Va fi "ultimul Summit NATO liniştit"? Atmosfera şi semnele de întrebare

Data actualizării: 04.07.2018 18:19 Data publicării: 04.07.2018 13:44

Aliaţii se vor întâlni săptămâna viitoare în noul sediu al NATO, de la Bruxelles, în cadrul unui Summit care, dincolo de întrebările legate de posibilităţile reale de a găsi rezolvări unor subiecte dificile de pe agenda evenimentului, va constitui totodată şi un test major pentru unitatea organizaţiei.

Două blocuri de beton din infamul Zid al Berlinului şi un segment contorsionat de grindă, de la unul din turnutile World Trade Center, "păzesc" intrarea în noul sediu al NATO. Două fragmente din istoria care a modelat relaţia transatlantică în a doua jumătate a secolului XX, dar şi la trecerea în secolulul XXI; sau, dacă vreţi, două corpuri delicte a căror prezenţă le reaminteşte diplomaţilor şi militarilor, liderilor politici şi şefilor de state şi de guverne cât de fragil este până la urmă echilibrul şi cât de aproape sunt în permanenţă naţiunile de eventualitatea unor confruntări ce pot schimba, pentru decenii, relieful geopolitic.

O construcţie de peste un miliard de euro, aşezată pe amplasamentul unei foste baze militare şi înţesată de 60.000 de senzori, meniţi nu doar să o protejeze fizic şi cibernetic, dar şi să o facă extrem de prietenoasă cu mediul, clădirea care adăposteşte de acum înainte cartierul general al NATO şi cele 29 de ambasade e totodată şi un campion al transparenţei. Cei 72.ooo de metri pătraţi de sticlă asigură, într-adevăr, o vizibilitate impresionantă, din orice punct te-ai afla, un detaliu care denotă deopotrivă măiestrie inginerească şi o aplecare salutară a aliaţilor spre simboluri care, măcar ele, nu se dezic de principii.

Principii care, pe scena internaţională a zilelor noastre, par să aibă tot mai des nevoie de avocaţi riguroşi şi propovăduitori inimoşi. Fapt reflectat, de altfel, fără excepţie, şi de atmosfera în care se fac ultimele pregătiri pentru Summitul NATO de la Bruxelles, din 11-12 iulie.

Este primul eveniment de această anvergură găzduit de noul sediu al Alianţei, dar, se tem unii analişti, "ar putea fi şi ultimul summit liniştit".

Un contrast cum nu se putea mai puternic între, pe de o parte, mesajul de deschidere, destindere, unitate şi forţă, care respiră prin toţi porii conceptului şi construcţiei în sine, iar pe de alta încordarea tot mai accentuată dintre Administraţia Trump şi cancelariile europene, ori neprevăzutul care, spre deosebire de alţi ani, are de data asta un mare potenţial de a schimba, din mers, agenda aliaţilor. O agendă destul de înărcată şi definită preponderent de dorinţa de a continua în siajul şi logica inaugurate după anexarea Crimeei de către Rusia, în 2014. Le vom lua, însă, pe rând.

Câteva priorităţi şi necunoscute

În principal, Summitul NATO de la Bruxelles s-ar putea concretiza cu un anunţ privind demararea procedurilor de aderare la alianţă a Macedoniei de Nord, strângerea cooperării cu UE (asupra căreia vom insista ceva mai jos), lansarea unui aşa-numit Pachet pentru Sud (având în vedere presiunea migraţionistă pe sudul continentului) şi a unei misiuni în Irakul post-ISIS, ca şi oferirea de sprijin concret unor state precum Iordania şi Tunisia.

Iniţiative, după cum se vede, profund marcate de impactul fenomenele terorist şi migratoriu, măsurile venind într-un moment în care, la nivelul NATO, evaluări şi analize proaspete ar indica un potenţial de migraţie, din zona Orientului Mijlociu şi a Africii spre Europa, pe care unii diplomaţi îl etichetează drept "terifiant", iar cifrele seci din aceste documente l-ar încadra în ordinul zecilor de milioane de oameni.

