De ce alerg. Sau cum să obții cea mai mare fericire din cea mai groaznică durere

„Ar trebui să scrii despre această hachiță a ta cu maratoanele, de ce alergi. De ce aleargă oamenii”. Anii mulți de jurnalism politic, în care a luat contact cu toate formele posibile de demagogie și vorbe goale, au transformat-o pe șefa mea într-un comunicator laconic și eficient. Nu m-am mirat deci că mesajul primit de la ea după ce am terminat maratonul de la Roma a fost îndreptat mai degrabă spre obținerea unui rezultat, decât spre felicitări condescendente. Așa că o să încerc să răspund în continuare măcar la prima întrebare: de ce alerg. Și, dacă se vor regăsi câțiva cititori în textul de mai jos, se poate spune că am răspuns și la a doua, „de ce aleargă oamenii”. Cel puțin, o parte din ei.

Primul și cel mai cuprinzător răspuns care îmi vine în minte este pentru că am ajuns la vârsta la care am răbdare să alerg pe distanțe mari (când spun distanță mare plec de la premisa că o alergare de câteva zeci de kilometri e mai mult decât media alegătorului „de weekend”, care face 2-3 kilometri duminica, în niciun caz nu vreau să se înțeleagă că mă compar cu ultramaratoniștii care pot alerga 100 de kilometri sau mai mult).

Revenind: am ajuns la vârsta la care am răbdare să alerg mult. Pentru că o alergare lungă presupune și un timp lung, care trebuie umplut cu pași, în primul rând, și eventual cu alte accesorii - parteneri de alergare, muzică, podcasturi, fiecare ce crede că ajută.

Restul atributelor necesare acestui sport - mușchi, plămâni, rezistență, disciplină, echipament - se antrenează, se educă, se achiziționează. Dar dispoziția mentală de a alerga vine odată cu vârsta. Cel puțin în cazul meu, că sunt leneș. Poate alții reușesc să se educe și aici, la mine nu a mers.

Primele încercări de a alerga - ca disciplină sportivă, nu ca metodă de mișcare, că mișcare am cam făcut toată viața - au fost acum circa 10 ani. Chiar dacă trecusem de 35 de ani, s-a dovedit că nu eram pregătit mental: după câteva ieșiri chinuite, am început să găsesc motive tot mai bune să renunț, frigul sau lipsa de timp fiind cele mai la îndemână scuze.

După încă doi-trei ani, am reluat. Tot cu chinuri mari, dar parcă ceva mai dispus mental. Îmi aduc aminte de prima alergare de 5 kilometri, pe care i-am făcut cu o pauză la jumătate. Când am ajuns acasă eram mai mult mort decât viu, năucit de epuizare și incapabil să-mi potolesc respirația.

Reușita a avut însă darul de a mă încuraja, așa că am putut în curând să alerg 5 kilometri fără pauză și apoi să cresc treptat distanța: 6 kilometri, 7 kilometri… Acolo a intervenit însă plictiseala (am spus, problema principală la sporturile de anduranță e la cap, nu la picioare).

Ajunsesem să fac calcule matematice în gând, ca să nu mă mai apuce disperarea. Puterile lui 2, puterile lui 3, puterile lui 4… nu vă imaginați că ajungeam prea departe, înmulțirile deveneau repede atât de complicate, încât nu-mi dădeam seama când a trecut timpul (și distanța).

Alții, mai prietenoși cu tehnologia, își pun căștile-n urechi și ascultă muzică, sau podcasturi, sau audiobook-uri, dar eu n-am fost niciodată genul. Vezi, Doamne, să rămân conectat cu mediul înconjurător, să nu mă izolez. Adevărul e că pur și simplu nu mi-am dat silința nici măcar să-ncerc.

Prima cursă „oficială”

Apoi a venit și prima participare la un eveniment oficial: o cursă de 10 kilometri. A fost în anul în care am făcut prima alergare pe 1 ianuarie și chiar mi-am spus că „anul ăsta o să fie un an cu rezultate”. Așa că în primăvară aveam prima medalie (de participare) agățată de gât, 10 kilometri cu timp măsurat oficial.

Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că o să vreau mai mult, că 10 kilometri nu mai sunt de ajuns, că nu e mare brânză. În toamnă, la următorul eveniment oficial, aveam a doua medalie la gât, însă prima la un semimaraton (21 km). Mă antrenasem cam după ureche, fără consiliere de specialitate, doar sfaturi de la prieteni la fel de urechiști ca mine, însă aia a fost una dintre cele mai importante victorii din „cariera” mea sportivă.

Îmi propusesem să termin în mai puțin de două ore, iar pe la kilometrul 17, când deja eram pe teren necartat (nu alergasem niciodată mai mult de 13 km), mi-am dat seama că trebuie să accelerez dacă vreau să-mi ating scopul (vedeți la ce sunt bune calculele făcute fără pix și fără calculator?).

