Cu o moarte (și taxele, sic!) toți suntem datori. Este un final inevitabil, așa că dacă tot avem o datorie, oare cum ar fi dacă am putea alege cum să o plătim? Să ne alegem modul în care vrem să murim atunci când va veni vremea și mergem spre judecata de apoi?
Să ne imaginăm că într-o bună zi, înainte ca firul de ață să ajungă la capăt, ar veni Dumnezeu pe Pământ. Ar lua fiecare nație la rând, ar orândui după tainele sfinte și apoi ar ajunge și în România. La urma urmei este „grădina Maicii Domnului”, nu? Și ar cere socoteală fiecăruia dintre noi. După faptă și răsplată. Vom merge alături de El, în Împărăția Cerului sau vom ajunge acolo jos, în beznă, spre un timp infinit de... nimic.
Dar dacă am putea opta? Să fim întrebați fiecare cum am vrea să ajungem la judecată? Cum am vrea să ne achităm datoria? Ar veni Popescu și ar spune: Doamne, eu vreau să fiu la volan. Mie întotdeauna mi-a plăcut să conduc. Atunci dacă tot e să mor, măcar să fie făcând ceva ce îmi place. Iar Dumnezeu ar spune: Sigur, oricum nu ați reușit să construiți autostrăzi, deci nu va fi așa greu. Apoi vine Ionescu: Doamne, eu vreau să văd lumina de pe un pat de spital. Să am medicii alături și ei să mă încredințeze Ție, pentru că omenește nu mai e nimic de făcut. Aș muri împăcat. Iar Dumnezeu ar spune: asta chiar mi-ar fi la îndemnână. Nu ați reușit să construiți spitale și sunteți mereu la mila Mea. Vine și Vasilescu: Doamne, eu aș vrea să mor alături de copiii mei, în puținul pe care îl avem. Să așteptăm să ne vină rândul. Iar Dumnezeu, în înțelepciunea Lui ar spune: pentru că nu ați reușit să construiți școli și să vă ridicați de jos ați ajuns în foamete și sărăcie. Veți muri flămânzi și săraci.
Și tot așa, rând pe rând, fiecare s-ar achita de datorie. La un moment dat, în fața lui Dumnezeu ajunge și un bărbat care îi spune că el ar dori să mai trăiască. Iar Dumnezeu îi spune: pentru tine am alt plan.
Timpul trece, iar într-o zi bărbatul se duce la muncă în port, ca să își câștige pâinea cea de toate zilele. Numai că acolo e pus la grea încercare. Se curentează, e ars, plimbat prin trei spitale, dus în altă țară și în cele din urmă moare. Apoi se reîntâlnește cu Dumnezeu, căruia îi spune: de ce nu m-ai ascultat și pe mine, Doamne, cum ai făcut cu ceilalți? Dumnezeu îl privește lung, îi trece numele într-un caiet alb pe care îl ține în mână și îi răspunde: vezi tu, fiecare dintre cei cu care am vorbit mi-a spus cum ar fi vrut să moară. La unii a fost ușor să le împlinesc dorința, la alții cei din jurul lor au dat o mână de ajutor. Atunci când am făcut lumea, le-am dat tuturor aceleași instrumente. I-am făcut egali și am lăsat să intervină liberul arbitru. Am dat câteva reguli, nimic complicat și apoi am spus că ne vom regăsi la judecată. Tu vei sta la dreapta mea pentru că pe tine te-am ales să plătești păcatele altora. Ale celor care ar fi trebuit să construiască spitale, ale celor care nu le-au întreținut pe cele actuale, ale celor care te-au plimbat de colo-colo, nu te-au spălat, nu te-au îngrijit și nu te-au tratat. Moartea ta a fost o datorie pe caiet. După ce tu pleci o vor plăti cei care au făcut-o.
Dacă Dumnezeu chiar ar veni înainte de vreme și-ar pune mâinile în cap și s-ar mânia. România e țara în care ar fi bine să ne gândim serios la cum am vrea să murim. Să mergem cu mașina? Nu, că nu avem drumuri. Să stăm în casă? Nu, pentru că ar cădea casele pe noi la cutremur. Să ne operăm de boli? Nu, pentru că spitalele colcăie și mai și iau foc. Să luăm foc?? În niciun caz pentru că abia sunt câteva paturi și nu au unde să ne trateze. E țara în care până și moartea e un lux. Bă, murim oricum, dar să nu murim ca proștii!
Bărbatul din port a vrut să trăiască. Și dacă tot a fost să plece la judecată mai devreme, ar fi vrut să plece de aici, de acasă. Doar că cei din neamul lui nu au vrut să îl treacă pe caietul lor, ca nu cumva să plătească mai târziu și l-au trimis la alții...
El a vrut... Dar România e țara în care nu am construit ca să trăim. Am construit ca să avem de unde muri. Și nici măcar nu ne spală când ne trimit la judecată...