Pe un alt palier, Summitul NATO de la Bruxelles va aborda şi problema ameninţărilor cibernetice, un dosar pe cât de urgent, pe atât de greoi. Nisipurile mişcătoare, care vin odată cu avansul accelerat al tehnologiei, se întâlnesc cu vidul legislativ de la nivel modial şi naţional.

Un vid pe care diplomaţi de la Cartierul General din Bruxelles îl compară cu cel de după 1945, din domeniul nuclear, iar situaţia, lucru uşor de intuit, va continua să pună probleme şi după Summitul din 11-12 iulie.

S-ar putea, însă, apropia de o rezolvare o altă dificultate de care aliaţii se izbesc când vine vorba de prevenire şi de ripostă: NATO nu are capacități de contracarare a amenințărilor cibernetice, dar statele membre au, așa că se vor căuta soluții pentru a le folosi, subliniază o sursă NATO, de la Bruxelles.

Şi, neapărat de menţionat, la rând încă aşteaptă soluţionarea unui dosar-cheie: mobilitatea trupelor terestre ale NATO pe continent (câteva referinţe AICI).

"Am impresia că ne aflăm într-o logică de mare putere"

Dacă agenda Summitului din 11-12 iulie are deja schiţaţi paşi înainte, pe unele puncte, ori perspective uşor încurajatoare, pe altele, există totuşi şi zone în care mai degrabă dictează întrebările.

Nu neapărat pentru că nu ar putea fi formulate deja răspunsuri sau că ele, în sine, n-ar fi pur şi simplu posibile, cât mai ales întrucât Summitul NATO de la Bruxelles se află sub zodia unei imprevizibilităţi cu care aliaţii nu au mai avut de-a face în ultima perioadă.

Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pe securitate şi director al Colegiului Naţional de Informaţii, formulează această stare de fapt făcând trimitere la un dublu palier:

*"Cât de simplă va fi relaționarea dintre președintele Trump și europeni, mai ales după cum au decurs lucrurile la Summitul G7? Iată, poate, cel mai important element la care să ne raportăm la acest moment", spune Iulian Fota, cu precizarea, aici, că "orice trepidație între SUA și UE, pe linia economiei, iradiază și pe zona politică".

*"În ce măsură discuțiile Trump-Putin (care vor avea loc imediat după Summitul NATO de la Bruxelles - n.r.) influențează agenda NATO? Și în ce măsură, pe fundalul discuțiilor cu Moscova, SUA ne vor consulta pe noi? Pot să vă spun că nu-mi sună bine vizita domnului Bolton la Moscova. Evident că e nevoie de un minimum de comunicare și, poate, de cooperare cu Rusia, dar vizita domnului Bolton (consilierul pe probleme de securitate naţională a lui Donald Trump - n.r.) nu pare a avea loc într-un format aliat, ci mai degrabă bilateral".

Presa internaţională a remarcat deja faptul că, la două zile după înrevederea Bolton-Putin, la Moscova, şi cu două săptămâni înaintea întâlnirii sale cu liderul de la Kremlin, preşedintele SUA "a lăsat deschisă uşa recunoaşterii de către SUA a anexării Crimeei". Recunoaştere care, anticipau încă de anul trecut unii experţi, "ar declanşa o catastrofă".

E drept şi că, după o perioadă de suspans, declaraţia lui Trump a fost "corectată" de purtătoarea de cuvânt a Casei Albe. Dacă ceaţa s-a şi ridicat, ei bine, vom afla în următoarele 10-14 zile.

... situaţia suspectă din Republica Moldova

Nu pare a fi loc, aşadar, de certitudini "tari" pe toate planurile, înaintea Summitului NATO din 11-12 iulie şi a celui dintre Trump şi Putin, din 16 iulie.

Context în care, se impune monopolul marilor interogaţii.