Cumva am reușit și am ajuns cu câteva minute înainte să se împlinească cele două ore. Îmi amintesc că după ce m-am liniștit puțin și am realizat ce am făcut - pentru mine echivala cu escaladarea Everestului - am avut o reacție atât de puternică, încât cineva din apropiere s-a speriat că fac vreun atac de ceva… Nici pe departe, mi-a explicat mai târziu o fostă colegă - care, spre deosebire de mine, nu a mers degeaba la școală și a ajuns medic - că a fost o descărcare de endorfine, o reacție chimică produsă în creier, care îți dă senzația de fericire.

Paradoxal, cea mai mare fericire din viața mea era direct legată de cea mai mare durere din viața mea, pentru că niciodată nu făcusem un efort atât de intens. Iar paradoxul ăsta dă dependență, mai vrei. Și dacă vrei să repeți, dar nu mai simți aceeași senzație de fericire, soluția este una singură: mărești doza.

Primul maraton

Și așa s-a înfiripat și gândul unui maraton întreg, 42 de kilometri. Pe care l-am făcut după încă vreo doi ani, în 2018. Antrenat ceva mai puțin după ureche (apelasem la un prieten care făcuse asta înaintea mea), dar tot s-a dovedit insuficient.

L-am terminat și p-ăsta, dar l-am terminat cu capul (încăpățânare), că picioarele m-au lăsat nu mult după jumătatea cursei. Nu vreau s-o lungesc mult, însă două momente merită menționate, apropo de cât de mult atârnă psihicul în sportul de anduranță.

Primul moment a fost la jumătatea cursei, când am trecut pe lângă linia de Start/Finish, unde alergătorii de la semimaraton erau întâmpinați cu medalii atârnate la gât, iar eu și ceilalți maratoniști mai aveam de alergat încă o dată pe-atât. Are efectul unei secere care îți retează picioarele. De-acolo până la finish-ul meu a fost un iad cu furci încinse înfipte în picioare.

Cum spuneam, l-am terminat de încăpățânare, dar a fost atât de epuizant - și aici e al doilea moment de care vreau să amintesc -, încât nu am mai simțit descărcarea aia de endorfine care să mă facă să tremur de fericire. De fapt, eram atât de stors, încât nu prea mă mai simțeam viu: m-am dus la niște voluntari de la organizare să-i întreb ceva (unde e cortul de prim ajutor) și pur și simplu nu puteam să articulez cuvintele, nu mi se descleștau fălcile, iar limba îmi înțepenise.

Dar mi-am găsit recompensa în durerile din următoarele două-trei zile, până am putut să merg din nou cât de cât în poziție bipedă. Orice mișcare mă înțepa până în creier și asta mă făcea să savurez fiecare pas ca pe un maraton.

Echipamentul

N-o spun eu primul, au fost alții mai rapizi decât mine, eu pot doar să confirm: alergarea dă dependență. Nu vrei să te oprești, nu vrei să renunți. Dintr-un obicei de weekend, devine o preocupare în jurul căreia se învârte restul săptămânii („Ce facem, ieșim în weekend? La ce oră? Câte ture?”).

Începi să alergi cu câțiva prieteni care au aceeași hachiță. Mai mult, începi să investești bani. Îți dai seama că, de fapt, nu toți adidașii sunt la fel. Și că e important să ai niște încălțări speciale pentru alergare, nu unele cu care ieși și în oraș, și la jogging. Realizezi că e mai confortabil să alergi într-un „tricou tehnic”, cum se cheamă, decât într-unul de bumbac, și că un șort de alergare îți dă mai multă libertate de mișcare decât pantalonii scurți cu care stai prin casă. Ceasuri inteligente cu senzori, telefoane, căști, accesorii - nu mai vorbesc.

Mai rău, realizezi că toate astea costă bani și că nu e nimeni care să te oprească. Limita investițiilor în echipament e limita cardului sau cerul, pentru norocoșii bogați. Mă uitam în jurul meu înainte de startul de la maratonul de la Roma și am priceput dintr-odată câte sute de mii, milioane de euro merg în două picioare pe asfaltul din jurul Coloseumului.

Pe lângă „dependență”, alergarea are și o componentă socială. Spuneam mai sus, alergi cu câțiva prieteni în weekend. Tura din parc se termină cu o cafea pe terasă la soare. Și cu discuții insipide despre diferența de două nanosecunde dintre un brand de adidași și altul. Sau despre ultimul model de smartwatch apărut pe piață, care are încă cinci funcții inutile în meniu și costă „doar” dublu față de precedentul. Sau, ceva mai pragmatic, despre participarea la un nou eveniment, eventual în alt oraș sau chiar în altă țară.

