nu știm însă dacă lucrurile stau chiar așa, cel puțin în ceea ce privește retragerea candidaturii. Presa internațională, bine conectată la cercurile diplomatice occidentale, a relatat despre cum România împiedică un consens în alegerea noului șef al Alianței Nord-Atlantice. Imediat după anunțul oficial Președinției, marile ziare europene au scris despre retragerea lui Iohannis.
Știm din surse oficiale externe că, pentru a-l susține pe Rutte, Ungaria și Slovacia au obținut sprijin pentru a nu participa la misiunile NATO în Ucraina, respectiv pentru întărirea spațiului aerian. Am aflat de la președintele slovac Peter Pellegrini că a negociat și cu Iohannis, dar că, în final, l-a preferat pe liderul olandez. Nu știm dacă au existat negocieri între Iohannis și Rutte, dacă România a obținut ceva pentru a nu bloca consensul sau dacă președintele s-a retras pur și simplu, când și-a dat seama de ridicolul acestei aventuri politico-diplomatice.
Nici măcar în decizia de a trimite un sistem Patriot Ucrainei, comunicatul Administrației Prezidențiale nu aduce mai multe lămuriri: “Această donare se face cu condiția continuării negocierilor cu Aliații, în special cu partenerul strategic american, în vederea obținerii unui sistem similar sau echivalent, care să răspundă nevoii de asigurare a protecției spațiului aerian național, de modernizare a Armatei și de asigurare a interoperabilității cu sistemul NATO, fiind totodată, necesară identificarea unei soluții temporare de acoperire a vulnerabilității operaționale astfel create”. Iohannis ne-a anunțat, după întâlnirea de la Casa Albă, cu Joe Biden, că România e dispusă să cedeze sistemul Patriot “dacă primește ceva”. Deși decizia de a dona armament Ucrainei este moral și politic corectă, din comunicat deducem România nu primit încă nimic în schimb și că se negociază.
Toate întrebările rămase, în acest moment, fără răspuns sunt semnul domniei unui non-lider. Un politician preocupat de persoana sa, care angajează statul român în situații politice și diplomatice stânjenitoare. Un președinte care se folosește de țara lui ca trambulină pentru un viitor politic nemeritat și iluzoriu.