Din nou, Iulian Fota: "Am impresia că ne aflăm într-o logică de mare putere, în care două sau mai multe puteri - că vorbim de SUA și Rusia, ori de G7 - au contacte cu implicații în diverse direcții. Prețul oricărei înțelegeri dintre SUA și Rusia va fi pe spatele nostru, dar mai ales pe al statelor non-NATO, precum Republica Moldova, Ucraina, Georgia. Chișinăul, de pildă, este important pentru că în liniile de frontieră apar primele semne ale unei schimbări majore. Mă uit cu interes la ce se întâmplă acum cu invalidarea victoriei lui Andrei Năstase în funcţia de primar și mă întreb dacă nu cumva evoluțiile depășesc cadrele politicii interne de acolo. În orice caz, noi nu suntem obligați să acceptăm rezultatul unei negocieri americano-ruse. Avem experiența unui asemenea moment și mă refer aici la Planul Kozak".

"În privinţa discuţiilor cu Rusia, Statele Unite sunt transparente față de NATO", dau, în schimb, asigurări surse aliate.

De reţinut, în context, că Iulian Fota pledează pentru folosirea termenului "Front estic" în locul celui de "Flanc estic", pe motiv că România, care aparţine acestei zone, este pe linia de contact cu inamicul. "Termenul flanc este mai degrabă o găselniță care să mai salveze aparențele și să le dea rușilor impresia că mai e mult până departe", conchide expertul citat.

Un comandament nou şi mai mare. Semnificaţia strategică a lui 100.000

"Nu există dezacorduri majore între aliați, există eventual unele diferențe de abordare și prioritizare. Dar summitul va fi unul cu substanță, în ciuda unei anumite contextualizări la acest moment", ţin, totodată, să precizeze surse diplomatice de la Bruxelles, afişând concomitent siguranţa că evenimentul va curge fără sincope, exact aşa cum a fost gândit: ca o prelungire a celor desfăşurate după anexarea Peninsulei Crimeea, în 2014. Ce ar însemna acest lucru? În primul rând respectarea calendarului şi a fazelor de dezvoltare şi consolidare a prezenţei NATO în Europa Centrală şi de Est, cu scopul contracarării ameninţărilor Rusiei: planificare, comandă/control, prezență efectivă în teren.

Din perspectiva României, cele trei etape ar culmina cu trecerea la un palier superior de comandă, iar Summitul NATO de la Bruxelles va avea acest subiect pe agendă.

Cu alte cuvinte, va fi vorba de amplasarea, până în 2020, a unui comandament de nivel de corp de armată capabil să coordoneze 100.000 de militari desfăşuraţi în teren.

Pentru că, spun oficiali aflaţi la Bruxelles, NATO acordă acum prioritate capacităţilor de a disloca trupe la un asemenea nivel, dintr-un motiv foarte simlu: analizarea diverselor operaţiuni şi exerciţii (în special Zapad) derulate de Moscova a dus la concluzia că Rusia este capabilă să desfăşoare 100.000 de militari, la câteva sute de kilometri, în câteva zile. Un exemplu: pregătirile pentru desfăşurarea de trupe terestre la nivelul a 100.000, de la Sevastopol la Constanţa, ar dura în jur de 21 de zile.

Iar NATO, spun oficialii de la Bruxelles, trebuie să poată riposta unei asemenea forţe.

Marea Neagră - entuziasmul României se izbeşte de refuzurile Turciei şi Bulgariei

Interesele României nu se rezumă însă doar la componenta terestră a planurilor Alianţei de contracarare a Rusiei. În contextul de faţă, circumscris de anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, Marea Neagră nu poate fi considerată o vecinătate comodă pentru România. Ca atare, Bucureştiul face eforturi pentru a convinge marile cancelarii din NATO de necesitatea întăririi prezenţei militare în zona Mării Negre.

Nu e o misiune uşoară, susţin, în contrapartidă, surse avizate, căci, chiar dacă "Turcia a rămas loială aliaților, în ultimii doi ani neschimbându-și angajamentele față de NATO și România", totuşi "este un fapt binecunoscut în interiorul alianței" că dintre cele trei state membre riverane Mării Negre, doar România dorește să aducă NATO la Marea Neagră.