Sport individual făcut în echipă

Și așa ajungi, din vorbă-n vorbă, să alergi încă o dată un maraton, deși ți-ai propus să nu mai repeți experiența dureroasă de acum câțiva ani. Numai că acum nu mai ești singur, ești într-un grup de prieteni, vă antrenați împreună și aveți același țel.

Când se formează un grup și se setează un obiectiv comun, care e mai mare decât obiectivul individual, apare și disciplina, pentru că nu vrei ca grupul să eșueze din cauza ta. La mine a funcționat, deși disciplina nu e punctul meu forte, din contră.

De data asta am reușit să fiu silitor până la capăt. Antrenamente regulate, de câteva ori pe săptămână. Antrenor virtual - o aplicație în care introduci datele tale și data evenimentului pentru care te antrenezi, iar aplicația îți setează programul pe zile și distanțe. O bătaie de cap în minus.

Am respectat programul de pregătire, care a durat circa trei luni, în proporție de mai mult de trei sferturi. Am ajuns la alergări de peste 30 de kilometri, practic alergam mai mult de un semimaraton doar ca antrenament. Iarnă, 2 grade, -2 grade, nu conta, țiuia aplicația, ieșeam la alergat.

Aici e o mică păcăleală de percepție, știu că sună dramatic să alergi pe temperaturi de minus nu știu câte grade, dar nu-i chiar așa: în realitate, este mai ușor să alergi pe frig, pentru că nu te încălzești atât de tare, iar corpul nu depune atât efort cât depune pe căldură. Așa că dacă mai vedeți oameni sumar îmbrăcați alergând pe frig, să nu-i mai compătimiți, vă asigur că se simt mai bine decât vă simțiți voi sub trei-patru straturi de haine.

Nodul în gât și al 12-lea jucător

E plăcut să vezi că antrenamentele dau roade, că acumulezi rezistență, că devii din ce în ce mai pregătit. Și după aceea se apropie marele eveniment și încep emoțiile. Știi că ești în vârf de formă fizică, dar când e să alergi o sută de metri după trenul spre aeroport, cum mi s-a întâmplat mie, simți că inima ți se urcă în gât și picioarele ți se taie de la genunchi. Te consolezi în gând că n-o să poți alerga nici 3 kilometri la maraton, „asta e, măcar văd Roma, n-am mai fost de mult, e frumoasă în perioada asta a anului”.

Emoțiile nu te mai lasă până la start, când uiți de ele pentru că trebuie s-o iei la fugă, ca să nu te calce în picioare o „turmă” de câteva mii de oameni care probabil au același nod în gât ca tine. Toți fug de ceilalți și de ei înșiși în același timp. Încet-încet, intri în ritm, picioarele ascultă, te liniștești, totul funcționează cum trebuie, vremea e perfectă, organizarea bună, cu puncte de hidratare la fiecare 5 kilometri sau chiar mai des…

Și apare din nou senzația aceea pe care o știi de la evenimentele precedente și care e dată de încurajările de pe margine: nu poate fi descrisă, dar nici n-o uiți după ce ai trăit-o. Imaginați-vă cum e să alergi pe străzile pietruite din Roma, prin piețele celebre din centrul vechi al orașului, unde pe ambele laturi ale culoarului sunt mii de oameni - localnici, turiști - care strigă la tine, te aplaudă, te încurajează, îți spun chiar și pe nume, dacă reușesc să-l silabisească de pe numărul de concurs (nu a fost cazul meu).

Practic, te simți ca o vedetă de care n-a auzit nimeni, un… n-o să fac comparația cu gladiatorul, e prea facilă în apropierea Coloseumului. Dacă ați trăit-o, o cunoașteți. Dacă nu, să rețineți un singur lucru: când mai auziți declarațiile fotbaliștilor după meciuri, „mulțumim publicului, a fost al 12-lea jucător”, să știți că nu este numai un clișeu, ci și o realitate obiectivă. Te ia pe sus și te împinge de la spate. Dacă ești obosit și simți că nu mai poți, să fii sigur că publicul de pe margine funcționează ca o pereche de picioare noi.

Însă la capăt tot sfârșit ajungi. Te dor toate, dar ești fericit. Nu contează că alții au alergat mai repede sau mai bine decât tine, contează că l-ai terminat tu pe el, nu el pe tine. Victoria asta mică, pe care n-o vede nimeni, pentru că e doar în capul tău, merită tot chinul.

Am terminat și maratonul de la Roma. Cu aceleași dureri și văicăreli, care au ținut câteva zile după. Cu aceiași prieteni cu care l-am început (ba chiar mai mulți), cu care ne plimbam apoi prin oraș ca o ceată de pinguini anchilozați, dar fericiți. Cu prima bere după o pauză de mai mult de o lună (disciplină, vă amintiți?). Și cu discuții despre ce oraș urmează.

Ca să revin de unde am pornit: de ce alerg? Simplu: de ce-aș renunța la toate astea?