Turcia şi Bulgaria nu doresc acest lucru, susţin oficiali de la Bruxelles - Ankara pentru că nu vrea să lezeze Rusia acum, dar mai ales pentru că vrea să controlul strâmtorilor, iar Sofia din cauza fracturii dintre preşedinte şi premier. "Bulgaria nu mai există în NATO" din cauza neînţelegerilor dintre cei doi poli de putere interni, este sentinţa unui oficial NATO.

În aceste condiţii, adaugă sursa citată, ar fi de reţinut faptul că aranjamentele de securitate ale României cu NATO sunt dublate de aranjamente cu SUA și alte state, iar acest lucru ar crea o confuzie benefică Bucureştiului - căci Rusia nu va şti exact ști ce aranjamente bilaterale are România.

Un tablou care, am putea adăuga, nu poate fi trecut prea uşor cu vederea de către Moscova, care, teoretic, are tot interesul să-l testeze pentru a-l desluşi. Iar actualele turbulenţe din politica internă de la Bucureşti nu-i sunt nicidecum potrivnice.

Cum te poate lăsa o politică internă greşită fără umbrela NATO

De altfel, crizele politice interne care au potenţial de a se expanda se pot dovedi extrem de nocive.

NATO nu vine să-ţi spună cum să faci sau să nu faci un lucru, explică o sursă NATO, ci e interesat ca statele să îşi vadă de treabă şi să îşi respecte angajamentele faţă de alianţă şi faţă de aliaţi.

Nu e vorba atât de riscul de a fi dat afară din organizaţie, cât de cel de a te autoizola. Iar pentru o ţară-problemă, autoizolarea poate însemna să rămâi în NATO, dar fără să beneficiezi de sprijinul NATO, întrucât aşa cum există Art. 5, există şi Art. 3, completează sursa menţionată.

Ce înseamnă Art. 3 din Tratatul Nord-Atlantic? "Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat".

Atenţie la proiectul unei cooperări NATO-UE

Nu este exclus ca importanţa acestei abordări să crească în perioada următoare, având în vedere atitudinea tot mai recalcitrantă faţă de democraţie şi statul de drept a unor ţări membre, mai ales din răsăritul Europei. Iar România nu va face excepţie de la regulă, riscurile de acest gen nu o vor ocoli dacă lucrurile, care au luat-o deja pe o pantă periculoasă la Bucureşti, vor continua în nota deja binecunoscută.

În plus, statele membre NATO care încep să pună asemenea probleme sunt totodată şi membre ale Uniunii Europene, Comisia de la Bruxelles dobândind o oarecare experienţă în materie şi făcând deja paşi fără precedent în direcţia penalizării unor capitale precum Budapesta sau Varşovia.

Dacă vă întrebaţi care e totuşi relevanţa UE în acest subiect, ei bine, un posibil răspuns ar veni tot din direcţia agendei NATO pentru Summitul de la Bruxelles din 11-12 iulie. Unul din punctele pe care aliaţii vor să îl consolideze la întâlnirea de săptămâna viitoare este tocmai conferirea de substanţă unei cooperări strategice NATO-UE.

Ideea nu a apărut din senin ci dintr-o nevoie stringentă... sau mai multe. Printre ele, problema ameninţărilor cibernetice şi cea a mobilităţii trupelor terestre şi a tehnicii de luptă aferente, pe continent.

Într-o situaţie limită, graniţele dintre state şi infrastructura rutieră şi feroviară, deficitară în special în Europa Centrală şi de Est, pot deveni adevărate bariere în calea unei desfăşurări-fulger de forţe, dând astfel peste cap planurile puse la punct de strategii Alianţei.

În acest context, este uşor de înţeles de ce oficialii NATO vorbesc în ultima vreme cu un entuziasm nedisimulat de întărirea cooperării NATO-UE.

Analist: Misiunea SUA şi UE - apărarea Vestului în fața marilor puteri revizioniste ale prezentului, Rusia și China

Nu este însă o misiune prea simplă, iar aici revenim la câteva din întrebările de fond semnalate la începutul acestui material. Una dintre ele porneşte, de exemplu, de la realităţile din teren pe tema relaţiei de o încordare tot mai evidentă dintre Washington şi Berlin.

Sunt, aşadar, posibile progrese pentru un start de substanţă în dosarul cooperării NATO-UE, în condiţiile în care SUA sunt cheia de boltă a NATO, iar Germania, în ciuda unei portanţe tot mai mari a Franţei sub Emmanuel Macron, rămâne totuşi prim-solist în UE?

I-am adresat această întrebare analistului Octavian Manea, specializat în problematici de securitate euroatlantică. Mai jos, punctul său de vedere:

Totul depinde de cum sunt decontate la nivelul relației transatlantice cele mai recente crize – divergențele de la G7, spectrul războaielor tarifare, disparitatea dintre dintre Europa și Statele Unite pe chestiunea iraniană. De exemplu ciocnirile de la G7 relevă o distanță profundă de percepție și optică între Donald Trump și aliații europeni.

Președintele american este nu doar convins că “Uniunea Europeană a fost creată pentru a profita de Statele Unite”, dar și că “NATO este la fel de rea ca NAFTA”. De altfel acestea sunt puncte de vedere care s-au aflat vinerea trecută la baza demisiei ambasadorului american din Estonia.

Această platformă de tip America first, confruntațională și profund mercantilistă, care îi percepe până și pe aliați într-un registru de sumă zero, generează, în oglindă, ecouri similare pe bătrânul continent – propria tendință de tip Europa first și propriile vise de autonomizare strategică.

Într-un discurs recent, ministrul de externe al Germaniei, Heiko Maas, vorbea despre reajustarea și echilibrarea “parteneriatului transatlantic” și chiar despre formalizarea unei “contraponderi europene asertive în momentul în care SUA depășesc o linie roșie”.

În particular, se văd rănile lăsate de summitul G7, distanța dintre Washington și o parte a Europei fiind în creștere: “Atlanticul a devenit și mai mare sub președintele Trump. (…) Ordinea globală pe care o știam, cu care ne-am obișnuit și uneori ne-am simțit confortabili – această ordine nu mai există. Piloni tradiționali ai predictibilității se prăbușesc sub greutatea unor noi crize și alianțe cu rădăcini care merg decenii în urmă sunt contestate cu viteza unui tweet”.

Pe termen mai lung, astfel de tendințe pot amorsa un proces coroziv și disruptiv pentru relația transatlantică, mai ales dacă Statele Unite și Europa ajung să opereze într-o logică exclusivă de război comercial, spre satisfacția marelui beneficiar de la Est – Vladimir Putin.

O astfel de direcție ar pune în pericol mesajul de fond pe care îl transmite aripa bipartizană, vocea establishmentului american reflectată în discursurile recente ale Asistentului Secretarului de Stat pentru afaceri europene și euroasiatice, Wess Mitchell, ținute la București, Praga și Bruxelles.

Din această perspectivă misiunea comună, deopotrivă a SUA și a Europei, este prezervarea și apărarea Vestului în fața campaniilor strategice desfășurate de marile puteri revizioniste ale timpului nostru – Rusia și China. Citite atent, toate aceste discursursuri proiectează o agendă de substanță inclusiv din perspectiva relației NATO-UE.

În fond, avansul influenței rusești și chineze, diluarea occidentalizării, tentațiile iliberale din Europa Centrala și de Est sunt un pericol deopotrivă pentru NATO și UE. Competiția pentru influență pozitivă în statele Flancului Estic, competitia pentru câștigarea de “hearts and minds”, apărarea statului de drept de care vorbea Wess Mitchell la București sunt cauze care servesc atât NATO cât și UE.

În particular, un proiect care ar da consistență ideii de apărare a Vestului prin contrabalansarea programului One Belt One Road (al cărui fundament este în primul rând geopolitic) este Inițiativa celor Trei Mări, care nu poate reuși fără participarea consistentă a Vechii Europe sau dacă este portretizat în competiție cu Uniunea Europeană.

Nu în ultimul rând, proiectarea stabilității în Balcani și în spațiul MENA (se așteaptă ca NATO să își asume responsabilități suplimentare în Irak) sunt obiective care sunt în interesul complementar al NATO și al UE.